Ecaterina cea Mare, „proiectul grec” şi românii

În Europa Luminilor, într-o perioadă caracterizată de influenţa filosofilor occidentali, soarta românilor rămâne la discreţia marilor puteri. Valahia şi Moldova se aflau într-o situaţie dezastruoasă. Domnii fanarioţi alternau reformele de inspiraţie iluministă cu biruri tot mai mari asupra populaţiei din cauza cererii tot mai dese de material uman și militar din partea puterii suzerane, iar cele două principate deveniseră câmp de luptă pentru otomani, austrieci şi ruşi.

Pe când în Țările Române domneau fanarioții, în Rusia, Ecaterina a II-a a Rusiei ajunge la putere în urma unei lovituri de stat, prin care îşi elimină soţul, Petru al III-lea, şi instaurează un regim autocrat ce avea să dureze din 1762 până în 1796. Influenţa greacă se poate vedea pe tot parcursul domniei, de la oraşele din Noua Rusie, care primiseră nume greceşti:Odessa şi Kherson, până la numirea nepotului ei Constantin, după marele împărat roman. Constantin a învăţat greaca înainte de a învăţa rusa. Ideea de refacere a Imperiului Bizantin s-a născut probabil în timpul Războiului ruso-turc din 1768-1774, pe care Rusia l-a câştigat.

Dacă nobilul vis al împărătesei de a reface Imperiul Bizantin luase deja formă la această dată timpurie este greu de spus, dar acţiunile ei poartă această interpretare.

În accepţiunea vremii, toţi monarhii ruşi se vedeau apărători ai creştinilor ortodoxi din Imperiul Otoman. În spatele „dorinţei” de a-i proteja pe creştini se ascundea interesul rusesc pentru extindere teritorială şi, în cele din urmă, controlul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele.

Ecaterina realizează la venirea în Rusia că principalele ei scopuri sunt învăţarea complicatei limbi ruse şi studierea misterioaselor căi ale ortodoxismului grec. 

Ţările române nu erau altceva decât monede de schimb între marile puteri. În 1775, Bucovina este cedată austriecilor, deja întrezărindu-se dezmembrarea celor două principate şi împărţirea lor între Austria şi Rusia. Planurile celor două aveau să fie stricate de către celelalte puteri, care doreau să-şi păstreze influenţa şi controlul asupra Balcanilor, asupra Porţii. Marea Britanie va juca rolul de principală putere protectoare, având interese comerciale în Imperiul Otoman. Ecaterina, probabil influenţată de marii filosofi ai vremii, printre care Voltaire şi Diderot, hotărăşte să unească Valahia şi Moldova, refăcând o parte din regatul dac. Noul stat urma să devină unul tampon între Austria şi Rusia. Ideea nu era nouă, existând deja câteva tentative nereuşite în trecut. Artizanul planului pare să fi fost prinţul Potemkin, unul dintre favoriţii împărătesei. Potemkin comandase forţele ruse în cea mai mare parte din timpul conflictelor cu Imperiul Otoman, în perioada domniei Ecaterinei. De asemenea, el va deveni guvernatorul noilor provincii anexate de la Poartă. El nu era conştient de faptul că unii i-au atribuit proiectul de a distruge Imperiului Otoman şi de a face din tânărul Constantin un împărat grec, dar pentru cei care îl cunosc intim ar trebui să aibă sens suficient pentru a evalua aceste himere la valorea lor corespunzătoare.

Primul răspuns încurajator îl primeşte de la Viena. Ambasadorul austriac Cobenzl, scriindu-i lui Iosif spre sfârşitul anului 1782, spune:„Aderarea Majestăţii Voastre la proiectul regatului dac şi restabilirea titlului de împărat grec în persoana prinţului Constantin... au manifestat gratitudinea [împărătesei]” Mai mult, tratatul austro-rus din 1795 avea stipulată o clauză secretă care lega ambele părţi de documentul de bază al proiectului:scrisoarea trimisă de Ecaterina lui Iosif în 10/21 septembrie 1782. Din nefericire, nu ambii monarhi habsburgi acceptau ideea distrugerii Imperiului Otoman. Încă din 1777, într-un memorandum adresat contelui Mercy, Maria Teresa respingea cu indignare ideea de împărţire a Imperiului Otoman:„ Împărțirea Imperiului Otoman ar fi, după toate întreprinderile, nesăbuită şi extrem de periculoasă. Ce ar trebui să obţinem dacă ne extindem cuceririle dincolo de zidurile Constantinopolului? Insalubre, necultivate provincii, nelocuite ori locuite de grecii pe care nu te poţi baza, care nu ar fi un plus pentru forţele monarhiei, ci mai degrabă le-ar epuiza. Asta ar fi mai critic decât împărţirea Poloniei... Nu-mi voi pune mâna niciodată pe împărţirea Porţii, şi sper ca nepoţii mei să vadă turcii în Europa.”

Iosif, deşi ezitant, dă un răspuns pozitiv Ecaterinei în scrisoarea din 13 noiembrie 1782:„Crearea unui regat ereditar al Daciei pentru un prinţ de religie greacă, stabilirea nepotului dumneavoastră, Constantin, ca suveran şi împărat grec la Constantinopol, doar soarta războiului poate decide... În cazul în care şansele sunt propice, nu vei avea niciodată o dificultate din partea mea pentru satisfacerea tuturor dorinţelor tale, dacă acestea sunt comune cu cele potrivite mie[...] Doar următoarele frontiere sunt agreabile pentru monarhia austriacă:oraşul Hotin, cu mici teritorii de lângă el, care poate servi drept cap de pod între Bucovina şi Galiţia, o parte din Valahia, până la Nicopole, inclusiv [...] comerţ liber pentru supuşii mei, oraşele:Vidin, Orşova şi Belgrad, sevind drept capete de pod pentru Ungaria [...]” .

Iosif al II-lea susţine destul de timid proiectul. Influenţat de mama sa, Maria Teresa, va amâna aplicarea acestuia. În cele din urmă, la moartea sa, în 1790, totul a rămas la stadiul de discuţii. Relaţia celor doi monarhi a fost una amicală, ei reuşind să se înţeleagă pe tot parcursul vieţii. Iosif a însoţit-o pe Ecaterina atunci când aceasta a vizitat Crimeea în 1787. Opoziţia Mariei Teresa faţă de proiect şi de influenţa Rusiei în Balcani, la acestea adăugându-se faptul că Iosif nu a deţinut o putere reală asupra Austriei până la moartea mamei sale, în 1780, au făcut ca ideile ţarinei să nu fie niciodată puse în practică. În acelaşi timp, Frederick cel Mare cerea tot mai insistent oprirea războaielor împotriva turcilor de teamă ca nu cumva habsburgii şi ruşii să-şi împartă zona balcanică.

„Proiectul grec” al Ecaterinei s-a dovedit a fi o utopie, ea nereuşind să convingă suveranii vremii să o susţină. O altă tentivă asemănătoare de refacere a Daciei va exista şi în timpul domnitorului valah Constantin Ipsilanti. Mişcarea naţionalistă greacă va pune capăt domniilor fanariote în principate. În final, rămane întrebarea:ce s-ar fi întâmplat dacă planul împărătesei ar fi fost pus în mişcare?