Femeile în societatea dacică, stăpânele casei
Când vorbim despre daci, se amintește foarte mult despre războinici, regi, campanii militare, aur dacic. Femeile dace cad într-un con de umbră, pe nedrept. Chiar dacă în Antichitatea europeană avem foarte multe surse despre îndeletnicirile masculine, fie că sunt războinice sau meșteșugărești, merită să le amintim și pe cele care convieţuiau alături de războinicii și meșteșugarii daci, și care asigurau bunul mers al casei. Chiar dacă femeile nu au lăsat multe urme arheologice, având în vedere preocupările lor mai mult domestice, putem crea o imagine vie a acestora, folosindu-ne de sursele existente.
Cele două „documente“ săpate în piatră de către romani care au supravieţuit până astăzi, monumentul de la Adamclisi și Columna Traiană, prezintă și femeile dacilor. La Adamclisi, pe metopele antice, pe lângă soldaţi romani și războinici barbari, apar și femei și copii. La fel, Columna Traiană are multe episoade unde apar și femei în diferite ipostaze. Pe lângă acestea, femeile dace apar pe diferite alte piese, cum ar fi falerele din metal preţios, cum sunt cele descoperite la Lupu, și pe monedele romane care reprezintă provincia Dacia. Reprezentările sunt oarecum asemănătoare și completează imaginile de pe cele două monumente.
Familie dacică. Membri ai grupului de reconstituire istorică Geto-dacii Sudcarpatici, din cadrul asociației Historia Renascita | FOTO: EDWINA KASSLER
Tezaurul de la Lupu, datând din secolul I î.e.n., a fost descoperit din întâmplare în 1978 și este format din 11 piese – un vas de bronz, două fibule de argint, un vas de argint și șapte falere. Două falere au simboluri zoomorfe, alte două au războinici călare, iar trei reprezintă femei/zeiţe. Pe toate falerele reprezentând femei, hainele și coafurile sunt identice, personajele având rochii și cămăși largi, peste care se observă falere sau coliere. Datorită elementelor adiacente – aripi, șerpi, animale fantastice –, cercetătorii au opinat că acestea s-ar putea să fie personaje din panteonul dacic, a căror semnificaţie ne scapă. Nu există indicii că femeile dace ar fi putut fi preotese sau să fie implicate în vreun fel în ritualurile religioase. Ar putea fi o posibilitate, dar nu există niciun fel de argument pentru așa ceva. Femeile făcând parte din aristocraţie erau cu siguranţă privilegiate, trăind în fortificaţii sigure și în așa-numitele turnuri-locuinţă, stăpânind peste servitori și sclavi. Ele erau stăpânele casei, ocupându-se cu problemele casnice, în timp ce soţii lor erau plecaţi la vânătoare, la treburi ce ţineau de politica statului și în campanii militare. Purtau cele mai bune haine și cele mai frumoase bijuterii, unele aduse de bărbaţii lor din raidurile în Imperiul Roman sau făcute de cei mai buni meșteri locali sau itineranţi. Aveau grijă de copii, mai ales de fete, băieţii crescând de mici în preajma bărbaţilor, alături de care învăţau să vâneze și să mânuiască armele. Într-o societate foarte violentă, și femeile aveau șansa de a învăţa să lupte cu arme individuale, să tragă cu arcul și să se apere, dar, din nou, nu există dovezi palpabile pentru așa ceva, în afara apropierii de neamurile sarmatice și a unei posibile influenţe din partea acestora, știut fiind că multe femei sarmate participau la război alături de bărbaţi.
Pentru pătura de rând, situaţia femeii trebuie să fi fost aceeași ca în oricare altă societate umană din Antichitate până în epoca contemporană. Femeia era cea care avea grijă de copii, gătea și se îngrijea de casă, se ocupa de animale și lucra la câmp sau în grădină, aduna fructe de pădure și își însoţea bărbatul la pescuit și probabil la vânătoare. Ţeseau, coseau și croiau haine pe care le decorau cu diverse broderii. Probabil unele se ocupau și de practici oculte, după cum atestă seturi de obiecte interpretate a fi având caracter magic. Multe cunoșteau cu siguranţă proprietăţile curative ale plantelor, medicina dacică fiind celebră în lumea antică, numele unor plante folosite de daci păstrându- se și în limba dacă în lucrările lui Pedanius Dioscorides (sec. I e.n.) și Pseudo-Apuleius (sec. IV e.n.).
Scenă de pe Columna Traiană, în care apar femei, copii și bărbați daci
Chiar dacă nu avem reprezentări pe Columnă sau știri din sursele antice, este foarte posibil ca o parte dintre femeile dace să fi luptat cu arma în mână în ultimele zile ale Regatului Dac contra soldaţilor romani. După 106, când Dacia a devenit provincie romană, multe femei care-și pierduseră bărbaţii în război, dar mai ales fiicele lor s-au căsătorit cu coloniști și veterani romani, acesta fiind un prim pas spre stabilirea unei insule ferme de latinitate la nord de Dunăre. Noul statut marital le oferea și avantaje în cadrul noilor realităţi social-politice din provincie. Altele cu siguranţă au părăsit fostul regat alături de familii și de bunurile adunate în pripă și s-au așezat dincolo de limesul roman, după cum arată și Columna Traiană (o altă interpretare a acestei scene a unui posibil exod este că populaţia civilă dacă este mutată din zonele montane în zonele de câmpie, unde putea fi mai bine controlată). Medicul Galen (129-216) scrie despre trăsăturile fizice ale populaţiei de la nord de Dunăre: păr blond-roșcat, piele deschisă, ochi albaștri, la fel ca celelalte triburi barbare – germanici, celţi. Pe Columnă, femeile dace sunt reprezentate într-un mod estetic și cu feţe frumoase. Din aceste reprezentări ne putem da seama cum erau îmbrăcate – cu rochii probabil dintr-o singură bucată, unele cu un soi de pelerină pe deasupra, majoritatea au capul acoperit și umblă desculţe. Bineînţeles, la fel ca în cazul bărbaţilor, ale căror încălţări le cunoaștem de pe Columnă și de pe statuile de daci, este clar că femeile purtau și ele încălţăminte din piele. Pentru femeile bogate, bijuteriile erau la ordinea zilei, în timp ce femeile din pătura de jos purtau straie și bijuterii – coliere, brăţări, inele simple, mărgele colorate. Arheologii au găsit numeroase pandantive, coliere, inele, falere, fibule, fiind încă supus dezbaterii dacă aceste bijuterii erau purtate în mod regulat și de bărbaţi, nu doar de femei.
Obiceiuri
Din păcate, după cum am menţionat anterior, nu există surse care să povestească despre obiceiurile dacilor, despre tradiţiile lor, legende, folclor etc. Aici suntem nevoiţi să recurgem la acele surse grecești și romane care s-au păstrat și care vorbesc despre obiceiurile tracilor și ale geţilor, obiceiuri care este posibil să se fi regăsit și în lumea dacică de la nord de Dunăre. Unii autori antici vorbesc despre tatuajele femeilor gete. Clearchus din Soli (sec. IV-III î.e.n.) scrie că femeile sciţilor le tatuau pe femeile geţilor ca pedeapsă (probabil pe prizoniere sau sclave), astfel încât acestea își adăugau și mai multe desene pe piele, pentru a șterge rușinea anterioară. Dio Chrysostomo scrie că femeile libere ale tracilor sunt acoperite de tatuaje sau de semne făcute cu fierul înroșit. Plutarh menţionează că tracii „își tatuează femeile, pentru a-l răzbuna pe Orfeu“. Cu sau fără tatuaje, venea la un moment dat și vremea căsătoriei. Despre căsătoria la triburile tracice, unele informaţii din sursele antice arată că acestea practicau poligamia. Herodot scrie că tracii aveau mai multe neveste, pe care le păzeau cu stricteţe (Istorii, V, 5-8), cu toate că, până la căsătorie, femeile aveau voie să aibă relaţii cu oricâţi bărbaţi ar fi vrut (Istorii, V, 6)! Heraclidus Ponticus scrie și el că tracii aveau trei sau patru neveste, iar unii chiar 30! Tot el mai scrie că femeile tracilor făceau multă muncă casnică, la fel ca servitoarele.
Activități domestice: gătitul și țesutul la război vertical | ILUSTRAȚIE DE CĂTĂLIN DRĂGHICI
Strabo îl citează pe Menandru atunci când scrie că geţii aveau zece, unsprezece sau chiar mai multe neveste. Când un bărbat cu doar cinci neveste murea, toată lumea îl jelea spunând că nu a fost căsătorit și nu a cunoscut niciodată dragostea (Geografia, VII, 3,4). Mai scrie și că geţii erau foarte religioși. Despre femeile geţilor scrie pe scurt Ovidius, poetul roman exilat la Tomis – „știu cum să rabde foamea și setea“ (Pontica, I, 2, 87) și cară vase mari cu apă pe capetele lor (Pontica, II, 8, 10-12). Pomponius Mela, în secolul I , scrie că fetele de măritat sunt vândute public, dar nu de către părinţi (Descrierea lumii, II, 21). Tot el descrie ritualul funerar care presupunea sacrificarea femeilor pe cadavrele soţilor lor, acestea chiar luptându- se între ele pentru a câștiga acest privilegiu. Văduvele supravieţuitoare se măritau apoi cu alţi bărbaţi din trib (Descrierea lumii, II, 18-20). Același obicei al vinderii mireselor apare în Minunile lumii (10,4) a lui Solinus, care probabil l-a copiat doar pe Mela, care se poate să fi copiat acest pasaj de la Herodot (Istorii, V, 5). Poetul roman Horaţiu scrie în schimb în termeni elogioși despre femeile dace – acestea au grijă și de copiii lor vitregi, își cunosc bine locul în societate, nu sunt niciodată superioare bărbaţilor lor și nu au alţi iubiţi în afară de soţii lor. Păcatul carnal este pedepsit cu moartea, iar virtutea femeilor este cea mai de preţ comoară a lor (Ode, I, 211). Divorţul era însă foarte simplu – părinţii își puteau lua fata înapoi, după ce plăteau ce primiseră pe ea. Cu puţină imaginaţie, putem să-i vedem cu ochii minţii pe daci ca fiind poligami, având mai multe neveste și o liotă de copii. Și dacă acesta este cazul, este posibil însă ca această poligamie să fi fost restrânsă la elite, care aveau posibilităţile de a-și întreţine astfel de familii numeroase. Totul rămâne însă o altă variantă de lucru care are nevoie de dovezi reale, greu însă de obţinut.
În fine, Columna Traiană are multe reprezentări de femei dace. Faţă de columna lui Marcus Aurelius, unde apar multe scene de violenţă ale soldaţilor romani faţă de femeile germanice, pe Columna lui Traian nu există nici măcar o astfel de scenă. Femeile dace sunt reprezentate în atitudini demne, chiar dacă par a fi prizoniere, de multe ori în ipostaze materne, ţinând copii în braţe, în situaţii pașnice, acompaniate de copii de diferite vârste și de bărbaţi. Dacă ne uităm cu atenţie pe Columnă, observăm trei generaţii de daci, de la copii la bătrâni. Unele scene sunt de-a dreptul înduioșătoare, cu copii căraţi pe umeri de taţi sau de bunici, și care se prind cu mânuţele de părul adulţilor pentru a nu cădea. Este probabil o formă de respect a învingătorului faţă de un popor înfrânt cumplit, dar care își apărase familiile și existenţa.
Acest text este un fragment din grupajul ”Viața de zi cu zi în Regatul Dac”, publicat în numărul 219 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei în perioada 22 aprilie - 20 mai 2020, dar și în format digital pe paydemic.com.
