Frumuseţe în alb şi negru - cum a ajuns bronzatul o modă

Prestigiul pielii deschise la culoare, păstrat cu sfinţenie vreme de secole, s-a erodat încet, dar sigur. Locul femeii palide, spectrale şi fragile a fost ocupat de cea cu un ten mai mult sau mai puţin ciocolatiu, considerat nu doar mai atractiv şi mai sănătos, ci şi caracteristic unui status social special. Însă indiferent de pigmentul pielii, aspiraţiile noastre au rămas aceleaşi:suntem în căutarea leacului miraculos care să ne întindă ridurile şi să ascundă petele de pe piele. Elixirul tinereţii veşnice.

„Aproape toate culturile şi-au exprimat preferinţa pentru femeile cu piele deschisă la culoare (chiar şi acelea care nu au fost expuse imperialismului european şi ai căror membri aveau pielea intens colorată), însă multe nu au acordat nicio atenţie pigmentului pe care îl avea pielea bărbatului, ba chiar îi preferau pe cei cu pielea închisă la culoare”, scria sociologul american Pierre L. van den Berghe de la Universitatea din Washington. Femeile cu pielea albă au început să nu mai fie modelul suprem de frumuseţe abia în timpurile moderne. Astăzi, societatea nord-americană, de pildă, consideră femeile cu pielea închisă la culoare mai atractive şi mai sănătoase decât pe cele cu pielea deschisă. Mai mult decât atât, în ţările occidentale, persoanele cu tenul mai închis sunt asociate cu mişcarea în aer liber, cu o viaţă sportivă şi sănătoasă, fiind, cu alte cuvinte, clasate în rândul celor avuţi, care-şi permit să-şi petreacă timpul distrându-se, pe când persoanele cu pielea palidă sunt asociate cu viaţa în spaţiile închise ale birourilor.

Nu a fost însă întotdeauna aşa. Pielea deschisă la culoare a fost considerată secole de-a rândul însemnul nobleţii. Aristocraţii îşi petreceau cea mai mare parte a timpului în spaţii ferite de razele soarelui şi ţineau mult la albeaţa pielii lor. Când ieşeau din casă aveau grijă să poarte haine lungi, mănuşi şi umbrele pentru ca nu cumva razele soarelui să le strice paloarea tenului, însemn al statutului de nobil care, în mijlocul grădinilor sale răcorite de fântâni arteziene, era protejat de dogoarea soarelui şi asprimea vântului. Cei care munceau pământul nu aveau însă cum să se ferească, aşa că se puteau deosebi uşor de nobili prin tenul mai bronzat.

Preţul înfrumuseţării:otrăvirea

Pielea albă, cât mai albă, era la modă, asociată fiind cu sănătatea şi poziţia socială înaltă. Cum nu toate aristocratele erau dăruite de natură cu un ten palid, soluţia părea a fi folosirea cremelor şi a pudrelor care înălbeau faţa şi pielea expusă de pe piept, mâini şi umeri. În Evul Mediu femeile foloseau nenumărate pomezi pentru albirea tenului în încercarea diperată de a rămâne frumoase. Paloarea era asociată cu tinereţea, deci cu virginitatea. Nu te puteai păstra în buchetul de flori al Curţii regale decât folosind cele mai la îndemână elixire de viaţă de lungă şi tinereţe fără bătrâneţe. Multe dintre aceste pomezi erau preparate în casă, dar, foarte important, erau toxice. Un machiaj popular de albire a pielii folosit în epocă era alcătuit din pastă de plumb, talc şi făină. Niciun preţ nu era însă prea mare când venea vorba de frumuseţe astfel că nici metoda „lăsării sângelui” din venă nu a fost ocolită. Puţine aristocrate luau în considerare faptul că multe dintre „soluţiile de înfrumuseţare” erau de-a dreptul otrăvuri, întrucât conţineau arsenic şi plumb. În timp, folosirea lor ducea la orbire, la paralizia muşchilor feţei şi la pierderea părului. Se crede că însăşi regina Elisabeta I a Marii Britanii a fost victima acestor otrăvuri care ar fi trebuit să facă din orice muritoare frumoasa balului. Regina era atât de supărată de felul în care ajunsese să arate la un moment dat încât a îndepărtat din palatul său toate oglinzile.

Cum „iese” din modă pielea albă

Preferinţa pentru un ten cât mai deschis la culoare a rămas la modă până în epoca victoriană. Paloarea era asociată cu fragilitatea, femeile însele spunând despre ele că sunt delicate asemenea florilor. Întreaga literatură romantică este dedicată unei asemenea femei graţioase, tinere, palide şi blonde. Chiar dacă adăugau puţin roşu în obraji sau beladonă pentru a dilata pupilele, femeile voiau, în primul rând, să fie considerate palide şi interesante.

Înainte de secolul XX toţi cei care puteau să evite soarele o făceau, însă odată cu începutul secolului trecut, moda tenului translucid începe să devină istorie. Progresul ştiinţei îi face pe lucrătorii câmpului să abandoneze agricultura (şi arşiţa soarelui) şi să devină captivi în fabrici şi mine. De pe chipul lor dispare bronzul lungilor zile de coasă şi se aşterne paloarea subteranelor. Pe de altă parte, staţiunile încep să atragă publicul rafinat, pecetluindu-se această nouă marcă a statutului social cu bronzul de pe piele. O contribuţie radicală la revoluţia acestei paradigme o are şi celebra creatoare de modă Coco Chanel care a povestit cum s-a bronzat accidental pe când se afla pe un yacht, iar culoarea ei ciocolatie a declanşat o adevărată nebunie peste noapte. Coco Chanel transformă pielea bronzată într-o modă, cu toate că băile de soare se practicau cu 30 de ani înainte de acest moment. Ele erau folosite însă până la acel moment doar pentru a trata anumite boli şi a asigura sănătatea.

Doctorul Soare şi valorizarea pielii bronzate

Încă de la începutul anilor 1900, doctorul Auguste Rollier deschidea prima clinică medicală dedicată băilor de soare, la Leysin, în Alpii elveţieni. El era convins că puritatea şi strălucirea razelor soarelui pot trata boli, în mod special lupusul tuberculos, afecţiuni faţă de care chirurgia se dovedise neputincioasă. Despre curele sale solare se spune că vindecau în doar câteva săptămâni paloarea, „pieptul de pinguin” şi leziuni îngrozitoare ale pielii. Procedura pe care o urmau pacienţii lui Rollier presupunea o expunere graduală la soare. În primele zile de la sosire pacienţii trebuiau să stea în camere, după care uşile şi ferestrele erau deschise pentru ca bolnavul să se adapteze încetul cu încetul băilor de soare. Acest proces dura două săptămâni. Abia apoi pacientul putea să treacă la băile efective de soare. Un „ten sănătos” exact asta însemna:că razele soarelui lucrau printr-o cură magică în beneficiul pacientului. Sănătatea părea să iradieze din tenul curăţat şi împrospătat, iar moda ajunge să depăşească zidurile sanatoriului. Epoca pielii bronzate sosise.

Dar Rollier nu era singurul care propovăduia efectul terapeutic al razelor solare. Deşi beneficiile luminii naturale constituiau o parte însemnată a teoriei lui Hipocrate, cu patru-cinci secole înainte de Hristos, ele au fost redescoperite abia în secolul XIX, când atât glorificarea naturii, cât şi poluarea industrială au făcut ca această teorie să fie revizuită. În 1903, terapeutul danez Niels Ryburg Finsen a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru utilizarea razelor de soare artificiale în tratamentul tuberculozei pielii. La rândul său, John Harvey Kellogg, inventatorul celebrelor cereale care îi poartă numele, a pretins că a folosit băile solare sub supraveghere medicală încă din 1876. Potrivit lui Kellogg, soarele face minuni în tratamentul gutei, a reumatismului şi a unor forme de tuberculoză şi poate ameliora starea pacienţilor cu eczeme în cazurile declarate fără speranţă.

Unii au parte de prea puţin soare. Apariţia „patului pentru bronzat”

Aşadar, băile de soare devin o modă a tenului sănătos la mijlocul anilor 1920. Câteva veri la rând cu temperaturi foarte ridicate au avut partea lor de contribuţie la nebunia care i-a cuprins pe europenii care-şi doreau cu ardoare un ten mai închis la culoare. Verile călduroase din 1922, 1928, 1929 şi 1930 au schimbat, astfel, obiceiurile oamenilor şi le-au deschis apetitul pentru mersul la plajă.

Această obsesie populară creează îngrijorare şi un acut sentiment de inferioritate în rândul englezilor care constată că astrul zilei nu străluceşte pe boltă suficiente zile pentru ca ei să prindă un bronz consistent. Ei privesc cu invidie către germanii care beneficiau de mai multe zile toride, pe care ştiau foarte bine să le exploateze pentru a fi în pas cu moda. Patul pentru bronzat a fost adus iniţial în America de Friedrich Wolff în 1979. Lampa originală de bronzat fusese descoperită în 1903 de compania germană Heraeus care producea sisteme casnice şi industriale de iluminat. Către mijlocul anilor 1980, patul şi cabina pentru bronzat au devenit extrem de populare. După ce a fost introdus un bec de alarmă la expirarea timpului şi beneficiarii au fost obligaţi să-şi pună ochelari de protecţie, aceste aparate au fost folosite pe scară largă, devenind însă principalii factori de risc în cancerul de piele.

În anumite culturi, pielea albă şi-a păstrat prestigiul

Pe de altă parte însă, multe culturi au favorizat şi continuă să valorizeze pielea deschisă la culoare, mai ales la femei. În Mexic, de pildă, tenul alb e asociat cu puterea şi considerat mai atractiv decât pielea oacheşă. Cei mai mulţi actori latino-americani au caracteristici nordice – păr blond, ochi albaştri, şi piele deschisă – cu toate că cea mai mare parte a populaţiei nu arată deloc aşa. Persoanele cu piele albă sunt considerate în aceste culturi mai frumoase şi mai sănătoase, având un status social special. Culoarea pielii a devenit o adevărată obsesie în unele ţări încât atunci când vorbesc despre asta cuvintele cele mai frecvent folosite sunt „hincha” (pahar cu lapte) pentru piele deschisă şi „morena” (negricioasă) pentru cea oacheşă.

Şi în ţările asiatice pielea albă are şi astăzi un prestigiu de necontestat. În China şi în Japonia antică, de exemplu, pielea palidă era subliniată prin pictarea feţei femeilor cu vopsea în culori deschise, însemn al sănătăţii. Cosmeticele care albeau tenul erau foarte populare în Asia şi au rămas şi astăzi, patru din zece femei filipineze, malaeziene sau sud-coreene folosind astfel de produse într-o piaţă estimată la 18 miliarde de dolari anual. Şi în India albirea pielii e o practică întâlnită.

Discuţii (şi controverse) privind pielea albă sunt caracteristice şi comunităţii afro-americane. În perioada sclaviei, persoanele cu tenul mai deschis erau considerate mai inteligente, mai cooperante şi mai frumoase;percepţie a frumuseţii care a alimentat stereotipurile rasiale despre culoarea pielii. Recent, atât autorităţile din Senegal, cât şi cele din Jamaica avertizau asupra pericolelor medicale, dar şi culturale la care se expun femeile care folosesc pomezi sau practici medicale de albire a pielii.