Eşecul revoluţiei bolşevice în Norvegia
La începutul anilor ’20, Partidul Muncitoresc Norvegian era singurul partid muncitoresc al Europei de Vest cu susţinere din partea maselor care s-a alăturat Cominternului. Lenin voia ca norvegienii să ia calea revoluţiei armate, pretinzând o supunere totală faţă de Moscova. Răspunsul a constat într-un “da” hotărât…şi în dezmembrarea partidului.
Pe 4 februarie 1923 membrii partidului se aduna la un mare congres pentru a stabili relaţia pe care urmau să o aibă cu Moscova. “Vedetele” Internaţionalei a III-a tot intră şi ies din sală. Îl regăsim pe Nikolai Buharin, care îi luase partea lui Lenin în timpul revoluţiei bolşevice. Îi mai regăsim şi pe comunistul polonez Karl Radek sau pe ambasadorul statului sovietic în Norvegia, Alexandra Kollontai. Chiar şi liderul Internaţionalei, Grigori Zinoviev, participă la întâlnirea dramatică. Asta pentru că reprezenta momentul decisiv în privinţa poziţionării Norvegiei faţă de mişcarea revoluţionară.
Lenin spera ca partidul să se menţină intact în cursul dezvoltării sale, dar era prea târziu. La câteva luni după congres, organizaţia politică se sparge cu mare ecou, iar mişcarea laburistă din Norvegia se împarte în trei direcţii. Distanţa dintre moderaţie şi revoluţia armată va rămane totuşi una însemnată în laburismul norvegian. În 1887 este fondat Partidul Unitar Muncitoresc, fără niciun fel de referinţă la socialism.
În 1905 se schimbă totul pentru Norvegia, care devine un stat independent si îşi începe construcţia şi consolidarea. Se ridică fabrici, se construiesc căi ferate care străbat munţii şi se dobândeşte acces la mine. Muncitorii săraci care lucrează sub pământ şi fermierii care migrează la oraşe vor alcătui o nouă clasă socială. În perioada dintre 1905 şi 1915 numărul membrilor din Partidul Muncitoresc (Arbeiderpartiet) se triplează. Se formeaza cu timpul şi o platformă revoluţionară în interiorul său, la iniţiativa lui Martin Tranmæl. Apoi urmează războiul.
Econimic vorbind, coroana norvegiană nu reuşeşte să facă faţă. În 1918 diurna în mediul rural atinge aprox. 3, 85 coroane, iar în oraşe diferenţa este doar cu puţin mai mare:4, 69. Companiile internaţionale cu capital important investesc în exploatare, solicitând din partea muncitorilor o disciplină de fier. Lucrătorii se revoltă, organizând greve şi proteste de masă. În 1917 revoluţia din Rusia oferă o sursă de inspiraţie muncitorilor din întreaga Europă, inclusiv din Norvegia.
În 1918, din cauza opresiunilor, mulţi aleg o cale radical-revoluţionară. În anul precedent, 40.000 de persoane luau parte la un mare miting în faţa Parlamentului, contribuind la amploarea unei mişcări care cuprindea toată ţara. Demonstraţiile în vremurile de restrişte adunau zeci de mii de oameni, care începeau să îşi creeze “consilii” muncitoreşti şi chiar militare. La congresul din acel an se desprinde partidul radical din opoziţie. Retorica era tranşantă, Tranmæl afirmând că în cazul în care burghezia va forţa o acţiune militară şi Holdtfodt (ministrul apărării) şi Gunnar Knudsen (prim-ministrul) vor încerca să anihileze mişcarea pe calea armelor, ar fi de datoria uniunilor de soldaţi să răspundă atacului. Arbeiderpartiet devenea încet un partid revoluţionar. În curând avea să alunece şi mai mult pe panta radicală. Pe 24 ianuarie 1919, Pravda emite o invitaţie de afiliere la Internaţionala a III-a ca urmare a faptului ca Internaţionala a II-a fusese incapabilă de a determina transformarea conflictelor interne într-o luptă de clasă, prin urmare Moscova îşi dorea acum o nouă conducere bolşevică.
Congresul are loc în martie, printre delegaţi sunt numai cinci din afară. Norvegia este reprezentata de Emil Stang, care insa lămureste că nu va putea să voteze în numele întregului partid, cu toate acestea este recunoscut drept personajul principal al protocolului. Harta Europei se colora intre timp în roşu:la finele lui martie era proclamată republica sfaturilor în Ungaria. Apoi, la începutul lui aprilie, comuniştii acaparaseră München. Muncitorii se implicau în conflicte cu trupele guvernamentale în mai multe oraşe germane. O fantasmă bântuia Europa.
La congresul Partidului Muncitoresc din 1919, preşedintele adunării, Kyrre Grepp, îndeamnă la revoluţie. Partidul se afiliază in mod oficial lui Lenin şi Internaţionalei a III-a. O minoritate redusă scrâşneşte din dinţi, dar partidul tot rezistă. În vara lui 1920, armata roşie reuşeşte să câştige războiul civil, iar Zinoviev declară că în curând şi Europa va deveni o republică sovietică. Entuziasmul revoluţionar este în floare. Atunci când Internaţionala a III-a îşi ţine cel de-al doilea congres iau parte la adunare nu mai puţin de 200 de delegaţi din 37 de ţări, dintre care un număr important venea din Norvegia. Lenin se simte în elementul său. Acum trebuia doar asigurat controlul bolşevicilor asupra întregii mişcări internaţionale a muncitorilor, lucru care trebuia pus în aplicare prin intermediul tezelor de la Moscova.
Tezele de la Moscova reprezintă un dictat comunist conform căruia partidele Internaţionalei a III-a trebuiau să aibă o disciplină internă de fier, să provoace agitaţie în rândul forţelor armate şi nu în ultimul rând să se lase conduse în absolut toate chestiunile de către centrul de comandă de la Moscova. Ceea ce aduce Arbeiderpartiet într-un punct critic. Partidul se baza pe apartenenţa colectivă prin intermediul sindicatelor, iar ca partid de masă însuma o treime din voturi la alegeri. Purificarea şi “înroşirea” sa l-ar fi transformat aproape într-o sectă.
Dar fervoarea revoluţionară încă predomină, iar la congresul naţional din martie 1921 aproape toate voturile se duc în favoarea supunerii faţă de Moscova şi dictatului. Aripa moderată însă nu mai tolera situaţia. Pe 1 martie, înainte de congres, social-democraţii îşi formează propriul partid. Mişcarea muncitorească din Norvegia îşi trăia primele momente de scindare, iar Lenin se bucura de triumf.
În 1921 se înregistreaza o scurtă şi uşoară creştere economică după sfârşitul războiului. Cu toate acestea, fiecare al patrulea muncitor se afla în şomaj, o treime din flota comercială stă nefolosită şi PIB-ul scade cu zece procente. Angajatorii susţin scăderi salariale drastice, chiar 30% pentru anumite categorii. Mulţi muncitori ajung la limita supravieţuirii. În decembrie 1920 se opresc construcţiile la toate căile ferate din cauza grevelor. Pe 8 mai iau atitudine şi marinarii şi producătorii de bere, după care urmează o grevă generală care paralizează toată ţara. Mai târziu în vara aceea, angajatorii încep să închidă fabrici de hârtie şi de prelucrare a lemnului. În total, anul 1921 înregistrează pierderi de 3, 5 milioane de zile lucrătoare ca urmare a grevelor şi închiderii întreprinderilor. Înseamnă o pierdere valorică mai mare decât toate cele înregistrate în perioada 1945-78.
Atmosfera de la congresul în care se decisese supunerea faţă de controlul moscovit şi contribuţia la instaurarea dictaturii proletariatului este una plină de agresivitate, ca urmare a unor declaraţii din partea lui Elias Volan, susţinute de mulţi dintre delegaţi. Acesta susţine ferm evoluţia luptelor până la dobândirea unui veritabil caracter de conflict revoluţionar al cărui scop unic trebuia să se rezume la dobândirea întregii puteri în societate.
Aşa ceva însă nu se putea întâmpla. Dictatura proletară nu era tocmai în asentimentul muncitorilor norvegieni. Dacă în 1919 Partidul numără aprox. 105.000 de membri, în 1921 numărul scade la 46.000. în cursul unui singur an, numărul membrilor confederaţiei scade şi el de la 143.000 la 96.000. în primăvara lui 1922 Arbeiderpartiet se trezeşte la realitate în legătură cu centralismul propus de Lenin. O scrisoare cu directive de la Comintern soseşte de la Moscova, dar şi un comitet executiv central care să discute problema luptelor interne. Personalităţile-cheie ale comunismului se află iarăşi la Moscova. Martin Tranmæl se îngrijorează. La congresul din februarie 1923, cere ca Arbeiderpartiet să beneficieze de independenţă completă în cadrul Cominternului, dar se alege cu un ultimatum ca răspuns. Dacă partidul norvegian nu se supune Moscovei, nu va mai avea calitatea de membru al Internaţionalei.
În noiembrie are loc un congres extraordinar. În timpul şedinţelor, Kollontai primeşte o telegramă de la Stalin prin care i se solicită prevenirea rupturii Partidului Muncitoresc. Este însă prea târziu, căci majoritatea din partid respinge jugul moscovit, ceea ce duce şi la formarea Partidului Comunist Norvegian, aripa încă fidelă Cominternului. Mişcarea muncitorească se divizează, însă după patru ani două dintre partidele rezultate se vor reunifica.
sursa:ALL VERDENS HISTORIE
