⬆

Graşi contra slabi

Autor: Zoe Petre

Jacques le Goff, acest mare istoric al Europei, observa cândva că, obsedaţi de tema luptei de clasă, istoricii secolului XX au uitat să explice absenţa acesteia:cum se face, spunea el, că vreme de milenii arareori întrerupte de câte un episod de revoltă, un număr enorm de oameni au acceptat să se supună semenilor lor, găsind chiar justificări simbolice pentru această supunere? Răspunsul era, în opinia lui, acela că, de-a lungul întregii istorii a umanităţii, marea problemă a oamenilor a fost supravieţuirea, accesul la hrană.

Abia în ultimele decenii – şi doar pe o arie limitată – societăţi întregi, şi nu doar vârfurile acestora, s-au putut elibera de obsesia pâinii „cea de toate zilele”. Mii de ani însă, marea majoritate a locuitorilor Terrei au trăit sub spectrul foamei celei de toate zilele. De aceea, ei s-au supus fără murmur acelora care le puteau asigura protecţia împotriva acestei fantome care a bântuit şi Europa, şi restul continentelor, cu mult înainte de fantoma comunismului pe care o invoca Marx în 1848.

În Grecia epocii bronzului, puterea aparţinea unor căpetenii numite wa-na-kes (adică stăpân) care îşi dominau semenii din interiorul palatelor fortificate, megara, unde un spaţiu imens era ocupat de cămările cu provizii, cu uriaşe chiupuri pentru păstrarea grânelor şi uleiului. Funcţia protectoare şi redistributivă a acestor rezerve princiare a făcut ca stăpânul acestora să fie venerat ca un intermediar între lumea zeilor şi umanitatea mereu suferindă.

Meşterii care lucrau pentru wa-na-ka primeau în schimb hrană:o mare parte din documentele miceniene înregistrează minuţios câte porţii de pâine şi câte de hrană primeşte fiecare lucrător, notează că femeile primesc jumătate din porţia unui bărbat, iar copiii lor – un sfert. În schimbul diferitelor prestaţii, wa-na-ka dotează persoane sau comunităţi întregi cu pământ arabil, ceea ce e un alt mod de a le asigura hrana.

După anul 1200 a.Chr., această lume intră, împreună cu întreaga arie est-mediteraneeană, într-o criză complexă şi încă insuficient clarificată. În mai puţin de un secol, wa-na-kes dispar dimpreună cu palatele lor şi cu administraţia acestora, iar comunităţile care supravieţuiesc se refugiază în forme mult mai arhaice şi mai simple de viaţă, de producţie şi de organizare.

Locul dinaştilor şi al marilor lor cămări cu provizii rămâne o legendă, dar o pluralitate de căpetenii războinice mai mărunte izbutesc să adune – prin raiduri de jaf şi prin schimbul de daruri cu cei asemenea lor – o avuţie mai mare decât a proprietarilor mai mărunţi. Purtând arme şi ţinând în preajmă câte o ceată de oşteni pricepuţi, aceşti basilei, cum le spune epopeea, devin protectori ai comunităţilor pe care le apără în schimbul unor daruri în grâne, vite şi ţesături.

Faptul însuşi că numele acestui tribut este acela de dar – ca şi când ar fi vorba de o prestaţie benevolă, pe care comunitatea o poate oferi sau refuza, după voie – indică o mutaţie majoră faţă de epoca anterioară. Dar diviziunea între ţăranii care lucrează pământul şi nobilii care îl apără cu armele nu e mai puţin expresia aceluiaşi binom în centrul căruia se află resursele alimentare.

În Atica, pătura cea mai înaltă a cetăţii poartă numele oarecum ciudat de pentakosiomedimnoi, „cei cu cinci sute de baniţe” (adică cei care recoltează în fiecare an cel puţin 500 de baniţe, cam 22-23.000 de litri de cereale sau de ulei ori vin). Într-un mormânt de la Eleusis – centrul politico-religios din inima câmpiei atice unde se afla şi un străvechi sanctuar al zeiţei Demetra, ocrotitoarea câmpurilor cultivate – s-a descoperit o miniatură de hambar cu cinci încăperi, bănuită a reprezenta plastic cele cinci sute de baniţe care confereau defunctei statutul apartenenţei la o familie eleusină de vază.

Il popolo grasso, il popolo minuto

Cum am mai spus, umanitatea omului e definită în aceste epoci de început prin hrana sa:mâncător de pâine. Nu mai puţin însă, ierarhiile sociale se disting prin varietatea şi abundenţa hranei. La jumătatea secolului trecut se lansa o ipoteză laborioasă în legătură cu tranziţia de la economia epocii „eroice” – cea ilustrată de mituri şi legende, şi mai ales de poveştile despre Războiul Troian, evocat în epopeile atribuite lui Homer – la economia cetăţilor din epoca istorică.

Anume, unii istorici postulau, în sec. VIII şi VII a. Chr., din pricina defrişărilor masive, o secătuire destul de brutală a resurselor alimentare, concomitent cu bascularea economiei de la creşterea vitelor la agricultură, având drept consecinţă modificarea drastică a dietei alimentare, de la un regim foarte bogat în carne, aşa cum e el evocat în Iliada şi Odiseea, la un regim frugal, dominat de consumul de legume, fructe şi cereale, cu puţine lactate şi foarte puţină carne, aşa cum îl putem reconstitui în epoca cetăţilor.

În bună tradiţie pozitivistă, aceşti autori nu şi-au imaginat că ar putea fi vorba în epopee de o lume imaginară, cea a eroilor din vremuri de demult, care mănâncă din plin şi zilnic, asemeni curtenilor din basmele cu Împăratul Roşu sau Verde, tot ce-i lipseşte îndeobşte omului de rând, şi înainte de toate, carne de vită:boi întregi la frigare, „buturile grase”, cum traduce Murnu, spinarea (antricoatele, partea socotită cea mai gustoasă) numită şi partea regală, geras – porţia aleasă, rezervată celui mai înalt în rang dintre meseni. Oedip şi-a blestemat fiii să se ucidă între ei, atunci când nu i-au mai dat la masă această parte simbolizând recunoaşterea statutului său regal.

În saga germanică şi scandinavă, eroii care mor pe câmpul de luptă sunt conduşi de fecioarele războinice, Valkiriile, în Valhöll (palatul celor ucişi), şi devin astfel copiii de suflet ai zeului Odin. Acolo duc o viaţă de perpetuă fericire:din zori până pe înserat se războiesc, iar seara se ospătează din plin cu fripturi inepuizabile, pregătite mereu din carnea zimbrului fermecat Adminir, care renaşte în fiecare dimineaţă spre a fi jertfit iarăşi la cină. O capră fermecată, Heiðrún, are ugerul mereu plin – nu de lapte, ci de mied, cu care eroii îşi potolesc în voie setea.

Tot astfel, aedul îşi închipuie cum basileii homerici ospeţesc mâncând cărnurile grase din belşug şi bând doar vinuri alese, spre minunarea unui auditoriu care se hrănea cotidian cu un codru de pâine, câteva măsline, o bucată de brânză (şi foarte multă ceapă şi usturoi). Nu e de mirare că, aşa cum povesteşte Herodot, unul dintre numele batjocoritoare pe care locuitorii de rând ai cetăţilor arhaice îl dădeau nobililor era cel de hoi Pacheis, Graşii.

Ca la Florenţa din vremea lui Dante, unde se înfruntau il popolo grasso, poporul cel gras, şi il popolo minuto, poporul mărunţel şi slăbuţ – sau ca în retorica strict contemporană, din care aflăm că vechile opoziţii pe temeiuri alimentare pun încă în mişcare imaginarul multora dintre noi. Ca într-un decor de carnaval însă, termenii tradiţionali ai propagandei comuniste nu au dispărut, ci doar s-au inversat:burghezul e slab şi proletarul a devenit obez.