Eşarfa şi voalul, de la accesorii la măşti şi arme letale

„Nimic nu mă defineşte mai bine ca femeie decât purtarea unei eşarfe din mătase”, spunea, odată, minunata Audrey Hepburn. De aceeaşi părere erau şi alte dive din Cetatea Filmului, unele dintre ele seduse (sau, din nefericire, chiar ucise) de acest obiect vestimentar, care, la început, făcea parte din garderoba masculină.

Din considerente religioase sau practice, femeile au împrumutat de la bărbaţi diferite obiecte vestimentare cărora le-au dat alte destinaţii. Astfel, eşarfa, originară din Roma Antică, se numea sudariumşi avea rolul de a împiedica transpiraţia să se scurgă pe gât în jos. Ea era purtată de bărbaţi fie la gât, fie legată de curea.

Pe vremea împăratului Cheng o astfel de eşarfă confecţionată din pânză indica rangul funcţionarilor de la Curtea Imperială. Nefertiti (1350 î.Hr.) obişnuia să poarte o eşarfă înfăşurată pe coafura conică. Împăratul roman Nero (60 d. Hr.) era arareori văzut în public fără un sudariumîn jurul gâtului. Eleonora de Aquitania (1150 d.Hr) obişnuia să poarte eşarfe transparente din voal, în ton cu moda Evului Mediu, iar în 1786, Napoleon Bonaparte i-a făcut cadou primei sale soţii, Joséphine de Beauharnais, o eşarfă din caşmir adusă tocmai din India.

Moartea Isadorei Duncan, produsă de una dintre eşarfele ei lungi

Până şi renumitul compozitor Beethoven apela la costum şi eşarfă din mătase atunci când o întâlnea pe Therese Malfatti, sperând că îi va cuceri inima îmbrăcat după ultimul jurnal de modă. La rândul său, regina Victoria, odată cu urcarea pe tronul Angliei, a popularizat o serie de accesorii fanteziste printre care şi eşarfa, care era utilizată în particular pentru a deosebi clasa aristocrată de celelalte.

Tot eşarfa a fost cea care a dus la moartea celebrei balerine Isadora Duncan, considerată de unii cea mai cunoscută dansatoare a începutului de secol XX, cea care a revoluţionat arta coregrafică în aceeaşi măsură cu baletul rus al lui Diaghilev. Isadora era văzută pretutindeni purtând eşarfe excesiv de lungi, pe care le lăsa să zboare în bătaia vântului în timp ce poza poetic. În mod ironic, aceste eşarfe grozav de lungi aveau să-i producă moartea după ce una dintre ele, lăsată să atârne în afara maşinii, s-a înfăşurat pe axul roţii automobilului care mergea cu viteză, strangulând-o pe loc.

„Legaţi-vă părul pentru siguranţa voastră”

În 1914, eşarfele tricotate au fost considerate un simbol pe care trebuiau să-l poarte fiecare patriot în timpul Primului Război Mondial. Prin 1940, eşarfele ajung să fie confecţionate din bumbac, lână şi olandă. Revistele de modă le încurajau pe femeile care nu aveau destui bani pentru o pălărie nouă să-şi confecţioneze un turban dintr-o eşarfă înnodată în jurul capului. Acest obicei a devenit unul foarte necesar în cazul femeilor care lucrau în fabrică în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi care altfel riscau să-şi prindă părul în maşinăriile industriale. „Legaţi-vă părul pentru siguranţa voastră. Surorile din Rusia o fac”, suna îndemnul guvernului american.

Divele de la Hollywood nu au scăpat nici ele de seducţia exercitată de acest obiect vestimentar. Audrey Hepburn spunea odată:„Nimic nu mă defineşte mai bine ca femeie, ca o femeie frumoasă, decât purtarea unei eşarfe din mătase”. Alte staruri din Cetatea Filmului precum Katharine Hepburn, Elizabeth Taylor sau Grace Kelly erau adesea văzute purtând această piesă vestimentară care flutura elegant în briza Rivierei. Odată cu creşterea popularităţii automobilului, prin 1950, eşarfele devin indispensabile pentru fixarea coafurii şi protejarea gâtului în timpul călătoriei.

După Al Doilea Război Mondial, eşarfele devin foarte populare, fiind inscripţionate şi folosite ca însemne ale unor linii aeriene sau hoteluri sau ca suveniruri pentru turiştii veniţi din diferite colţuri ale planetei. În 1970 era foarte şic să porţi o eşarfă pe sub vestă sau cămaşă.

Istoria eşarfei continuă şi în secolul XXI, chiar dacă la viteză redusă.

Eşarfe minunat imprimate sunt purtate astăzi de femeile musulmane ca accesoriu indispensabil impus de tradiţia de a-şi acoperi părul. Femeile poartă o basma numită hijab(perdea sau ecran, în arabă, dar şi denumirea generică a codului vestimentar musulman) după epoca pubertăţii. O altă formă de hijab, mai drastică, este chador, de fapt o pelerină care nu are mâneci şi este ţinută strâns pe cap cu mâinile sau petrecând colţurile pânzei pe la subsuoară. Astfel de obiecte vestimentare pot fi observate şi la femeile din Africa şi Caraibe, ca o componentă distinctivă a garderobei.

Nici europencele nu au renunţat la eşarfe şi baticuri, chiar dacă nu mai sunt la fel de indispensabile ca poşeta sau rujul. Motivul ţine de necesitatea de a-şi proteja părul atunci când lucrează la ferme sau deretică prin casă.

Între 1960 şi 1970, explozia industriei muzicale a utilizat eşarfele sintetice pentru a promova diverse formaţii de muzică pop printre care şi Beatles, multe dintre ele aflându-se astăzi la colecţionari. Istoria a inclus acest obiect vestimentar în diverse evenimente sociale:de la festivaluri, încoronări, aniversări, la întreceri sportive.

Fecioara Maria, cu capul acoperit de un văl

Cele mai timpurii informaţii despre voalul purtat de femei datează din epoca asiriană, cu 13 secole înainte de Hristos. Purtarea lui era restricţionată la clasa aristocratelor.

Textele Greciei antice vorbesc şi ele despre femeile cu văl şi cele fără. Caroline Galt şi Lloyd Llewellyn-Jones, doi istorici care s-au ocupat de acest subiect, au prezentat argumente susţinute şi de textele literare potrivit cărora doamnele din înalta societate îşi acopereau părul şi faţa atunci când ieşeau în public.

Obiceiul ca femeile să-şi acopere capul este asociat cu modestia şi cuviinţa în toate cele trei mari religii:iudaică, creştină şi musulmană. Cele mai multe picturi religioase o înfăţişează pe Fecioara Maria, mama lui Hristos, cu capul acoperit cu văl.

Unul dintre acestea voaluri, folosit de Sfânta Veronica să şteargă sudoarea de pe chipul lui Iisus pe drumul Golgotei, este, spun legendele, prima reprezentare hristică de la care se revendică iconografia bizantină. Istoria Veronicăi este celebrată la a şasea oprire pe Drumul Crucii. Voalului Veronicăi i se alătură enigmaticul giulgiu de la Torino (Acheiropoieta, adică nefăcut de mână omenească), reprezentând Sfântul Chip al Mântuitorului şi acceptat ca atare de Biserica Catolică încă din sfârşitul secolului XIX.

De-a lungul Evului Mediu, cele mai multe femei căsătorite din Europa îşi acopereau capul şi faţa cu diverse văluri, eşarfe sau baticuri. Obiceiul de a-şi acoperi capul cu un văl de dantelă a fost practicat până prin 1960, dacă femeile mergeau la biserică, dar nici astăzi el nu este uitat mai ales la funeralii.

În India, femeile obişnuiesc să nu se arate în faţa bărbaţilor mai în vârstă fără a avea capul acoperit. Voalul cu pricina se numeşte ghoonghatsau laajşi arată respect şi umilinţă

Timp de multe secole, până prin 1175, femeile anglo-saxone aveau obiceiul să-şi ascundă părul sub văl, cu excepţia celor foarte tinere şi necăsătorite, acesta fiind şi un mod de a ţine clevetirile la distanţă.

În perioada Tudorilor, prin 1485, odată cu creşterea popularităţii glugilor, voalul iese uşor din modă, însă rămâne utilizat în anumite circumstanţe bine definite. De exemplu, văduvele îl legau peste pălărie şi-l purtau întreaga perioadă de doliu. Alteori, vălul servea pur şi simplu drept mască sau metodă de a-şi ascunde identitatea atunci când mergeau în vizite la iubiţi şi nu doreau să le ştie nimeni. Mai practic, voalul era purtat şi ca paravan împotriva vântului şi a soarelui, în prioadele în care tenul bronzat nu era la modă.

Voalul alb, simbolul virginităţii

Acest sistem de acoperire a capului s-a păstrat până în zilele noastre. Nunţile sunt un prilej de la care voalul nu lipseşte din vestimentaţia miresei. Alb şi diafan, simbol al virginităţii, acesta coboară din vârful capului peste umeri, până la călcâie... şi dincolo de ele. Cel mai lung voal de mireasă a fost purtat în 2011 şi avea trei kilometri. Fata este condusă la altar cu faţa acoperită şi abia acolo se descoperă şi este prezentată mirelui şi invitaţilor de către tată.

Voaluri purtau şi miresele din Roma Antică, aşa numitele flammeum, în culori vii pentru a proteja stăpâna de spiritele rele în ziua nunţii. Mai târziu s-a numit velatio virginumşi a devenit parte a ritualului creştin al fecioarei care aparţine doar lui Hristos.

În iudaism, tradiţia vălului coboară în timpurile biblice. În acord cu Tora, când Isaac s-a căsătorit cu Rebeka, aceasta a fost adusă la casa mirelui de un servitor al tatălui său, Abraham. În timpul călătoriei, fata nu şi-a acoperit faţa, dar a făcut-o atunci când viitorul ei soţ s-a apropiat de ea. Vălul este ridicat la începutul ceremoniei oficiate de rabin.