Este legitim ca o țară să intervină pentru a schimba regimul politic al alteia?

În istoria relațiilor internaționale, puține dileme au fost mai persistente și mai controversate decât întrebarea dacă un stat are dreptul să intervină în treburile interne ale altuia pentru a schimba un regim politic. De la războaiele mondiale și până la conflictele recente din Orientul Mijlociu, liderii politici și teoreticienii dreptului internațional au oscilat între două principii fundamentale: suveranitatea statelor, consacrată de Carta Organizației Națiunilor Unite din 1945, și imperativul moral de a preveni atrocitățile în masă. În timp ce unii consideră intervenția externă o amenințare directă la adresa ordinii internaționale, alții o văd drept o responsabilitate inevitabilă atunci când guvernele își persecută propriile populații. Dezbaterea, alimentată de exemple istorice precum înfrângerea Germaniei naziste, intervențiile americane din secolul XX sau doctrina „Responsabilității de a Proteja”, rămâne una dintre cele mai complexe probleme ale politicii globale contemporane.

Este legitim ca o țară să intervină pentru a schimba regimul politic al alteia?

„În astfel de situații, ambele părți pot invoca principii convenite la nivel internațional și aprobate de statele membre ale ONU” -

Geraint Hughes, lector în istorie diplomatică și militară la King’s College London

Răspunsul scurt este: „Este complicat.” Carta fondatoare a Organizației Națiunilor Unite (26 iunie 1945) exprimă fără echivoc principiul egalității suverane între statele membre. Ideea conform căreia un stat are dreptul să-și administreze propriile afaceri interne fără interferențe externe este considerată de criticii schimbării de regim drept fundamentul unei ordini mondiale pașnice.

Orice încălcare a acestui principiu prin intervenție militară riscă să submineze pacea și securitatea internațională și poate duce la conflicte persistente. Un exemplu frecvent invocat este situația de după răsturnarea lui Saddam Hussein, în urma invaziei Irakului din 2003 de către Statele Unite și Marea Britanie, care a generat ani de instabilitate și violență.

Contraargumentul este că schimbarea de regim poate deveni o necesitate strategică sau morală. Acesta a fost cazul celui de-al Doilea Război Mondial, când puterile aliate au insistat asupra capitulării necondiționate a Germaniei naziste. Revolta globală față de atrocitățile naziste – în special Holocaustul – a inspirat adoptarea Convenției pentru prevenirea și pedepsirea crimei de genocid din 1948, care a stabilit un imperativ moral pentru comunitatea internațională de a interveni pentru a preveni viitoare crime împotriva umanității.

Mai recent, Summitul Mondial al ONU din 14–16 septembrie 2005 a afirmat că statele membre au „Responsabilitatea de a Proteja” (Responsibility to Protect – RtoP). Acest principiu a fost invocat de puterile NATO în 2011, pentru a justifica intervenția din Libia, care a dus la răsturnarea lui Muammar Gaddafi.

În cazul războiului civil din Siria, susținătorii lui Bashar al-Assad – în special Rusia și Iranul – susțin că orice intervenție externă împotriva regimului său ar fi în mod inerent ilegitimă și ar destabiliza întregul Orient Mijlociu. Pe de altă parte, crimele împotriva umanității comise de regimul Assad – cum ar fi utilizarea armelor chimice împotriva civililor – pot fi considerate o amenințare la adresa păcii și securității internaționale, mai ales din cauza haosului generat de criza refugiaților sirieni și de apariția așa-numitului Stat Islamic.

În astfel de situații, ambele părți pot invoca principii convenite la nivel internațional și aprobate de statele membre ale ONU, argumentând pe baza unor concepte opuse de suveranitate: oferă suveranitatea protecție absolută oricărui regim sau poate fi contestată de comunitatea internațională în numele Responsabilității de a Proteja?

„Liderii politicii externe americane au susținut că SUA aveau dreptul legal de a răspândi guvernarea democratică”

Katharina Rietzler, lector în istorie americană la University of Sussex

Există o tradiție a non-intervenționismului american care datează încă din primele zile ale republicii. În 1821, secretarul de stat John Quincy Adams a exprimat această idee într-un mod celebru, declarând că America „nu pleacă în străinătate în căutare de monștri pe care să-i distrugă” și că ar trebui să refuze rolul de „dictatoare a lumii”.

Totuși, pe măsură ce Statele Unite s-au extins teritorial, motivate de o presupusă misiune morală de a popula continentul, ele au intervenit în mod agresiv în afacerile popoarelor native americane, ale Mexicului și chiar ale puterilor imperiale europene cu interese în America de Nord.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, liderii politici americani au început să utilizeze limbajul intervenției umanitare. Președintele William McKinley a invocat „cauza umanității” atunci când a decis să intervină în Cuba în 1898. Victoria americană asupra Spaniei, puterea colonială care controla Cuba, a transformat Statele Unite într-o putere mondială, a făcut din Cuba un protectorat american și a transformat Guantánamo Bay într-o bază navală care face și astăzi parte dintr-o rețea de peste 600 de baze militare americane pe teritoriul altor state.

Războiul hispano-american a marcat începutul unei serii de intervenții militare americane în state din America Latină și Caraibe, justificate prin interese economice și strategice ale SUA și prin dorința de a ține puterile europene în afara emisferei vestice.

Totuși, liderii politicii externe americane au susținut și că Statele Unite aveau un drept legal de a interveni pentru a răspândi guvernarea democratică. După numeroasele intervenții din perioada Războiului Rece, justificările legate de promovarea democrației și umanitarism au devenit argumente frecvent invocate pentru implicarea americană.

În prezent, ideea de non-intervenționism și figura lui John Quincy Adams cunosc o nouă popularitate în Statele Unite. Acest lucru se datorează parțial războaielor costisitoare și de lungă durată din Afganistan și Irak, începute după atentatele din 11 septembrie 2001, precum și sprijinului american pentru războiul din Yemen, o tragedie umanitară.

Mai fundamental însă, în tot spectrul politic american, ideea că Statele Unite ar trebui să intervină militar chiar și atunci când securitatea americană nu este amenințată direct devine din ce în ce mai contestată.

„Mandatul «Responsabilității de a Proteja» a ridicat dileme etice care rămân nerezolvate”

Rosemary Foot, profesor și cercetător senior în politică și relații internaționale la University of Oxford

Carta ONU includea o interpretare a suveranității statului care sublinia principiul neintervenției în afacerile interne ale statelor. Totuși, în 1999, secretarul general al ONU Kofi Annan a declarat celebru că comunitatea globală nu poate rămâne pasivă în fața încălcărilor grave și sistematice ale drepturilor omului.

El a afirmat că suveranitatea statului este redefinită, incluzând ideea de suveranitate a individului. Interpretarea contemporană a Cartei ONU înseamnă, spunea el, că „suntem mai conștienți ca niciodată că scopul ei este să protejeze ființele umane, nu pe cei care le abuzează”.

În pofida reticenței multor state, la cea mai mare reuniune a șefilor de stat și de guvern din istorie, desfășurată la New York în septembrie 2005, statele membre ONU au acceptat principiul Responsabilității de a Proteja (RtoP) populațiile de crime în masă – genocid, crime de război, epurare etnică și crime împotriva umanității.

De asemenea, statele au aprobat ideea că comunitatea internațională trebuie să ajute statele să prevină astfel de abuzuri prin mijloace diplomatice, umanitare și alte metode pașnice. Dacă însă un stat „eșuează în mod evident” în această responsabilitate, actorii externi au datoria de a oferi un răspuns prompt și decisiv, cu mandatul Consiliului de Securitate al ONU.

Prin urmare, importanța RtoP constă în acceptarea posibilității intervenției internaționale, inclusiv a folosirii forței, atunci când un stat eșuează în mod clar în protejarea populației sale, iar consimțământul guvernului poate fi depășit.

Un exemplu tragic este genocidul din Rwanda din 1994, când extremiștii hutu au ucis aproximativ 800.000 de tutsi și hutu moderați, în timp ce trupele ONU nu aveau mandat să intervină.

Totuși, aplicarea RtoP s-a dovedit dificilă. Multe state – mai ales cele mai slabe sau foste colonii – privesc doctrina cu suspiciune. Ele cred că va fi aplicată selectiv, doar atunci când marile puteri au interese în joc, și că intervențiile militare umanitare pot chiar agrava situația populațiilor aflate în pericol.

Când Consiliul de Securitate al ONU a aplicat RtoP în Libia în 2011, rezultatul a fost răsturnarea și uciderea lui Muammar Gaddafi. Deși puțini au regretat sfârșitul regimului său violent, consecințele pentru populația libiană au fost profund tulburătoare. Astfel, RtoP a ridicat dileme etice care rămân nerezolvate.

„Consecințele așa-numitelor intervenții umanitare sunt aproape întotdeauna dezastruoase”

Geoffrey Roberts, profesor emerit de istorie la University College Cork, Irlanda

Unii susțin că statele care încalcă drepturile omului își pierd dreptul la neintervenție în afacerile lor interne. O poziție și mai radicală afirmă că doar statele considerate „bune” conform normelor democrației liberale occidentale merită drepturi suverane.

Această logică stă la baza intervenționismului liberal – proiectarea valorilor occidentale în alte state prin mijloace militare. Însă consecințele neintenționate ale acestor intervenții umanitare sunt aproape întotdeauna dezastruoase.

Putem sta deoparte atunci când guvernele comit genocid sau dictatori monstruoși își reprimă cetățenii?Da, putem – și ar trebui să o facem dacă dorim să evităm neîncrederea, amestecul și haosul într-un sistem internațional fără suveranitate.

Această poziție nu exclude protestele împotriva încălcărilor drepturilor omului sau acțiunile cetățenilor dincolo de granițe pentru a sprijini persoanele oprimate. De asemenea, statele nu sunt obligate să mențină relații cu regimuri ale căror valori le resping, deși izolarea rareori produce reforme.

Cu 200 de ani în urmă, John Quincy Adams observa că, deși America dorește libertate și independență pentru toate statele, contribuția sa la această cauză vine din forța exemplului și a vocii sale, nu din utilizarea forței militare.

Deși susținătorii intervenționismului liberal numesc această poziție izolaționism, suveranitatea nu este o construcție artificială. Ea este rezultatul evoluției relațiilor dintre state și a ajutat la formarea unei societăți internaționale a statelor, bazată pe practici, instituții și norme comune.

Chiar și o intervenție considerată relativ reușită – intervenția NATO în Iugoslavia în 1999 – a avut consecințe negative. Deși intervenția a fost motivată de atacurile împotriva populației albaneze din Kosovo, atât sârbii cât și albanezii au comis atrocități.

Campania de bombardamente NATO a forțat Serbia să se retragă din Kosovo, împreună cu aproximativ 200.000 de refugiați sârbi.

Acțiunea NATO nu a fost autorizată de ONU și a deteriorat relațiile Occidentului cu Rusia, aliatul Serbiei. Kosovo rămâne parțial izolat pe plan internațional, iar precedentul creat a fost invocat de Rusia atunci când Crimeea s-a desprins de Ucraina în 2014.