Fantezii culinare şi pseudo istoricii lor jpeg

Fantezii culinare şi pseudo-istoricii lor

📁 Istorie culinară
Autor: Zoe Petre

Denunţarea pieţei de alimente ca sursă a răului în cetate reprezintă unul dintre răspunsurile conservatoare ale Romei la propria-i expansiune. O majoritate semnificativă a cetăţenilor romani profitau din plin de pe urma unei expansiuni pe care o aprobau şi prin vot, şi prin participarea lor directă la campaniile tot mai îndepărtate şi mai îndelungate. La capătul fiecăreia dintre acestea, Roma dispunea de o nouă sursă de aprovizionare ieftină cu produse din ce în ce mai exotice, de la mirodenii şi păsări cu penaj multicolor la fructe şi specii rare de crustacee sau de peşti.

Discursul moralizator care încearcă să limiteze efectele acestor ispititoare bogăţii înalţă zadarnice ode vieţii simple de odinioară:nu doar poeţi, ca Iuvenal, sau moralişti, ca Seneca, dar până şi un parvenit ridicol cum era personajul libertului Trimalchio, din romanul Satyricon, atribuit lui Petronius, se laudă că la masa lui se mănâncă doar ce produce propria gospodărie. Doar că ferma lui Iuvenal produce grâu moale şi napi, din cei pe care Manlius Dentatus îi cocea pe vatră, în vreme ce latifundiile îmbogăţitului erou al lui Petronius produc toate soiurile de legume, fructe şi cărnuri exotice care pot fi imaginate.

O identitate ameninţată

E destul de evident că unul dintre cele mai puternice motive ale acestor discursuri moralizatoare este temerea că expansiunea va modifica esenţa identitară a Romei exact în ceea ce îi deschisese calea expansiunii:dârzenia frugală a unui neam de modeşti agricultori, asemănători lui Cincinnatus, cel care lăsase plugul în brazdă ca să conducă Roma, sau eroului Aeneas, viril şi pios, cu mult superiori în bărbăţie şi forţă faţă de neamurile moleşite de lux ale Levantului. Corolar al discursului moraliştilor despre superioritatea Romei, condamnarea luxului care invada Roma nu doar cu bijuterii sau statui din aur, ci şi cu miresme şi mâncăruri nemaivăzute care se substituiau terciului strămoşesc, animă numeroase opere literare, dar nu pare să fi avut efecte reale în viaţa celor care îşi permiteau un asemenea lux. De aceea, temerea unei poluări culturale venind dinspre Orientul grec, dar şi sirian, fenician sau persan împleteşte mustrarea etică cu frica de revoltă a acelora dintre cetăţenii Romei care nu-şi îngăduiau asemenea excese.

Lăcomia strică omenia

Elagabalus jpg jpeg

Literatura latină e plină de istorioare despre comensalitate, fie ea bună sau, mai ales, rea. Când denunţă cupiditatea şi corupţia guvernatorului Siciliei, Verres, Cicero nu omite să evoce banchetele pe care acesta şi le oferea, şi care nu evitau nicio formă imaginabilă de risipă şi de dezmăţ (Cic. Verr.2.3.68, 2.5.33), iar în Scrisorilelui Seneca, filosoful contemporan cu ultimii iulio-claudieni, Claudius şi Nero, găsim descrieri ale unor pompe de stropit cu şofran şi ale unor ospeţe care par să răspundă celor mai ciudate pofte.

Un anume Virro, ne spune Iuvenal în satira a cincea, invita la masă oaspeţi pe care îi hrănea conform cu rangul fiecăruia:cei mai bogaţi, în frunte cu gazda, primeau mâncăruri fine în farfurii de lux, iar un biet om sărman, Trebius, primea o hrană puţină şi ordinară într-un vas grosolan din lut. Invitat la necioplitul Nasidienus, Horatius are parte de discursul moralizator al unui specialist în filosofia dejunului, Catius (Satirele2.8 şi 2.4).

Banchetele colorate ale împăraţilor

Cina sinistră, atribuită de istoricul Dio Cassius (58.9) împăratului Domitianus, care i-ar fi invitat pe senatori la o masă unde şi vesela, şi felurile de mâncare erau fără excepţie negre, ca să-şi sperie comesenii, convinşi că le-a sosit ceasul, poate concura fără rezerve cu festinurile monocrome pe care le-ar fi oferit convivilor împăratul Elagabal, aşa cum ni le descrie extraordinara parodie de scriere istorică intitulată Historia Augusta.

O scurtă digresiune e necesară pentru a explica particularitatea acestei bizare scrieri. Când a fost publicată, Historia Augustaa fost precedată de o introducere care pretindea că paginile care urmau făceau parte dintr-un manuscris găsit, care conţinea o operă extrem de valoroasă, alcătuită de şase erudiţi istorici din vremea împăraţilor Diocletian şi Constantin cel Mare. Un mare număr de anacronisme, aluziile la personaje şi evenimente posterioare domniei lui Constantin şi chiar a urmaşilor săi, se adăugau însă la faptul că un mare număr de personaje nu mai sunt atestate în niciun alt izvor în afara acestei scrieri. Iată de ce, încă de la 1889, marele istoric al antichităţii Hermann Dessau emitea ipoteza unui fals literar antic, o scriere datorată unui autor unic şi elaborată cândva la finele sec. IV p.Chr. sau chiar în cursul secolului următor. Această teză, acceptată unanim de specialişti, a fost recent confirmată de analize stilistice asistate de calculator.

Luxul pe care pretinsul istoric Aelius Lampridius i-l atribuie lui Elagabal face parte dintre cele mai amuzante născociri ale Istoriei Auguste, interesată în a-l prezenta pe Elagabal în culori cât mai sumbre pentru a evidenţia excelenţa succesorului său Severus Alexander, cel mai elogiat împărat din dinastia Severilor. Elagabal „nu accepta să se scalde într-un bazin care nu fusese parfumat cu şofran sau cu alte esenţe parfumate. Şi nu se putea odihni pe perne care nu fuseseră umplute cu puf de iepure sau smuls de sub aripa prepeliţelor”. La fel, ar fi dormit în aşternuturi poleite cu aur şi ar fi fost primul utilizator roman al veselei din argint – absolut inexact, zeci de texte şi descoperiri arheologice abundente dovedesc că asemenea vase se regăseau pe mesele romanilor bogaţi încă din epoca republicană. Tot Elagabal „obişnuia să aştearnă trandafiri, crini, violete, irişi şi narcise în pe jos, pe canapele şi în portice, după care se plimba păşind pe covorul de flori. Într-o sală de ospeţe cu tavanul reversibil, el îi copleşea pe meseni cu viorele şi tot felul de alte flori, într-atât încât unii dintre ei nu mai puteau ieşi la lumină şi se sufocau sub povara înflorită”.

Împăratul gastronom

„Lampridius” pretinde că Elagabal declarase deschis că modelul lui extra-politic era Apicius, autorul celei mai cunoscute Cărţi de bucatedin antichitate, despre care vom vorbi altădată pe larg. Deocamdată, amintesc că Historia Augustaatribuie influenţei lui Apicius patima lui Elagabal pentru mâncăruri stranii, cum ar fi cocoaşa de cămilă sau crestele de cocoş smulse de la păsări vii. „A fost cel dintâi”– altă invenţie a falsificatorului nostru– „care a servit la ospeţe peşte, stridii de tot felul, homar, calcan şi caracatiţă”, ca şi limbi de păun sau de privighetoare, creier de flamingo, ouă de prepeliţă, capete de papagal, fazan şi păun. Împăratul „oferea vara ospeţe în diferite culori, într-una din zile un banchet cu totul verde, în alta – unul irizat, apoi un altul cu totul albastru, variindu-le tot timpul în fiecare zi de vară”. (Aur. Elagabal, 18. 3). Mai departe, aflăm cum că tot Elagabal ar fi inventat „vinul fiert cu diferite arome – mastică, busuioc şi alte amestecuri, care au rămas până azi băuturi de lux”.Ca şi în privinţa crustaceelor, şi aici pseudo-istoricul nostru fabulează:vinurile aromate sunt adesea menţionate cu mult înainte de epoca Severilor, de pildă de către Pliniu cel Bătrân în cartea a 14-a a Istoriei Naturale, unde enumeră cu mult mai multe arome decât cele ce i se atribuie bietului Elagabal.

Un singur pasaj din această biografie imperială e greu de tăgăduit, şi anume concluzia după care, pentru Elagabal, „viaţa nu era altceva decât o necontenită căutare a plăcerii”.