Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul!

Vinul i-a precedat în Grecia pe strămoşii grecilor, vorbitorii de grai indo-european care pătrund în teritoriile Eladei istorice pe la finele mileniului al III-lea a.Chr. Veniţi din ţinuturi de stepă friguroasă, aceştia nu avuseseră cum întâlni acolo viţa de vie „domestică” şi roadele ei, aşa cum nu ştiau nici ce sunt măslinii şi cum se poate obţine uleiul din roadele acestora, cum nu mirosiseră flori de iasomie şi nu văzuseră vreodată marea. Ca şi alte nume de plante şi produse mediteraneene, numele vinului, oinos, a pătruns în greacă dintr-o limbă non-indo-europeană vorbită de locuitorii acestor ţinuturi încă din mileniile anterioare Prezenţa acestui produs în documentele administraţiei palaţiale din epoca bronzului atestă fără dubiu familiaritatea purtătorilor civilizaţiei miceniene cu această licoare, pe care vase mai mici sau mai mari o transportau peste mări şi ţări încă de atunci.

Vinul devine însă un element central în istoria vieţii cotidiene şi a civilizaţiei greceşti în epoca arhaică, atunci când şi consumul, şi simbolistica vinului devin purtătoare ale unor valori sociale fundamentale şi, nu mai puţin, ale unui imaginar pe care îl putem reconstitui pe temeiul textelor literare şi epigrafice, precum şi al iconografiei contemporane.

Oswyn Murray – de contribuţia capitală a căruia am mai vorbit cândva în aceste pagini – scria că practica banchetului arhaic, sumposion, vădeşte faptul că această instituţie socială a devenit „un loc aparte în raport cu regulile normale ale societăţii, cu un cod propriu şi foarte strict de onoare şipistis (încrederea reciprocă) între symposiaşti – şi în predispoziţia de a stabili convenţii fundamental opuse celor ale cetăţii în întregul ei”[1].

O cultură a răgazului

Atunci când, către jumătatea sec. VII a.Chr., nobilii aristoisunt siliţi de împrejurări să divulge tot mai multe taine ale artei războiului şi să împartă gloria apărării „pământului sfânt al patriei” cu cetăţenii de rând, războiul nu mai poate fi îndeletnicirea care atestă excelenţa insului şi a familiei sale. Locul gloriei în luptă îl ia acum cultura răgazului creator, de la patronajul şi chiar practicarea artelor poetice la rafinamentul veşmintelor şi interioarelor împodobite cu obiecte de lux. Această cultură a rafinamentului luxos, habrosune, are în centrul ei instituţia aristocratică a banchetului, sumposion– adunarea celor care beau împreună – care, alături de întrecerile sportive din marile centre panelenice, devine operatorul simbolic exprimând prin excelenţă valorile nobiliare şi legitimitatea privilegiului aristocratic.

Acest fapt social global care e banchetul aristocratic din sec. VII-V a.Chr.este atestat de o multitudine de surse literare şi arheologice, care documentează rapida difuziune a acestui model, de la organizarea spaţială a locuinţelor unde andreon, spaţiul rezervat bărbatului, stăpânul casei, se structurează în jurul sălii de primire a oaspeţilor, care măsoară între cca. 45 şi 65 metri pătraţi;aici, alături de amfitrion, petrec între 14 şi 30 de oaspeţi alungiţi câte doi, mai rar trei, pe 7, 11 sau 15 klinai[2]-canapelele cu un singur spătar caracteristice acestui mod antic de aşezare a participanţilor la banchet.

O imagine paritară a privilegiului

Amintesc faptul că această postură aparte era, în Orientul Apropiat, un privilegiu regal[3], care se extinde, în varianta lui greacă, la toţi convivii în mod egal, exprimând astfel paritatea acestor aristoi, „excelenţii”, eupatridai– „cei ce se trag din părinţi nobili”, beneficiarii instituţiei sociale a banchetului. Dimpotrivă, cei care îi slujesc pe convivi – sclavi sau profesionişti ai divertismentului, cum sunt muzicanţii, acrobaţii sau dansatorii de ambe sexe – nu sunt niciodată reprezentaţi decât în exerciţiul profesiei lor. O problemă deschisă este cea a personajelor feminine reprezentate în scenele de sumposion şezând pe taburete:să fie vorba de curtezane, hetairai, poate chiar de soţii legitime? Textele literare nu îngăduie un răspuns ferm la această întrebare, dar ar fi greu de imaginat asocierea constantă dintre femei cu un statut respectabil şi altele care se îndeletnicesc cu cea mai veche meserie din istorie. S-a putut propune ipoteza după care numele însuşi al hetairelor – echivalentul feminin al apelativului hetairos, tovarăş, amic, desemnând pe membrii suitei unui aristocrat mai de seamă, nobili şi ei, chiar dacă nu de acelaşi rang – ar fi de fapt o ironie la adresa acestor curtezane de lux[4].

Eros şi polis

Oricum, banchetul este o formă de sociabilitate rezervată aristocraţiei – sau, mult mai târziu, parveniţilor care o imită, asemeni lui Trimalchio la Roma. Este locul ideal pentru a face avansuri eroticetinerilor efebi sau dansatoarelor, dar şi locul prin excelenţă al consolidării solidarităţii aristocratice, unde nobili din aceeaşi mare familie sau grup politico-religios schimbă jurăminte şi astfel îşi pecetluiesc credinţa reciprocă, pistis, pentru cele mai diverse cauze comune, cu precădere politice. Căci sumposiaştii sunt actori politici de frunte în propriile cetăţi, aşa că e firesc să discute chestiuni politice în acest cadru informal şi discret, chit că, a doua zi, fac publice deciziile favorabile propriei facţiuni, hetaireia, pe care le-au luat în cerc restrâns în seara precedentă.

Banchetul este locul specific unde Alcaios denunţă trădarea sperjurilor care şi-au părăsit camarazii pentru a parveni în preajma lui Pittacos, „tiranul” – sau, după Aristotel, arbitrul public – din Mytilene. Într-un sumposionîşi strigă poetul megarian Theognis ura contra noilor îmbogăţiţi deveniţi stăpâni ai cetăţii decăzute. Cele mai vechi surse referitoare la tiranicizii atenieni Harmodios şi Aristogeiton, cei care l-au ucis pe fiul lui Peisistratos, sunt câteva scolia, cântece de pahar, obişnuit interpretate de participanţii la banchete.

Seducţie înmiresmată

Unsumposionîncepea la căderea nopţii, după cină, şi se prelungea adesea până dincolo de miezul nopţii. Oaspeţii erau întâmpinaţi de gazdă, care îi împodobea cu cunune şi ghirlande de flori, conducându-i la locurile adesea dinainte stabilite cu grija de a respecta afinităţile şi preferinţele fiecăruia. Spaţiul restrâns, atmosfera saturată de arome, penumbra ameţitoare – toate se adaugă vinului îndemnând pe participanţi către discursuri şi gesturi tot mai îndrăzneţe[5]. Esenţele aromate, seducătoare, sunt nelipsite în contextul banchetelor, aşa cum ne-o vădesc decorurile figurate ale vaselor, precum şi prezenţa micilor vase de lux pentru parfum, aryballoi.

Aceste minuscule recipiente evocă un întreg univers încărcat de erotism, de intimitate ameţitoare dominată de Afrodita şi de cortegiul ei de divinităţi auxiliare – Peitho, seducţia, Charis, graţia fermecătoare – şi ele parte a atmosferei unui banchet:să nu uităm că Platon a făcut din banchet, Sumposion, decorul şi chiar titlul dialogului său despre iubire.

[1]O. Murray, Sympotica:A symposium on the Symposion, Oxford 1990, p. 7.

[2]B. Bergquist, „Sympotic Space:A Functional Aspect of Greek Dining-Rooms”, in Murray, Symposion, 1990, cit., p. 37 ;M. Shanks, „Three rooms:archaeology and performance”, Journal of Social Archaeology, 4 (2), 147-61.

[3]J. M. Dentzer, Le Motif du banquet couché dans le Proche Orient et le monde grec du VIIème au IVème siècle avant J.-C.Paris 1982.;W. Burkert, The Orientalizing Revolution:Near Eastern Influence on Greek Culture in the Early Archaic Age, Harvard University Press 1995.

[4]L. Kurke, „The Politics of abrosunein Archaic Greece”, Cl.Ant.11, 1, 1992, 91-120;ead., „Inventing the hetaira:sex, politics, and discursive conflict in archaic Greece”, Cl. Ant.16(1), 1997, 106–50;J.Burton, „Women's Commensality in the Ancient Greek World”, G &R, 45(2), 1998, 143-65.

[5]Fr. Lissarrague, Un flot d’images. Une esthétique du banquet grec, Paris 1987.