Evoluția statului chinez în Perioada Interbelică (1911–1949): De la proclamarea unei republici democratice la preluarea puterii de către Partidul Comunist Chinez

China din Perioada Interbelică a fost un stat cu o evoluție sinuoasă unul ce s-a confruntat cu numeroase probleme de ordin social, economic, cultural și politicfiind transfigurat într-o mare dezordine socială și politică. Această situație dezastruoasă a fost rezolvată doar odată cu venirea Partidului Comunist Chinez a lui Mao Zedong la putere și proclamarea Republicii Populare Chineze la 1 octombrie 1949în urma câștigătorii celei de a doua faze a Războiului Civil din China (1945-1949).

Situația Chinei din Perioada Interbelică poate fi definită, concis dar sugestiv prin 3 elemente definitorii: descentralizarea socială și politică, supremația teritorială a puterii japoneze și a celor occidentale (Imperiul Britanic și cel Francez) în China și lupta neîncetată pentru putere între Naționaliști și Comuniști.

   În primul rând Revoluția Xinhuai din 1911prin care Dinastia Qing (1644-1912) a fost răsturnată de la putere iar vechea instituție a monarhiei a fost abolită a fost un pas extraordinar de important făcut de statul chinez (devenit acum Republica China) în lungul proces spre democratizare și occidentalizare prin renunțarea la atașamentul excesiv al societății chineze față de valorile confucianiste, ordinea juridică strictă exercitată prin intermediul autorității familiale și imperiale și obiceiurile (mai ales cele legate de eticheta imperială) cam înapoiate. În acest sens apariția unei noi serii de colegii și universități după Revoluția de la 1911modernizarea și chiar construcția (în regiunile din sudul și centrul Chinei unde nu prea existau) a unor noduri de cale ferată și drumuri infrastructura în stil european a unor zone din marile orașe ale Chinei (Shanghai, Hong Kong, Guangzhou, Beijing etc) dar mai ales, apariția unor noi paradigme de gândire prin intermediul unor grupuri de reformatori culturali în principal de la Universitatea din Beijing și a unor reviste culturale precum “Noul Tineret” înființată de Chen Duxiu în 1916 au direcționat noul stat chinez pe calea valorilor și a modelului de dezvoltare occidental european. [1] Chenuna din marile personalități ale Chinei de la începutul secolului al-XX-lea, care credea că soluția dezvoltării se afla în Occident are marele merit de a-i face cunoscute noii generații de tineri chinezi operele unor scriitori și filozofi precum Aldous Huxley, Emil Zola, Henrick Ibsen, Friedrich Nietzsche, Henri Bergson, Marx, Dewey și de a le prezenta concepte politico-filosofice precum “darwinismul social” “utilitarismul” și “individualismul” pe de o parte, contribuind astfel la înălțarea socială (prin poziția de militanți pentru reformarea Chinei pe care o aveau acei studenți prin intermediul grupurilor) și intelectuală a tineretului chinez. [2]

Cu toate acestea, deși aveau idealurile de reformare bine întipărite și un plan précis de acțiune tinerii intelectuali (scriitori, artiști, gazetari, etc) și burghezia (antreprenorii, industriașii, micii negustori) nu au făcut nimic decât să nutrească o invidie și neîncredere înverșunată față de elita politică de la Beijing. Ori acest fapt a dus la o luptă neasemuită pentru putere între societățile secrete, mica nobilime și comandanții militari fiecare structură socială dintre cele mai sus menționate abia așteptând momentul oportun pentru a face un pas în față și a căpăta conducerea în regiunea lui această situație fiind ținută sub control prin mână de fier a generalului Yuan Shikai care conduce nou-formata Republică a Chinei până în 1916atunci când dezastrul politic a ieșit la iveală. [3]

Consider cădacă în momentul Revoluției Xinhuai de la 1911societatea chineză ar fi fost mai bine stratificată și unificată sub idealurile de liberalizare și prosperitate materială pentru toate categoriile sociale, de la țărani, agricultori la proprietari de fabrici din Shanghai și Beijing fără existența a peste 1000 de lideri militari între 1912 și 1928în fiecare regiune[4]ci a unui președinte al țării care să fie eventual și șeful Armatei (pe modelul S. U. A, care în ciuda a unor imperfecțiuni politice de-a lungul existenței sale istorice, a funcționat foarte bine din 1776 până la 1917când au intrat în Primul Război Mondial și chiar până în prezent) și a unui guvern local în fiecare provincie a țării China nu ar fi ajuns la dezastrul de după Revoluția Xinhuai la care a ajuns.

Mai mult decât atât liderii politici chinezi trebuiau să urmărească interesele noului stat chinez și obținerea prosperității în ansamblu al acestuia și abia apoi interesele și prosperitatea fiecărui grup social în parte.

   O fotografie ce-l înfățișează pe Yuan Shikai, primul președinte oficial al Republicii Chineze (1912-1915) devenit apoi în 1915în urma unei lovituri de stat Împărat al Chinei pentru un an (1915-1916) în uniforma regală  (Sursa: https://en. wikipedia. org/wiki/Yuan_Shikai#Becoming_emperor)

   În al doilea rând în ciuda faptului că societatea chineză își crease o armată și o flotă militară națională între anii 1880-1890 (dar pe careo armată și o marină japoneză modernizată pornita într-un tur de forță le va lua prin surprindere decimând soldații chinezi și capturând armamentul străin și folosindu-l împotriva navelor Regatului Chinei obținând astfel o victorie clară în cadrul Primului Război Sino-Japonez din 1894-1895[5]) intelectualii chinezi susțineau la sfârșitul secolului al-XIX-lea că tradițiile chineze erau încă potrivite pentru dezvoltarea Chinei Imperiale conduse de Dinastia Qing țara având nevoie doar să-și construiască niște vapoare și să-și cumpere câteva arme străine. [6] La începutul secolului al-XX-lea aceștia însă urmau déjà calea adoptată de vecinii japonezi traducând cărți occidentale despre evoluția socială și politică a statului, economie și armate. [7]

Chiar și așa era prea târziu întrucât forța militară chineză nu era suficient tehnologizată iar asta se va vedea în situația din Primul Război Mondial. Astfel în 1915Japonia prezintă Chinei o listă cu “Cele 21 de revendicări” și un ultimat aceste două instrumente reprezentând în realitate o propunere de protectorat asupra Chinei. Mai mult decât atât Marea Britanie și S. U. A nereușind să împiedice apetitul expansionist al Japoniei aceasta are câștig de cauză aprobându-i-se o mare parte din cererile pe care le revendica precum și o confirmare a drepturilor lor comerciale speciale și a terenurilor concesionate în Manciuria iar peste peste 2 ani în 1917 japonezii mai semnează un tratat acesta extinzându-le interesele speciale până în Mongolia Interioară. [8]  

   În zadar intră China în august 1917 în Primul Război Mondial declarând război Germaniei pentru a-și recupera orașele Tsingtao și Kiaotchow (devenite colonii germane în urma Răscoalei Boxerilor de la 1900)iar studenții “Mișcării 4 mai” apărută în 1919 ca reacție împotriva acordului de pace ce trebuia semnat între China și Antanta la 7 mai 1919 aniversarea acceptării de către China a cererilor din 1915protestează împotriva cedării provinciei Shandong (din care fac parte cele 2 orașe amintite mai sus) căci Japonia va primi în cele din urmă această provincie fostele teritorii insulare germane din Pacific și un loc permanent în Consiliul Ligii Națiunilor. [9]

Astfel ea devine (mai ales că avea și a-3-a flotă din lume ca mărime și o armată bine înarmată și instruită) o putere mondială. Chiar dacă exista o anumită simpatie a Marii Britanii sau a S. U. A față de “Cele 21 de revendicări” și tratamentul dur aplicat Chinei iar prin Acordul Lansing-Ishiicele 2 mari puteri occidentale o obligă pe Japonia să respecte “integritatea teritorială a Chinei” și principiul “Porților Deschise” astfel încât, atât marile puteri occidentale cât și China să aibă de câștigat din activități comerciale și economice deschise prima din cele două puteri ante menționate este aliată a Japoniei din 1902 pentru a stăvili puterea expansionistă rusă/sovietică în Orientul Îndepărtat iar cea de a doua are o oarecare temere față de puterea navală demonstrată de japonezi. Așadar teritoriul Chinei ajunge în cele din urmă să fie exploatat atât economic cât și militar Japonia invadând Manciuria în 1931creând un stat-marionetă acolo numit Manchukuo condus de Pu-Yi ultimul monarh al Dinastei Qing și apoi declanșând și Al Doilea Război Sino-Japonez (1937-1945).

Așadar în ultimă instanță dacă națiunea chineză și-ar fi dezvoltat la timp (nu doar cu puțin timp înaintea izbucnirii Primului Război Mondial) și constant forța militară și industrială având niște generali și industriași competenți ea n-ar fi sfârșit invadată de Armata Imperială Japoneză în timpul celui de Al Doilea Război Mondial cel mult ar fi pierdut anumite teritorii de o mare importanță economică cu resurse semnificative (precum Manciuria bogată în cărbune și petrol sau Bazinul Tarim din vestul Chinei la rândul său bogat în petrol)dar pe care le putea recupera după lupte grele și ar fi fost un competitor economic redutabil pentru Japonia nemaiajungând să fie exploatată în acea perioadă pentru resursele ei. Deși acest fapt s-a întâmplat în cele din urmă.

    Ultimul dar nu cel din urmă element ce definește statul chinez din Perioada Interbelică este lupta neîncetată pentru putere dintre Partidul Naționalist al Poporului cunoscut și sub numele de Guomindang și Partidul Comunist Chinez. Aceasta ia naștere în urma faptului că deși Sun Yat-sen era sprijinit de oamenii de afaceri din Guangzhou și de lideri militari chinezi din diverse regiuni (însă fiecare dintre acești lideri făcea ceea ce dorea în regiunea sa)ba mai mult decât atât, studiase în școli militare din China și Japonia fiind un mare admirator al societății, culturii și disciplinei japoneze pe care își dorea să o implementeze în China pe care însă nu reușește să o implementeze însă țăranii și muncitorii chinezi (ei reprezentând cea mai mare parte a populației Chinei)rămân neatinși de idealurile burgheze ale Revoluției Xinhuai din 1911.

În ciuda imaginii pe care Republica Populară Chineză o proiectează asupra Chinei din anii 1920o societate omogenă cu peste 90% din populație identificată într-un recensământ oficial ca membri ai grupului etnic Han China de acum 100 de ani era orice numai un stat unitar nu. Pe lângă cele 50 sau chiar mai multe grupuri etnice și cele 11 sau mai multe grupuri de limbi care mai pot fi identificate și astăzi chiar și locuitorii unor sate învecinate puteau vorbi dialecte reciproc incomprehensibile. Dinastia răsturnată în 1911 fusese manciuriană; centrul politic de greutate al imperiului se afla în nord la Beijing. Dar multe dintre evenimentele politice decisive din perioadele revoluționare și de război civil au avut loc la Shanghai departe în sud. Atât reformatul Guomindang cât și Partidul Comunist Chinez se stabiliseră în Shanghai dominat de Concesiunea franceză la vest de Orașul Vechi și de Concesiunea Internațională mai vastă care se întindea de-a lungul malului nordic al Fluviului Huangpu. [10] În același timp ironic sau nu chiar și presupușii naționaliști apelează pentru ajutor la puterile străine (pe lângă comuniștii chinezi care erau deja afiliați Moscovei). Încă din 1923 Sun Yat-sen și-a trimis playboy-ul protejat pe Chiang Kai-Shekla Moscova Stalin răspunzând cererii naționaliștilor chinezi prin trimiterea lui Mihail Grunzeberg în China cu sarcina de a reforma Guomindang-ul conform ideilor marxist-leniniste. [11]

Fără sprijinul sovietic inițial este îndoielnic că Guomindanng s-ar fi extins atât de rapid de la baza sa centrală din Canton Moscova fiind cea care le ordonă comuniștilor chinezi să se subordoneze naționaliștilor într-un front unit naționaliștii desprinzându-se de comuniști curând și urmându-și propriile sale interese. Tocmai aceasta este problema Partidului Naționalist: el își dorește o occidentalizare a societății chineze care însă să se aplice doar industriașilor, antreprenorilor și intelectualilor fără a rezolva însă revendicările legate de domeniul salarial și funciar al muncitorilor și respectiv țăranilor. Cu toate că cele două partide Partidul Naționalist Chinez și Partidul Comunist Chinez colaborează între 1922 și 1926după moartea lui Sun Yat-Sen primul Președinte de facto al Republicii Chineze în 1925situația politică se schimbă radical Chiang Kai-Shek declanșând în 1926 o campanie violentă împotriva seniorilor războinici locali din nordul Chinei precum și a comuniștilor din această zonă ca preludiul la înfrângerea imperialiștilor europeni și americani. [12]

Mai mult decât atât în 1927acesta dorește înlăturarea violentă a comuniștilor din teritoriile pe care naționaliștii le controlau ceea ce era o idee nu doar nelucrativă ci și groaznică întrucât răspunzând la violență și teroare tot cu violență și teroare în loc de dezvoltare și adaptare nu doar că nu vei reuși să obții o dezvoltare, o creștere a economiei, nivelului de viață și a puterii militare ci vei arunca țara în haos astfel izbucnind Războiul Civil Chinez un conflict ce se va desfășura între 1927 și 1949. Comuniștii conduși de Mao Zedong în toată această perioadă a Războiului Civil preiau în cele din urmă la 1 octombrie 1949controlul total asupra puterii proclamând Republica Populară Chineză întrucât ei s-au bazat pe 3 piloni ai ideologiei sovietice pe care i-au și pus în practică (inițial oferind locuri de muncă și ameliorând nivelul de trai al populației proletare și rurale) aceștia fiind: modernizare, eficiență și industrializare. Naționaliștii ar fi ajuns principala forță de la guvernarea statului chinez realizând occidentalizarea și dezvoltarea economică a țării pe care și le propuneau doar dacă ar fi scos din ilegalitate în mod efectiv Partidul Comunist Chinez de la guvernare și l-ar fi învins categoric printr-o mai bună și constantă organizare militară și industrială așa cum am explicat și în cadrul celui de al doilea argument.  

   O fotografie ce-l înfățișează pe Chiang Kai-Shek, liderul Partidului Naționalist Chinez (Guomindang) precum și conducătorul statului chinez între 1927-1949 în uniformă militară (Sursă: https://commons. wikimedia. org/wiki/File:Chiang_Kai-shek%EF%BC%88%E8%94%A3%E4%B8%AD%E6%AD%A3%EF%BC%89. jpg)

   În concluzie aceste sunt cele 3 elemente esențiale ce au caracterizat statul chinez din Perioada Interbelică și totodată au influențat în mod decisiv parcursul lui din această perioadă drumul de la o aparentă liberalizare in urma Revoluției de la 1911 și apariția unui stat democratic aparent funcțional care va duce în cele din urmă la instabilitate politică și economică ce va genera un haos politic și economic uriaș de care Partidul Comunist Chinez se va folosi pentru a ajunge în cele din urmă la putere în octombrie 1949.

Bibliografie

                           A. Surse secundare (cărți, articole, studii, etc)  

1.    Ferguson, NiallRăzboiul Lumii. Epoca Urii, Editura Polirom, Colecția Historia, Iași, 2022

2.    J. M Roberts&Odd Arne Westad, Istoria Lumii. Din Preistorie până în prezent, Editura Polirom, Colecția Historia, Iași, 2018Capitolul “Făurirea unei noi Asii”, pp. 759-772.

3.    Morris, IanDe ce Vestul deține încă supremația și ce ne spune Istoria despre Viitor, Editura Polirom, Colecția Historia, Iași , 2012Capitolul “Predestinarea”, pp. 20-25

[1] J. M Roberts&Odd Arne WestadIstoria Lumii. Din Preistorie până în prezent, Editura Polirom, Colecția Historia, Iași, 2018Capitolul , , Făurirea unei noi Asii”, pp. 759-772.

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] Ian Morris De ce Vestul deține încă supremația și ce ne spune Istoria despre Viitor, Editura Polirom, Colecția Historia, Iași , 2012Capitolul , , Predestinarea”, pag. 20-25

[6] Ibidem

[7] Ibidem

[8] Op. cit, J. M Roberts&Odd Arne Westad, p. 762

[9] Ibidem, p. 763

[10] Niall Ferguson, Războiul Lumii. Epoca Urii, Editura Polirom, Colecția Historia, Iași, 2022, Partea a-II-a, Cap. 8 (, , Imperiul din întâmplare), Subcap. , , Singura cale de ieșire”, p. 257

[11] Ibidem

[12] Ibidem