Frontul radicalilor: între islamism şi extrema dreaptă
La nivelul cel mai elementar, extremismele se unesc într-un cult al urii. Ura faţă de un “celălalt”, definit pe diverse criterii, culturale, sociale, politice şamd. Ne întrebăm însă în ce măsură am putea compara ideologii aparent deosebite cum sunt extremismul de dreapta şi fundamentalismul islamist şi dacă le uneşte ceva mai mult decât, să spunem, mecanismele de radicalizare care includ nevoia de apartenenţă la un anumit grup din cauze de neintegrare, neacceptare socială, inadecvare economică sau nevoia de afirmare şi dobândire de capital politico-cultural.
Întâmplări punctuale precum un interviu acordat ziarului extremist Deutsche Stimme de către un reprezentant al organizaţiei islamiste Hizb at-Tahrir, realizarea unor panouri neonaziste care înfăţişează palestinieni loviţi cu pietre şi mesajul “împreună împotriva sionismului”, participarea studenţilor arabi la marşuri extremiste sau apariţia unor tricouri cu Osama bin Laden şi în rândul neonaziştilor ridică unele semne de întrebare. Există cumva riscul unei cooperări între aceste mişcări. Cu riscul de a anticipa puţin, răspunsul este nu. Similitudini ideologice însă putem observa. In primul rand, radicalii neagă normele şi legiferările societăţii deschise şi sistemului democratic.
Atât islamiştii, cât şi extrema dreaptă tânjesc după statul autoritar şi chiar totalitar, în care individul nu mai are semnificaţie ca atare, ci doar ca parte din colectiv. Imaginea duşmanului este şi ea o punte de legătură:în general evreii şi americanii sunt consideraţi responsabili de conflictele globale. Şi dacă tot vorbim de evrei, antisemitismul pare să fie un element unificator fundamental pentru cele două curente care neagă holocaustul şi promovează stereotipii precum marea conspiraţie mondială evreiască. Asemănările însă, conturate mai degrabă în jurul a ceea ce se neagă, se cam opresc aici. Din alte puncte de vedere ideologiile sunt diametral opuse:statul totalitar imaginat de islamişti se bazează pe o anumită interpretare a Islamului, cel al neonaziştilor pe omogenitatea etnică. În vreme ce pentru islamişti esenţială este aderarea la dogmă şi nu apartenenţa naţională, pentru extrema dreaptă categoriile imaginate de naţiune şi rasă au preponderenţă, ceea ce implicit înseamnă şi devalorizarea Islamului în general. Ideologiile au caracteristici formale comune, legate de concepţia despre individ şi stat, de imaginea de sine şi imaginea alterităţii, dar chiar daca similitudinile de conţinut nu sunt atat de limitate, dezideratele in schimb difera complet, ceea ce în consecinţă zădărniceşte vreo încercare de colaborare politică în sensul unificării blocului extremist.
Cu toate acestea, avem în istorie un exemplu, poate unic, de cooperare între aceşti radicali. Chiar înainte ca naziştii să preia puterea, anumite curente islamiste şi naţionaliste din lumea arabă s-au apropiat de conceptia extremei drepte, dar şi de data aceasta tot ex negativo, adică pornind de la imaginea unui duşman comun:pe de o parte britanicii colonialişti, pe de altă parte, evreii percepuţi ca străini. Organizaţia Frăţia Musulmană a iniţiat proteste antisemite de amploare în 1938 în Egipt, iar în acelaşi an, la o conferinţă în parlament pe tema Palestinei, s-au răspândit Mein Kampf în traducere arabă precum şi Protocoalele înţelepţilor Sionului. Muftiul Ierusalimului, Muhammad Amin el-Husseini, a jucat şi el un rol important în cooperarea cu nazismul, întâlnindu-se personal cu Hitler la Berlin în 1941. Deşi nu s-a clarificat deloc vreo chestiune arabă, muftiul a continuat propaganda pentru nazism şi chiar a încurajat înrolarea în SS şi a încercat limitarea emigrării evreilor. După 1945 s-a preocupat de primirea foştilor membrii SS în Egipt şi nu a renuntat la propaganda antisemită. Deşi o astfel de cooperare îndeaproape nu s-a mai întâmplat ulterior, naţionaliştii şi islamiştii arabi au continuat să se folosească de diverse materiale antisemite sau de discursuri conspiraţioniste despre crime rituale şi altele. Unii politicieni importanţi precum Gamal Nasser, Muammar al Qadhafi sau regele Faisal au invocat şi în discursuri oficiale falsul document aşa-zis sionist. Deşi conjunctural au mai existat contacte cu extrema dreaptă, precum interviul acordat de Nasser ziarului “Deutsche Nationalzeitung”, nu poate fi vorba despre o cooperare între cele două forme de radicalism.
La fel şi în istoria foarte recentă:contactele sunt cazuri singulare. Dăm aici ca exemple vizita reprezentantului NPD Udo Voigt la reuniunea organizaţiei Hizb at Tahir în 2002, postul de radio suedez Radio Islam unde se vehiculau conţinuturi antisemite sau activitatea extremistului musulman Ahmed Huber tot în cadrul NPD. Cu alte cuvinte, contacte punctuale şi nici vorbă de vreo legătură mai profundă, date fiind interesele şi strategiile contradictorii. Islamiştii nu privesc extrema dreaptă ca pe un potenţial partener, iar în rândul neonaziştilor nu există decât o parte infimă care îşi exprimă interesul faţă de cooperare.
Cea mai pregnantă similitudine ideologică rămâne negarea holocaustului. După ce preşedintele Iranului, Mahmud Ahmadinedschad a exprimat în mai multe rânduri această idee, naţionaliştii radicali din Germania şi-au exprimat şi ei recunoştinţa fie prin intermediul ziarului Nation und Europa, fie prin demonstraţiile de solidaritate cu echipa de fotbal iraniană în timpul campionatului de fotbal din 2006 sau participare la conferinţa de la Teheran pe tema holocaustuli. Cu toate acestea, solidaritatea revizioniştilor neonazişti se pare că a fost mai mereu neîmpărtăşită.
Am putea conchide, aşadar, că o “cooperare” există la nivel discursiv. Cu toate acestea, pe lângă antisemitism, mai sunt şi alte elemente caracteristice în general radicalizărilor:rebeliunea faţă de sistemul existent şi normele sociale dominante sau fixismul şi dogmatismul combinat cu teoria conspiraţiei, manifestate prin propovăduirea fie a unei rase pure, fie a unei religii pure, pentru care este în permanenţă nevoie de militantism. Am mai putea adăuga aici şi mitul victimei şi al agresiunii exterioare:extremiştii de dreapta se consideră agresaţi şi discriminaţi, islamiştii blamează agresiunea Occidentului pentru acţiunile lor teroriste. În ceea ce priveşte imaginea despre societate, găsim şi aici similitudini:rolul redus al femeii, neacceptarea homosexualităţii, educaţia în stil autoritar. Îm ambele exemple de radicalism avem de-a face cu o concepţie reacţionară, antimodernă, cu blamarea societăţii contemporane decandente şi idealul unor valori preindustriale şi patriarhale, deci cu mistificarea trecutului şi prezentului şi încercarea de a crea un viitor bazat pe nostalgii conservatoare.
Chiar dacă ordinea se bazează la o grupare pe criterii etnice/naţionale/rasiale, iar la cealaltă pe criterii religioase, in ambele cazuri concepţia asupra lumii se traduce într-o absolutizare a acestor categorii şi pe excluderea a tot ce nu se încadrează în imaginea construită. O diferenţă de nuanţă ar consta în faptul că islamismul are o breşă, convertirea, în vreme ce etnia este percepută într-un mod cât se poate de biologizant şi deci cu graniţe foarte fixe.
Masculinitatea se traduce la aceste grupuri printr-o concepţie tradiţionalistă, bazată pe o separare foarte clară a rolurilor în funcţie de gen şi pe promovarea discursului clasic de putere masculină asociată cu spiritul marţial şi funcţia de conducere. Acest tip de discurs poate fi privit şi ca o alternativă la flexibilitatea ideii de masculinitate din societatea contemporană, o idee dinamică şi variabilă contextual care prin prisma ultraconservatoare apare drept o ameninţare la tiparele masculinităţii patriarhale. Imaginea marţială acţionează ca o compensare pentru angoasa existenţială, canalizând voinţa de putere. Constatăm astfel că ideologiile în cauză au mai multe în comun decât antisemitismul, ambele ilustrând un tablou al unei noi ordini care neagă practic cam tot ce ţine de societatea deschisă, democraţie, diversitate, toleranţă, propunând în schimb totalitarisme oarecum similare ideologic dar diferite ca mod de concretizare pe plan politic. Totodată, pe măsură ce grupările se radicalizează mai tare, se vor nega reciproc şi cu mai multă vehemenţă. Mai toate publicaţiile de extremă dreapta se opun Islamului de orice fel, indiferent dacă este sau nu fundamentalist, în vreme ce neonazismul nu are nicio importanţă pentru islamism.
Dincolo de intenţiile şi acţiunile care separă clar grupurile discutate, în fond, radicalismul, orice formă ar lua, se bazează pe aceleaşi principii de absolutizare, mistificare şi excludere, cu alte cuvinte pe diverse mituri care conferă legitimitate, au funcţia de a facilitata integrarea în grup şi sunt totodată creatoare de sens.
