«Era ultima noapte de libertate. Eram parcă la un priveghi la căpătâiul unui mort drag: viaţa noastră de până acum, tinereţea noastră»

Radu Mărculescu, profesor de liceu şi ofiţer rezervist, este mobilizat odată cu intrarea României în război de partea Axei şi este luat prizonier în bătălia de la Cotul Donului, laolaltă cu alţi nenumăraţi ofiţeri şi soldaţi ai Armatei Regale Române. A fost închis de-a lungul a nouă ani în lagărele de la Tambov, Oranki (şi anexa lui, Schitul, ) Monastîrka, Uscioara, Morşansk, Mihailovo, Odessa, Nikolaevo, iar după „repatriere“, în România sovietizată, la Sighet şi Bragadiru. După Revoluţie, Mărculescu începe să îşi descrie, în pagini memorialistice, experienţa concentraţionară, publicată în volumul Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică;noi am selectat spre redare momentul căderii în prizonierat.

„Povestea prizonieratului meu începe cu bătălia din Cotul Donului (19-23 noiembrie 1942), care, împreună cu cea din nordul Africii (El Alamein, 23 octombrie-4 noiembrie 1942), va schimba cu totul cursul celui de-Al Doilea Război Mondial. (...) În zori ne trezirăm cu puternice şi neîntrerupte bubuituri dinspre front. Era o dimineaţă ceţoasă (19 noiembrie), de nu se vedea mai departe de vreo sută de metri. (...) De fapt, toată această dramă s-a desfăşurat în câteva zile (dimineaţa lui 19 noiembrie-seara lui 23), cinci zile de hărţuială cu tancurile sovietice cu care ne duelam în focuri de artilerie, cu popasuri scurte şi somn iepuresc, cu devieri de traseu, în funcţie de situaţiile care apăreau, iar tot acest efort supraomenesc era susţinut de speranţa supremă de a ajunge la Kleţkaia înainte de-a se închide cercul. (...) Nu ştiam unde duce drumul acesta care şerpuia pe firul unei vâlcele, dar era unicul posibil în situaţia dată. Ne angajarăm pe el în galop. Oricum, Kleţkaia nu putea fi decât în direcţia lui. La o răscruce de drumuri oprii ca să consult harta. Identificai vâlceaua şi văzui că duce la Kleţkaia. Eram pe drumul cel bun. Încă o forţare şi eram salvaţi. Dar, pe măsură ce înaintam la trap pe acest fund de vale, el se făcea din ce în ce mai larg, iar pe malurile lui ridicate, care se tot îndepărtau de noi, începură să curgă, ca nişte pârâie, şi pe dreapta, şi pe stânga, şiruri de ostaşi şi pe jos, şi în căruţe sau pe cai. Pâraiele se făceau râuri, apoi fluvii şi umplură tot cazanul văii cu o mare de oameni care se înghesuiau, se îmbrânceau, se înjurau, toţi mânaţi spre aceeaşi ţintă, ca spre un colac de salvare:Kleţkaia, singurul loc prin care se mai putea ieşi din încercuire, pe podul de peste Don. Masa asta informă, dezordonată, călcându-se în picioare ca să ajungă cât mai repede la liman era rămăşiţa jalnică a ceea ce fusese armata noastră. Strânsă ca într-o menghină de polipii acestui monstru colectiv, bateria noastră, sau ce mai rămăsese din ea, înainta cu greutate, pierzându-şi coeziunea şi dizolvându-se în restul gloatei. Aşa s-a făcut că m-am rupt de o bună parte din oamenii noştri şi de Furtună, pe care nu l-am reîntâlnit decât în lagăr.

«Nu am văzut niciodată feţe mai încremenite de spaimă»

În masa aceasta nu erau numai ostaşi, ci şi civili. Convulsiile acestei mulţimi aduseră la un moment dat lângă noi un grup de civili, având în fruntea lor pe unul mai vârstnic, călare pe un măgar. Unul din TTR-iştii noştri, caporalul Creţu, de fel din Basarabia şi ştiutor de limbă rusă, îl întrebă ce-i cu ei. Erau nişte bieţi oameni, puşi de nemţi sau de noi – de voie, ori de nevoie – ca primari în satele din spatele frontului. Cuvântul de colaboraţionistsuspendat deasupra capetelor lor îi făcuse să-şi părăsească în grabă vetrele de groaza eliberatorilor, care aveau pregătit pentru fiecare un glonţ în ceafă. Nu am văzut niciodată feţe mai încremenite de spaimă ca ale lor. Disperarea îi făcuse apatici şi resemnaţi. Nu se mai luptau ca să-şi păstreze locul ori să meargă înainte, şi curând fură înghiţiţi de masă. Aceleaşi feţe cu ştampila morţii pe ele le avea şi un pluton de SS-işti, care, în rândurile strânse şi în cea mai perfectă ordine, se strecură pe lângă noi. Tineri şi frumoşi, blonzi şi cu ochii albaştri, crescuţi în sentimentul unei absolute superiorităţi de rasă, căreia i se cuvine totul, aveau pe feţele lor surpate ceva din tragismul îngerilor prăvăliţi. Pe măsură ce înaintam, valea se transforma într-un imens fund de cazan ai cărui pereţi se tot îndepărtau în dreapta şi în stânga, ca să adune iar – hăt, departe – în faţa noastră. Dar pe aceste creste nu mai coborau ca până acum pâraie de ostaşi, ci pe ele manevrau blindate sovietice, iar pe creasta din faţa noastră, care închide valea şi pe unde ar fi trebuit să trecem fluviul, văzurăm, spre cumplita noastră dezamăgire, acolo – unde era ultima noastră speranţă –, aceleaşi fatidice tancuri. Cercul era deci perfect închis, iar soarta noastră definitiv pecetluită. Un murmur de disperare străbătu ca un val, din cap până în spate, această mulţime care, ajunsă la limita puterilor ei unde sperase să atingă limanul mântuirii, vedea acum cum i se închide şi ultima poartă spre libertate.(...)

«Predaite rumînski!»

Ce era de făcut? Această întrebare ne-o puneam cu toţii. Ea era şi în privirile ostaşilor mei. Dacă mai era posibilă o salvare, acesta nu putea fi decât individuală sau pe grupe mici, care să se poată strecura prin formaţiile inamice, mai cu seamă printre cele din spate, mai subţiri. Ajutaţi de întuneric şi de ceaţă, la nevoie mergând târâş pe burtă... cu puţin noroc, poate reuşim. Ei bine, acest puţin noroc ne-a lipsit. Cu lăsarea nopţii s-a aşezat un ger care a alungat ceaţa, iar pe cerul sticlă de senin a apărut o splendidă lună plină care, pe albul orbitor al zăpezii, crea o vizibilitate ca de zi. Toată noaptea, cu puţinii oameni pe care mi-i alesesem (restul îl împărţisem pe mici grupuri;fiecare cu norocul lui), am tatonat spatele spre flancul drept, în căutarea unui loc mai nepăzit, a unei găuri cât de mici în turbinca lui Ivan, prin care să ne strecurăm. Pretutindeni eram simţiţi şi primiţi cu foc, cu toate că mergeam de-a buşilea. La ultima încercare, când credeam că am reuşit şi ne şi ridicaserăm în picioare, dintr-un adăpost nebănuit scoase capul şi automatul un vlăjgan de rusnac. Predaite rumînski!strigă imperativ şi, în acelaşi timp, din bordei, o voce românească cu accent basarabean:«Veniţi fraţilor! Aici e bine, ruşii ne-au dat mahoarcă şi votcă. Nu vă temeţi!» Situaţia era dramatică. Dacă nu ne predam, ne-ar fi secerat cu automatul. Dacă ne predam, eu, ca ofiţer, avea toate şansele să fiu împuşcat în adăpost. Eram la vreo 50 de metri de el. Noi nu eram mai mult de 10 inşi. Din fericire, mă aflam printre cei din spate. «Duceţi-vă! le-am ordonat. Eu mă întorc la ceilalţi. Dumnezeu cu voi! Hai, executarea!» Băieţii aruncă armele şi ridicară mâinile. Pornii şi eu, dar cu paşi mici. Văzând că rusul întoarce capul spre bordei şi le spune ceva celor de jos, mă trântii la pământ, rostogolindu-mă în zăpadă, până mă făcui una cu ea. Apoi, ajuns într-un punct unde ieşeam din unghiul de ochire al celor din adăpost, mă ridicai în patru labe, îndreptându-mă în grabă spre un pâlc de răchite, unde se găseau adăpostite resturi din bateria noastră, cai, căruţe, oameni. Aceştia, istoviţi şi descurajaţi de câteva nereuşite, se întorseseră, abandonându-se voii lui Dumnezeu. Sosi deprimat şi sergentul Ivan cu un mic grup din care pierduse un om în încercarea nereuşită de a forţa trecerea. Printre răchitele noastre se mai aciuaseră şi alţi răzleţi, infanterişti, genişti, cavalerişti. Toţi umblaseră ca noi toată noaptea, căutând zadarnic să se strecoare din cursa asta de şoareci. Focurile mai pâlpâiau încă, iar noi, în jurul lor, tăcuţi şi istoviţi, nu ne înduram să ne desprindem privirile din jocul flăcărilor care ne ajutau să ne adunăm gândurile şi să ne privim în faţă destinul. Era ultima noapte de libertate. Eram parcă la un priveghi la căpătâiul unui mort drag:viaţa noastră de până acum, tinereţea noastră. Iată ce privegheam noi în acea prea tristă noapte! Doborât de oboseală, adormii cu capul pe o şa de cal. Dimineaţa, când mă frecai la ochi, mă izbi insolitul panoramei. Cu orice ar fi semănat, numai cu un câmp de luptă nu. Dacă pe crestele care ne înconjurau n-am fi zărit siluetele tancurilor, atunci, privind acest fund de cazan în care un furnicar de ostaşi de toate armele forfotea cu gălăgie printre căruţe de tot felul, am fi crezut că ne aflăm într-un mare iarmaroc, la vreun praznic împărătesc.

«Hitler kaput, Antonescu la fel»

Deodată, de pe creasta dinspre stânga noastră, apăru un ostaş sovietic călare pe un cal bălţat. Pătrunse în mulţime şi, oprindu-se pe o ridicătură, duse o pâlnie la gură şi strigă ceva pe ruseşte, arătând cu mâna în acelaşi timp o direcţie spre creasta de unde venise. Acolo văzurăm formându-se două rânduri de soldaţi sovietici, lăsând între ele un spaţiu ca o strungă, prin care noi urmam să trecem încolonaţi cu mâinile sus. Caii şi căruţele rămâneau pe loc, iar noi trebuia să luăm cu noi atât cât puteam duce. Călăreţul îşi întoarse calul şi, când ajunse pe creastă la ai lui, pentru a da şi mai multă credibilitate ultimatului său, ordonă o salvă de patru lovituri de tun. Acestea, explodând în plină mulţime (eram aproape om lângă om), produseră un cumplit carnagiu. Urletele de durere ale sutelor de răniţi – ca să nu mai vorbim de numărul morţilor – subliniară dimensiunea acestui asasinat, pe cât de laş şi de crud, pe atât de inutil. Efectul acestor explozii a fost acela că mulţimea înspăimântată, în vaietele răniţilor, aruncându-şi armele şi cu braţele ridicate se năpusti spre culoarul dintre cele două rânduri de pistolari care rânjeau de reuşita acestei glume, dar care acum, speriaţi de năvala acestei gloate cât pe-aci să-i răstoarne, reculară, traseră câteva focuri în aer şi strigară:Po cetîre!(«câte patru!»). (...) În sfârşit sosi şi acel moment fatal când, în coloană de patru, în rând cu Ivan, Creţu şi Radu Popescu, ajunsei în dreptul primelor două uniforme sure, sovietice, cu automatele în mână şi trecui pragul existenţial. Impactul a fost năucitor. Era ca şi când din registrul unui film color aş fi trecut brusc într-unul alb-negru. (...) Cele două şiruri de pistolari printre care înainta coloana noastră erau alcătuite din copilandrii cu chipuri mongolice care rânjeau la noi, jubilau şi strigau cu gura până la urechi:Ghitler kaput, Antăniescu toje!(«Hitler kaput, Antonescu la fel!») (...)

Acolo, în faţă, se săvârşeşte primul act din ritualul prizonieratului:«percheziţia». (...) Dar, din zvonurile ce străbăteau prin masa de oameni până la mine, începui să realizez că nu era vorbea de o căutare de arme sau muniţie, cum ar fi fost firesc, ci de o minuţioasă scotocire, aproape până la piele, în căutare de obicte prea puţin marţiale, dar foarte preţioase, ca ceasuri, în primul rând, apoi inele, medalioane, cruciuliţe, lănţişoare, tot ce era de aur;după care veneau obiectele de încălţăminte şi de îmbrăcăminte de mai bună calitate, cizme de piele, în primul rând (sovieticii având bocanci de pânză gumată, atunci când nu erau încălţaţi cu pâslari), apoi cojoace, bundiţe, mănuşi îmblănite etc... (...). Zvonurile care soseau prin mulţime de la locul percheziţiei mă neliniştiseră profund.

Numai din regimentul meu auzii de vreo câteva victime:sublocotenentul Cănuţă Constantinescu, sub ameninţarea pistoalelor, fusese silit să-şi dea cizmele din piele de bizon pe nişte bocanci de pânză gumată atât de strâmţi, că nu-i putea încălţa. La fel şi sublocotenentul Gheorghe Ion, aghiotantul regimentului meu, şi plutonierul-major Scoruş, cărora, în locul cizmelor smulse cu forţa, li s-au aruncat nişte obiele. Cei doi au murit îngheţaţi în timpul marşului. (...) În sfârşit, pornirăm, dar nu înainte de a ni se spune răstit de către şeful convoiului că, dacă cineva va ieşi măcar cu un pas din coloană, va fi împuşcat (sterliati). (...) Răniţii, bolnavii şi epuizaţii erau împinşi spre coada coloanei, de unde, când şi când, se auzea câte un foc de armă. Era pentru cei ajunşi la lanţul de încheietori ai coloanei, în frunte cu uriaşul în şubă şi cu câine pitic, în urma cărora nu trebuia să rămână nimeni în viaţă. Un glonţ în frunte rezolva pe loc şi eficient angajamentele internaţionale ale URSS-ului privind asistenţa medicală a prizonierilor răniţi. (...)

«Salvaţi-mă!»

În grupul meu mai erau nouă-zece băieţi şi, în mijlocul lor, infanteristul împuşcat în gât, pe care aproape că îl târau cu rândul câte doi, că el abia mai putea merge. La vederea mea avu o zvâcnire, începu să meargă singur, întinse mâinile spre mine şi scoase din gât un gâjâit care voia să spună «salvaţi-mă!». Apoi se prăbuşi pe braţele însoţitorilor. Dar, chiar în clipa aceea, din spatele nostru trosniră două focuri de armă:doi ostaşi care nu mai putuseră merge pe picioarele lor şi pe care fluviul uman îi împinsese la margine şi de acolo în spatele coloanei îşi încheiaseră acum socotelile. Stăteau întinşi unul lângă altul şi din frunte li se scurgea sângele pe care îl lingea câinele roşcat şi cu picioare strâmbe al şefului încheietorilor. Namila aceea de om, încotoşmănat într-o şubă tot atât de imensă ca şi el, într-o mână ţinea o puşcă încă fumegândă, iar cu cealaltă ne făcea semn să venim cu rănitul la el. Dar, cum noi nu ne arătam dispuşi să dăm curs acestei invitaţii, respectivul, cu o voce puternică de bas, dar care nu avea inflexiuni duşmănoase, ci mai degrabă persuasive, ba chiar duioase, ne lansă un fel de apel umanitar care, tradus de Creţu, suna cam aşa:«Aduceţi-l, măi, fraţilor, pe rănit la mine, să-i trag una în cap, că mi se rupe inima de mila lui, cum suferă, şi de voi, cum vă pierdeţi vlaga cu el. De scăpat tot nu-l scăpaţi, iar dacă vă mai trudiţi mult cu el o să ajungeţi ca ăştia.“ Şi arătă spre cei doi, cărora limba câinelui roşu le ştergea acum sângele de pe frunte. (...) «Durnoi(proştilor), până la urmă tot la mine ajungeţi cu toţii, unul câte unul», ne strigă el, sigur pe sine. Ce a urmat după aceea preţ de un ceas a fost o luptă disperată între nebunia noastră de-a salva un om ca şi pierdut şi implacabilul destin travestit în acest gigant cu şubă, cu câinele lui pitic şi lacom de sânge. Ba făceam un salt înainte de o sută, două sute de metri, ba pierdeam teren şi lanţul încheietorilor se apropia de noi. Atunci, uriaşul ne sfătuia părinteşte să i-l dăm, spre binele lui şi al nostru. Ne-am luptat cu el ca Arhanghelul Mihail cu Satana pentru trupul lui Moise. Ne epuizaserăm, eram disperaţi, uriaşul şi încheietorii lui ajunseseră la doi, trei metri de grupul nostru. Puteau să tragă şi în noi, iar noi nu mai găseam puterea să mai facem încă un salt, când deodată s-a produs miracolul:Un ordin din capul coloanei venea spre noi ca un vuiet de valuri repetat de mii de voci:«Haaaltă! Toată lumea iese din şosea pe dreapta şi se pregăteşte de dormit». Eram salvaţi. Pariul cu moartea fusese câştigat. Nebunia noastră învinsese logica simţului comun“.

Fragmente din Radu Mărculescu, Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010.