Emigrația română în America. «Noi nu mai cunoaștem în America nicio autoritate austro-ungară care să ne poruncească...»

Conflagrația începută la Sarajevo în 1914, în care au fost implicate destul de repede toate marile puteri europene, a avut repercursiuni evidente și asupra comunității românilor din America.

Cei care intenționau să se întoarcă în țară cu banii câștigați pe tărâm american s-au aflat în imposibilitatea de a face acest lucru din cauza suspendării curselor navale și a închiderii granițelor. Pe de altă parte, un număr destul de mare de români a părăsit Statele Unite și Canada când acest lucru încă se mai putea, pentru a se înrola în armata română, iar un număr și mai mare a răspuns apelului președintelui american Woodrow Wilson adresat tuturor rezidenților americani de a se alătura forțelor armate americane, înrolându-se voluntari.

Astfel, în numai câteva luni, mai multe mii de emigranți români s-au alăturat soldaților americani, în special pe fronturile din Franța. Cei mai mulți dintre ei refuzaseră în mod categoric să răspundă ordinelor de recrutare emise de consulatul ungar și se disociaseră, așa cum a făcut, de fapt, majoritate a românilor din America, de eforturile și acțiunile de război ale Imperiului Austro-Ungar.

La circularele emise de oficiile consulare și adresate preoților ortodocși români de pe întreg cuprinsul Statelor Unite pentru a vesti poporului chemarea la arme, răspunsul l-au constituit adunările de protest conduse, mai întotdeauna, de preoți, a căror rezoluție a fost mereu aceeași:

„Vitejia românului e cunoscută în lumea toată. Părinții și strămoșii noștri au luptat în atâtea rânduri pentru împărat și țară dar răsplata a fost totdeauna împilări și nedreptăți. Luptând acum pentru Austro-Ungaria, luptăm pentru dușmanii de veacuri. De aceea răspundem: noi nu mai cunoaștem în America nicio autoritate austro-ungară care să ne poruncească sau care să aibă dreptul de a apela la noi. Rupem jurământul de credință și supunere, ce l-am făcut de silă regelui și guvernului unguresc, și jurăm acum din a noastră convingere și credință că vom lupta cu toate mijloacele și pe toate căile împotrivă, ajutând cu avutul și sângele nostru pe cei ce luptă pentru prăbușirea Imperiului austro-ungar”.

Statele Unite au răsplătit jertfa românilor și atașamentul lor față de valorile apărate și promovate de statul american, acordând cetățenia americană tuturor soldaților aflați sub arme, care aveau cetățenia statelor cu care națiunea americană se afla în război; iar acest fapt va avea consecințe asupra identității și orientării comunității românilor-americani.

Planul revenirii acasă, amânat sine die

Prosperitatea economică adusă de război, în special după intrarea Statelor Unite în conflict, în luna aprilie a anului 1917, a schimbat viața comunităților românești. Oamenii au început să câștige mai mult, să dispună de mai mulți bani și acest lucru a avut urmări multiple, inclusiv în planul vieții bisericești. Au fost înființate mai multe parohii și mai multe biserici au fost construite în această perioadă.

Astfel, la cele 16 parohii înființate înainte de război și aflate sub jurisdicția protopopiatului condus de Ioan Podea, în anii războiului s-au mai adăugat șase noi parohii în SUA și încă trei în Canada. Adăugând la acestea parohiile înființate mai devreme în Canada, observăm că la sfârșitul anului 1918 existau 30 de parohii ortodoxe române în America de Nord.

O schimbare importantă s-a înregistrat și la nivelul mentalității românilor din America și a identității lor comunitare. Conștiința americană s-a dezvoltat mult, iar planul revenirii „acasă” a început să fie, dacă nu abandonat, oricum amânat sine die. Emigranții români au început să prindă rădăcini, să se integreze în societatea americană.

Din ce în ce mai multe au fost persoanele care și-au folosit banii economisiți pentru a demara mici afaceri, pentru a-și trimite copiii la școală, pentru a-și cumpăra case și proprietăți. Dacă, pentru o vreme, nu ne putem întoarce, din motivul închiderii granițelor, atunci să facem ce putem mai bun aici – aceasta a fost ideea generală care a însuflețit acțiunile multor români în timpul Primului Război Mondial.

Generația al cărei motto fusese Mia și drumul a luat sfârșit în perioada imediat următoare încheierii conflagrației mondiale, emigranții români intrând în așa-numita etapă a devenirii întru români-americani. O parte dintre emigranți a revenit în țară, unii definitiv, alții numai temporar, însă marea majoritate a emigranților români, care veniseră inițial doar pentru o vreme în America, a cunoscut procesul de asimilare, de americanizare.

Circumstanțele favorabile acestui proces au fost acompaniate de dorința românilor de a dovedi că și-au însușit tendința generală a vieții sociale americane, de dorința lor de a fi acceptați și de a li se recunoaște identitatea.

Hrisovul de închinare către Mitropolia Ungrovlahiei, „un act de unire cu țara, înainte de unire”

În mod paradoxal, paralel cu procesul de asimilare s-a remarcat și o creștere a conștiinței etnice, o afirmare și o asumare a identității naționale. Emigranții deveniseră parte a națiunii americane, dar, în același timp, rămăseseră și români și erau mândri de aceasta, iar acest lucru reiese cel mai bine din acțiunile lor.

Înainte ca războiul să se fi sfârșit, într-un timp în care diplomația maghiară desfășura în Statele Unite o intensă propagandă menită să influențeze opinia publică și cercurile politice americane în favoarea punctului de vedere al guvernului de la Budapesta privind Transilvania, preoții și ceilalți fruntași ai comunităților românești din Statele Unite s-au întrunit, la 22-24 februarie 1918, în localitatea Youngstown din statul Ohio.

La această întrunire, care a avut caracter de adunare națională și în același timp de Congres bisericesc al românilor americani, au participat reprezentanți ai Legației României la Washington, inclusiv ministrul plenipotențiar de aici, dr. C. Angelescu, senatorul american I.G. Cooper și alți reprezentanți ai autorităților locale americane.

Cei treisprezece preoți și cincizeci și șapte de delegați laici, în frunte cu protopopul Ioan Podea, au redactat și aprobat în unanimitate un act solemn intitulat Hrisovul de închinare și supunere a Românilor ortodocși din Statele Unite ale Americii de Nord către Sfânta Mitropolie a Ungrovlahiei. Documentul acesta consfințește dorința românilor ortodocși emigrați în America, și organizați în comunități bisericești aflate sub jurisdicția canonică a Mitropoliei din Sibiu, de a ieși de sub oblăduirea acesteia și de a se organiza într-o Episcopie care să fie sub jurisdicția Mitropoliei de la București.

Regretatul Mitropolit Antonie Plămădeală considera că „acest Hrisov de închinare și supunere e un act de unire cu țara, înainte de unire. O anticipare și o pregătire. O idee măreață trimisă celor de acasă, menită să-i încurajeze la actul suprem al desprinderii de stăpânirea străină și la întoarcerea în sânul Ţării, cum au făcut ei, de acolo, din America. Textul Hrisovului este emoționant și trebuie considerat ca un act fundamental al istoriei Transilvaniei”.