Greselile unei democratii - cazul românesc
În 1990, sistemul politic din România a suportat schimbări profunde. Crearea unui sistem modern și eficient al administrației publice a fost considerată cu caracter prioritar pentru Guvernul României. Deși sistemul politic era prioritar, nu s-au putut aduna toate resursele necesare pentru a se crea un cadru legislativ și instituțional indispensabil administrației publice centrale și locale în aplicarea măsurilor de reformă. Cauzele care au stat la baza imposibilității aplicării unei reforme reale administrative au fost:
1. Constrângeri financiare severe;
2. Lipsa de determinare politică;
3. Lipsa experienței în ceea ce privește structurile administrative alternative;
4. Lipsa de pregătire a politicienilor noi după alegerile parlamentare și a funcționarilor publici pentru a răspunde rapid la cerințele vremii;
5. Absența unor legi clare privind personalul și structurile administrative, grile de salarizare nepotrivite[1].
Ministerele formate imediat după alegerile parlamentare ar fi trebuit să fie responsabile în realizarea și implementarea noilor strategii de reformă în administrația publică, dar acestea nu au fost capabile să gestioneze problemele imediat apărute. Pentru ca o schimbare să fie puternică într-o nouă țară care încearcă să implementeze democrația, actorii scenei politice respectivului moment trebuiau să fie puternici. Politica românească după 1989 a prezentat un model aparte de dislocare din comunism care s-a dovedit a fi mai lentă decât în restul țărilor vecine comuniste[2]. O explicație pentru această încetinire ar fi faptul că exista o poliție de stat extrem de dezvoltată și de represivă, cum ar fi Securitatea care a împiedicat dezvoltarea „naturală”[3]. Nu se poate demonstra faptul că Securitatea a jucat un rol negativ în dezvoltarea societăţii postcomuniste, dar unii istorici susţin acest lucru.
Astfel, noua guvernare, deși nesigură pe ea, a adus schimbări privind aprogarea legislației privind avortul. După revoluția din decembrie 1989, natalitatea a scăzut accelerat. Transformările intervenite după revoluție și după alegeri, au schimbat mentalitatea oamenilor.
Primul Guvern democratic reprezentat de Frontul Salvării Naționale a dominat politica românească până în anul 1992. În acest interval de timp, Guvernul a urmat o ideologie social-democratică și un program traumatizant pentru populația țării. Lipsit de experiența democratică, acesta a avut multe schimbări economice şi a indus în eroare populaţia.
Rămâne de subliniat faptul că ziariștii au avut incapacitatea de a înțelege vremurile respective. Reformele promovate de Guvern erau văzute într-un cadru socialist, iar limbajul folosit de aceștia atestă cu desăvârșire acest lucru:„Apreciind sprijinul unor foruri şi al opiniei publice loiale, corecte de peste hotare pentru demersul şi acţiunea energică ale poporului român, trebuie să respingem cu indignare sfaturile, uneori chiar ordinele date de anumite foruri, cu totală lipsă de modestie, cu aroganţă, sfaturi pe care unii dintre ei trebuie să le folosească în propriul interes şi să lase poporul român să decidă de capul lui, cu cugetul lui drumul pe care trebuie să-l urmeze”[4]. Aflăm din presa liberă că desfacerea mărfurilor la liber nu este o măsura de încredere deoarece în 1990 au crescut importurile şi ajutoarele.
Modernizarea a fost şansa pe care a avut-o România pentru a se adapta Occidentului. Mulţi dintre oamenii politici ai vremii au conştientizat necesitatea unei societăţi civile în România, militând pentru ea. Dezbaterea ce a existat asupra definirii noţiunii de societate civilă a fost condiţionată şi de faptul că ţara noastră nu a cunoscut acest termen în perioada comunistă[5].
Într-o asemenea situaţie, cei mai importanţi reprezentanţi ai societăţii civile au fost presa şi sindicatele ce au pus stăpânire pe spaţiul unor grupuri însemnate. O parte din mass-media românească a încercat să aibe rolul de implementare a democraţiei. Acum, comunitatea avea nevoie de informaţii după ce acest drept le-a fost luat de fostul regim. Împărţirea politică a jurnaliştilor şi a publicaţiilor avea să conducă publicul de gazete în două tabere. Prin îmbrăţişarea unor păreri diverse de către publicaţii s-a ajuns ca vectorul de informare să conducă la apariţia unor personaje în viaţa publică negative. Astfel, Televiziunea Română şi-a mărit programul de şase ori faţă de 1989.
Sindicatele după 1989 şi-au reconstruit locul pierdut în dictatura comunistă. În România, sindicatele s-au format în momentul tranziţiei, chiar în perioada în care noile întreprinderi nu erau legitime. O mare parte din sindicate aparţineau unei sau altei confederaţii sindicale apărute în 1990:Blocul Naţional Sindical, Confederaţia Naţională Sindicală Cartel ALFA. Astfel, Cartelul Sindical Cartel ALFA s-a format pe 7 iunie 1990 printr-un acord semnat de conducătorii a şapte federaţii sindicale ce reprezentau 1.300.000 de salariaţi[6]. Dintre lideri, s-a impus Bogdan Hossu prin plauzibilitate în rândul sindicatelor şi ca partener cu Frontul Salvării Naţionale. Un alt sindicat care s-a impus a fost Blocul Naţional Sindical ce a apărut mai târziu, la 7 iunie 1991, prin unificarea Confederaţiei Naţionale a Sindicatelor din România cu Confederaţia Sindicatelor Energetice ce reprezentau 860.000 de muncitori. Constituţia României precizează faptul că sindicatelor le revenea sarcina de a apăra drepturile şi de a promova interesele profesionale, economice şi sociale ale muncitorilor. Din cauza sarcinii ce revenea sindicatelor, acestea au fost nevoite să intre în dialog de foarte multe ori cu conducerea ţării. Ca o consecinţa a acestei apropieri dintre sindicate şi puterea, s-a constatat o diminuare a puterii liderilor asupra propriilor organizaţii devenind mai puţin transparente[7].
Cel mai mediatizat caz de implicare al sindicatelor în lupta pentru putere a fost cel al Federaţiei Sindicale Libere Miniere din Valea Jiului. Prima venire a minerilor la Bucureşti a fost la sfârşitul lunii ianurie 1990 când aceştia au crezut că Consiliul Frontului Salvării Naţionale este în pericol ca urmare a manifestaţiei organizate de liderii opoziţiei. S-a lansat ideea că puterea va fi preluată de alte partide, acestea vor aduce din nou comunismul şi inegalităţile ce existau în perioada comunistă. După aceasta idee, s-a repetat una nouă precum că opoziţia va da Ardealul maghiarilor sau dacă nu, le va da voie sa faca un stat în centrul României.
Mineriada din 1990 s-a desfăşurat diferit şi a avut o miză mai importantă. Victoria Frontului Salvării Naţionale în alegeri a fost legitimată şi câştigată. Pe 13 iunie 1990 s-a intrat în forţă în Piaţa Universităţii şi s-au atacat principalele instituţii ale statului şi televiziunea. S-a protestat împotriva puterii care a fost aleasă în luna mai. Conducerea statului român nu a ştiut să gestioneze situaţia creată.
Ion Iliescu concluzionează că instituţiile statului sunt în pericol şi face un apel către cetăţenii statului. În cursul zilei de 14-15 iunie s-a intervenit în forţa prin armată. A existat o bătalie între forţele de ordine şi manifestanţi, dar câştigul de cauză a fost al armatei. În urma acestei demonstraţii de masă au fost arestate în jur de 200 de persoane învinuite de „ ultraj contra bunelor moravuri, turburarea ordinii publice, furt calificat în paguba avutului public şi personal etc.”[8]
Astfel, condiţiile de viaţă publică în România nu s-au desfăşurat în concordanţă cu normele unei societăţi cu adevărat democratice. Deşi au apărut organizaţii care au mediatizat drepturile omului, acestea nu au devenit o problemă a societăţii românești. În această perioadă domină încă comportamentele nedemocratice. În continuare, unele minorităţi din România nu se bucură de drepturile corespunzătoare minorităţilor.
Aspectele negative induc la nivelul mentalului tendinţe de creştere a nevoii de autoritarism ca soluţie. Societatea are nevoie de autoritate în momentul în care centrele de control sunt nesigure şi compromise sau de un ajutor exterior pentru a se putea ghida spre o democraţie comună.
NOTE
[1]*** Strategia Guvernului privind accelerarea reformei în administrația publică, http://www.gov.ro/upload/articles/100008/reforma-admin-public.pdf, pag. 1.
[2]Catherine Durandin, Zoe Petre, Moartea Ceauşiştilor. Adevărul despre o lovitură de stat comunistă, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011., pag. 204-206.
[3]Florin Abraham, Transformarea României 1989-2006. Rolul factorilor externi, Editura Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2006., pag. 160-161.
[4]Apud, Dan Scutaru, Naşterea “Puterii a patra”. Presa scrisă în Revoluţia Română din Decembrie 1989, Editura IRRD, Bucureşti, 2011, pag. 129.
[5]Ioan Scurtu, Revoluţia Română din Decembrie 1989 în context internaţional, Editura Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate, Bucureşti, 2009.pag. 286-289.
[6]Domniţa Ştefănescu, Cinci ani din istoria României. O cronologie a evenimentelor din decembrie 1989-decembrie 1994, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 1995, pag. 78-79.
[7]Constantin Hlihor, România. Căderea Comunismului şi Naşterea Democraţiei 1989-2000, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006., pag. 303-308.
[8]Ibidem, pag. 311.
