Guvernul Tătărescu. Ultimul liberal sau primul carlist?

Guvernarea Gheorghe Tătărescu desfăşurată între anii 1934-1937 considerată ultima de factură liberală a reprezentat însă şi crearea mediului ideal pentru instaurarea regimului autoritar al lui Carol al II-lea. În urma asasinării preşedintelui liberal şi premierului I.G. Duca, pe peronul gării Sinaia de către o echipă de legionari, în toamna anului 1933, după o scurtă perioadă de interimat a dr. Constantin Angelescu, Carol îl convoacă pe Gheorghe Tătărescu, atunci secretar general al PNL pentru a forma un nou guvern.

 Înştiinţarea regelui a venit înainte de Delegaţia Permanentă  a Partidului Naţional Liberal şi de reunirea Comitetului Central al PNL ajungându-se astfel la situaţia în care Constantin I.C. Brătianu (Dinu Brătianu) să nu facă parte din guvernul reprezentat de partidul pe care îl conducea. În atare condiţii, nemulţumit fiind că regale optase să îi ofere puterea secretarului general şi nu preşedintelui partidului aşa cum era normal, Dinu Brătianu  a declarat că nu înţelege să îşi asume răspunderea personală pentru actele proaspătului instalat Cabinet[1]. Marginalizarea lui Brătianu survenită prin responsabilizarea lui Tătărescu avea drept obiectiv interesul personal al monarhului care urmărea fracturarea Partidului Naţional Liberal. Noul premier a reuşittotuşisă atragă de partea sa în special cu ajutorul numirilor în funcţii înalte în stat o serie de alte grupări din cadrul facţiunii liberale, cum ar fi gruparea haşistă sau grupul Păreri Liberale.

 Starea de asediu, cenzura şi.... democraţia

La 13 martie este instaurată starea de asediu care este prelungită succesiv în anii 1935 şi 1937devenind astfel un soi de regulă de guvernare.Paralel cu starea de asediu guvernul a început şi utilizarea aparatului de cenzură. Discursurile politice ale unor lideri ţărănişti cum ar fi Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu, Virgil Madgearu sau chiar Iuliu Maniu au fost deseori supuse controlului. Într-o notă paradoxală însăşi preşedintele Consiliului de Miniştri a admis că interzicerea acestor luări de opiniealeopoziţiei este o greşeală. Paradoxal sau nu Tătărescu nu putea schimba nimic din această realitate, regimul însăşitot mai personificat de Carol al 2 lea, fiind direct interesat de menţinerea cenzurii.[2]

La 7 aprilie1933a fost promulgată legea pentru “apărarea ordinei de stat” prin care Executivul îşi asuma capacitatea de a decide dizolvarea oricărei formaţiuni politice care putea periclita ordinea socială sau de stat. Deşi se loveşte deoputernică opoziţie, în special ţărănistă, proiectul de lege trece de votul Parlamentului.

Aprobarea unui astfel de proiect de lege a însemnat de altfel un grav prejudiciu adus de Legislativ împotriva propriei sale activităţi dar şi, implicit, împotriva democraţiei. În aceeaşi notă, la 9 iulie 1934 este adoptată legea prin care Parlamentul cedează guvernului o parte din prerogativele sale pentru găsirea de soluţii în cazul unor chestiuni urgente. Decretele care erau adoptate în baza acestei legi trebuiau depuse spre ratificare Corpurilor Legislative în prima lună de la întrunirea acestora, urmărind bineînţeles adoptarea în bloc fără alte discuţii[3].

Modul în care cabinetul Tătărescu a ales să guverneze a dus către deresponsabilizarea şi decredibilizarea instituţiei parlamentare.Regimul politic din România începea deja să  simuleze tot mai vizibil democraţia.

Relaţia cu Mişcarea Legionară

 Deşi având sprijinul camarileiregaleşi controlul efectiv al guvernului, regele a dorit să îşi subsumeze şi o formaţiune politică din opoziţie, direct vizatăfiindorganizaţia fascistăGarda de Fier. Deşi în momentul preluării mandatului a declarat că doreşte răzbunarea morţii lui I.G. Duca, Tătărescu se abţine de la orice acţiune împotriva legionarilor ajungând chiar să sprijine o parte din acţiune acestora.

 În prima parte a mandatului premierul a favorizat manifestaţiile legionare intrând astfel într-o contradicţie tot mai vizibilă atât cu partidul său de provenienţădar şi cu cel Naţional-Ţărănist. Urmare a politicii de bunăvoinţă arătate de rege şi executiv, Garda de Fier s-a putut reconstitui ca formaţiune politică legală, după desfiinţarea din 1933, sub titulatura de “Totul pentru Ţară”. Pe parcurs însă are loc o deteriorare a relaţiilor dintre suveran şi şeful Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, totul culminând cu asasinarea ultimului din ordinul lui Carol al II-lea în luna noiembrie a anului 1938.De altfel relaţia dintre Legiune si Rege a fost scrisă cu litere roşii, atât legionarii cât şi Carol comunicând cel mai eficient prin intermediul crimelor.

Opoziţia

Din punctul de vedere al opoziţiei pionieratul acţiunilor împotriva guvernului şi a tendinţelor dictatoriale ale regelui îl deţine Partidul National Ţărănesc prin vocea, îndeosebi, a lui Iuliu Maniu. Încă de la instalarea lui Tătărescu în fruntea Consiliului de Miniştri la 3 ianuarie 1934, ţărăniştii au reacţionat declarând că noul Cabinet reprezintă “ o răsturnare a întregii arhitecturi politice a Partidului Liberal[4].

Adevărata acţiune de opoziţie se purta însă împotriva ideii de a conduce singur a lui Carol al II-lea. Toate acţiunile opoziţiei, dar în special cele ale lui Iuliu Maniu se îndreptau contraacestei idei dictatoriale a suveranului care, la rândul său, încerca discreditarea partidelor politice în favoarea ideii de a creşte nivelul de implicare a monarhiei în viaţa statului.

 Liderul ţărănist a încercat să atragă în această luptă atât propriul partid cât şi alte formaţiuni facturădemocratică. La sfârşitul lunii iunie 1934, Maniu stabileşte o serie de întâlniri cu liderul liberal Dinu Brătianu pentru a câştiga de partea sa facţiunea “bătrânilor liberali” din cadrul PNL în vederea organizării unei acţiuni de împotrivire coordonate. Deasemenea Maniu reuşeşte contacte strânse cu Grigore Filipescu şi mareşalul Averescu pe o platformă anticarlistă. Acţiunile liderului ţărănist s-au intersectat cu cele ale istoricului şi omului politic Gheorghe Brătianu care din 1933 se angajase într-o luptă anticarlistă.

Acţiunile ţărăniste împotriva regimului se înteţesc odată cu a doua jumătate a anului 1935, perioada dominată de hotărârea PNŢ de a-şi asuma unele acţiuni de răsturnare a guvernului, acţiuni cărora Maniu le induce şi un puternic aer anticarlist şi anticamaralist.

Acţiuni amânate sau... interzise?

Ion Mihalache începe organizarea unei ample demonstraţii antiguvernamentale programată pentru data de 14 noiembrie 1935 în Bucureşti la care se aştepta o prezenţăde 100.000 de persoane. Perspectiva organizării unui astfel de miting nu îl lasăindiferent pe Tătărescu care, la 24 septembrie, într-un discurs ţinut la Constanţa, împarte opoziţia în două tabere. Prima, în viziunea premierului, era una “ Constituţională” şi era formată din partidele lui Iorga, Argetoianu, Goga şi Vaida Voevod. Ce-a de-a doua avea în componenţa PNŢ, gruparea lui Gh Brătianu sau pe Al.Averescu. Desigur categorisirea în “constituţionala” şi “neconstituţionala” făcută de Tătărescu nu putea fi tradusădecât în termenii formaţiunilor care colaborau cu regimul existent şi cele care organizau o opoziţie reală[5].

Pentru a evita marea manifestaţie anunţată de ţărănişti guvernul recurge la o diversiune sugerându-i lui Goga, preşedintele Partidului National Creştin să organizeze pe aceeaşi dată o contramanifestaţie similară. Apărea astfel perspectiva unor confruntări directe, care riscau să degenereze în violenţe fizice între simpatizanţii celor două formaţiuni politice. La 2 noiembrie guvernul emite o scrisoare prin care anunţa căpe data de 14 noiembrie era programat debutul lucrărilor Parlamentului motivând prin aceasta interzicerea manifesatiilor ce trebuiau să aibe loc la acea dată. Dacă Octavian Goga a acceptat decizia luată de Executiv, în cazul lui Ion Mihalache a fost nevoie de intervenţia personală a lui Carol al II-lea pentru a-l face pe liderul ţărănist să promită că va renunţa la orice manifestaţie stradală.

 Urmările contramandării acestui miting au avut o importanţă deosebită în cadrul PNŢ, sporind influenta aripii centristeapartidului condusă de Armand Călinescu un susţinător notoriu al lui Carol. În viziunea centriştilor factorul determinant al puterii în stat era regele acesta având întotdeauna ultimul cuvânt. Aceştia erau de părere că ţara putea fi salvată de pericolul fascist în ascensiune, reprezentat de Gardade Fier, numai prin puterile propriei formaţiuni şi printr-un regim de autoritate personală condus de Carol al II-lea.

Pe de altă parte Maniu încearcă o campanie pe cont propriu împotriva regelui dar mai ales împotriva camarilei de care era înconjurat suveranul. Liderul ţărănist nu ezita să lanseze atacuri dure chiar împotriva lui Ion Mihalache, considerat de Maniu la acea dată omul lui Carol. Apar astfel disensiuni între principalele curente din partid în funcţie de atitudinea pe care fiecare o avea faţă de rege, disensiuni care slăbesc partidul.

Recunoştinţă şi slavă Regelui

În cazul Partidului National Liberal[6]lucrurile sunt mai nuanţate în sensul în care chiar dacă Dinu Brătianu declarase că nu înţelege să îşi asume răspunderea pentru faptele guvernului, Executivul era unul reprezentat de PNL atâta timp cât nu a existat o sciziune deschisă la nivel de partid. Gruparea tinerilor liberali care se afla la guvernare era teoretic încă membra de jure a PNL. Altfel, evaluatăsub aspect economic perioada 3 ianuarie 1934-27 decembrie 1937 a fost una de progres general. Într-o prezentare făcută de Gh.Tătărescu la final de mandat [7]au fost expuse cifrele celor 4 ani de guvernare. Realizările expuse de şeful Executivului sunt indubitabile. Ce atrage atenţia însă este partea finală a discursului lui Tătărescu care vine în contradicţie cu realitatea de jure a faptului că acest guvern a fost unul al Partidului National Liberal.

“ Şi acum, domnilor, înainte de a ne despărţi să ne îndeplinim o mare datorie:

Dacă am putut săvârşi opera pe care am cercetat-o azi împreună este în primul rând datorită încrederii statornice cu care Majestatea Sa Regele a arătat-o Guvernului Sau. Această încredere a fost izvorul permanent din care Guvernul şi-a tras puterile de sprijin pentru toate actele şi toate hotărârile. Iniţiativele regale desfăşurate în toate domeniile au fost stimulentul acestei guvernări consolidatoare. Pildele regale au deschis în atâtea împrejurări drumul nostru iar îndemnurile regale rostite în cadrul practicilor noastre constituţionale au fost punctul de pornire al atâtor înfăptuiri care s-au revărsat binefăcătoare asupra ţării.

Din adâncul sufletului nostrum să strigăm:Recunoştinţa şi slavăRegelui!! “

Bibliografie

Bogdan Vârşan

[1]Nedelcu, Florea, De la Restauraţie la Dictatura Regală, Editura Dacia, Cluj, 1981, p 82-83

[2]Scurtu, Ioan, Istoria PNŢ, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 259-260

[3]Ibidem

[4]Scurtu, Ioan, op.cit., apud. “Dreptatea”, nr 891 din 6 ianuarie, 1934.

[5]Ibidem, p.272

[6]Radulescu-Zoner, Şerban(coord), Cliveti, Gheorghe, Stan Apostol, Onişoru Gheorghe, Şandru Dumitru, Istoria PNL, Editura Bic.All, Bucureşti, 2000

[7]Patru ani de guvernare Noiembrie 1934-Noiembrie 1937. Fapte, date, cifre. Expunerea d-lui Gheorghe Tătărescu preşedintele Consiliului de Miniştri facutăînşsedinta CC al PNL-1 Noiembrie 1937.Imprimeriile Independenţa, 1937