Dunkerque, victorie sau înfrângere?

3 iunie 1940 a fost ultima noapte a evacuării forțelor Aliate de la Dunkerque, una dintre cele mai controversate operațiuni ale războiului. Istoricii nu s-au pus nici astăzi de acord dacă a fost vorba de o victorie a germanilor sau de o gravă greșeală a acestora.

Ziarul New York Times scria următoarele cuvinte cu privire la evenimentele din nordul Franței: ”Câtă vreme va supraviețui limba engleză, cuvântul «Dunkirk» va fi rostit cu respect. În acel port, a fost un iad pe pământ cum n-a mai existat vreodată, la sfârșitul unei bătălii pierdute, zdrențele și petele care ascunseseră sufletul democrației au dispărut. Acolo, învinsă, dar necucerită, într-o splendoare strălucitoare, ea a înfruntat inamicul... acest lucru strălucitor [spiritul demoratic] din sufletele oamenilor libere pe care Hitler nu-i poate comanda.”

Într-un ziar german, Der Adler, nemții scriau  altceva: ”Pentru noi, germanii, cuvântul  «Dunkirchen» va rămâne pentru eternitate simbolul victoriei în cea mai mare bătălie de anihilare din istorie. Dar pentru britanicii și francezii care a fost acolo, le va aminti, pentru tot restul vieții, de o înfrângere care a fost mai grea decât oricare altă suferită vreodată de o armată.”

Puțini soldați ai Armatei a Șasea Germană și-ar fi imaginat, pe când pășeau printre ruinele din Dunkerque la 4 iunie 1940, că războiul avea să mai dureze cinci ani și că ei se vor afla în tabăra învinșilor. Englezii capitulaseră și nici remarcabila lor evacuare nu putea ascunde amploarea înfrângerii lor. Pierderile materiale ale Marii Britanii în acea campanie au fost imense și Marina plătise și ea cu mai multe nave. Pe 5 iunie, Hitler se adresa astfel armatei:”Soldați de pe frontul de vest! Dunkerque-ul a căzut...cu el s-a sfârșit cea mai mare bătălie din istorie. Încrederea mea în voi nu cunoaște limite. Nu m-ați dezamăgit.”

De cealaltă parte a Canalului Mânecii, Churchill lăuda și el eforturile depuse de soldații britanici, avertizându-i în același timp că ”trebuie să fim atenți să nu dăm acestei bătălii atributele unei victorii. Războaiele nu se câștigă prin evacuări.”

Victoria fusese a Germaniei, dar englezii nu suferiseră o înfrângere totală. Churchill prevăzuse că pot fi evacuați 30.000 de oameni, în timp ce Amiralul Ramsay spera la 45.000 de mii. Spre surprinderea tuturor, au fost salvați 330.000 de oameni și Marea Britanie avea încă o armată pe care să se bizuie. Miracolul reușitei poate fi atribuit mai multor factori care l-au făcut posibil:decizia comandantului forțelor expediționare britanice de a-i ignora pe Churchill și pe comandanții britanici și de a se îndrepta spre coastă;ordinul de oprire a înaintării primit de armata germană;vremea și fermitatea incredibilă a Marinei Regale. Generalul german Guderian se întreba mai târziu ”care ar fi fost viitorul războiului dacă am fi reușit să-i luăm pe englezi prizonieri la Dunkerque e imposibil de ghicit”.

Dacă Marea Britanie s-ar fi predat...

Pare aproape sigur că dacă evacuarea de la Dunkerque nu ar fi avut loc, Churchill-cu 250.000 de soldați în captivitate – ar fi fost nevoit să cedeze presiunilor germane și să încheie pacea. Fără mare parte a armatei profesioniste, e greu de imaginat cum și-ar fi putut reveni britanicii. De fapt, Hitler nu a dorit niciodată un război împotriva Marii Britanii, o țară pe care o admira, cu un imperiu care, credea el, se baza pe ideile sale de dominație rasială. El spunea că ”pentru a-și păstra imperiul, englezii au nevoie de o mare putere continentală de partea lor. Doar Germania poate fi această putere”. După Dunkerque, a fost însă surprins să afle că propunerile lui de pace, pe care le credea raționale și acceptabile, sunt în continuare respinse în mod categoric de către englezi. Chiar și la 6 iulie, cu câteva zile înainte de începutul bătăliei pentru Anglia, Hitler insista că invazia Marii Britanii va fi încercată doar ca ultimă soluție, dacă englezii nu pot fi convinși să încheie pacea prin alte modalități.

Sprijinul american

Una dintre consecințele importante ale Dunkerque-ului a fost că a trezit simpatia americanilor. Relatările eroice despre evacuare au captivat publicul american și au trezit primele sentimente de simpatie față de lupta dusă de britanici și francezi. După sfârșitul evacuării, ziarul The Washington Evening Starscria că ”este o problemă de o importanță inestimabilă pentru propria noastră sercuritate de a elimina imediat toate restricțiile privind acordarea de ajutor material Aliaților”. Dacă britancii ar fi acceptat pacea în termenii lui Hitler sau ar fi dat vreun semn că încep să cedeze, atunci Statele Unite ar fi fost mult mai puțin dispuse de a se implica în ceea ce era, la urma urmei, un război european. Dar după Dunkerque, americanii au reacționat rapid:până la mijlocul lunii, circa jumătate de milion de puști traversau Atlanticul. Bătălia de la Dunkerque, evacuarea și reacția ulterioară a Marii Britanii au arătat clar hotărârea națiunii britanice de a nu ceda. Această hotărâre a fost subliniată și de Churchill care, într-un discurs, a promis că Marea Britanie va salva ”întreaga lumea, inclusiv Statele Unite”, de la căderea în ”abisul unui nou ev mediu întunecat”.

Această poziție adoptată de britanici a fost esențială. Secretarul de stat Cordel Hull a comentat uletrior că ”dacă am fi avut orice îndoială cu privire la hotărârea Marii Britanii de a continua lupta nu am mai fi făcut pașii necesari pentru acordarea ajutorului material”. Astfel, se poate afirma că, mai mult ca sigur, Statele Unite nu ar fi acordat nici Uniunii Sovietice acel imens ajutor financiar și material. Dar dacă Dunkerque a făcut ca englezii să câștige un aliat, a dus și la pierderea altuia. În dimineața de 22 iunie, Franța semna armistițiul cu Germania în vagonul de tren în care, în noiembrie 1918, Mareșalul Foch îi primise pe emisarii germani. Marea bătălie pentru Franța se încheiase;germanii se răzbunaseră.

Publicul francez nu putea să decât să privească cum țara lor se prăbușea cu o citeză uimitoare. Și să caute un țap ispășitor. Dunkerque îi făcuse pe francezi să se simtă abandonați, având resentimente față de aliatul lor (deși 102.000 din 123.000 soldați francezi reușiseră să scape de mâinile germanilor cu ajutorul englezilor).

Marea Britanie singură

Înainte de armistițiul din 22 iunie, au fost făcute încercări disperate pentru a-i ține pe Aliați împreună. Pe 16 iunie, De Gaulle și Churchill semnau o ”Declarație de Uniune”. Dar aceste încercări nu reușeau să ascundă neîncredera dintre cele două țări. Englezii învățaseră că niciodată nu trebuie să se mai bazeze pe forțele altei țări, iar francezii erau de părere că nu se pot baza pe englezi nici militar, nici economic. Nu e de mirare că, câteva decenii mai târziu, Franța s-a opus constant aderării Marii Britanii la Comunitatea Europeană.

În iunie 1940, Marea Britanie a rămas singură. Pentru unii, asta a fost chiar o ușurare. Regele George al VI-lea scria într-o scrisoare adresată mamei sale că ”personal, mă simt mai fericit că nu avem aliați față de care să fim politicoși”. Câțiva generali erau de aceeași părere. În plus, însuși Churchill a promovat această idee:”Ce s-a întâmplat în Franța nu schimbă în niciun fel acțiunile noastre sau scopul nostru. Am ajuns să fim singurii campioni care apără cauza lumii”. De asemenea, Dunkerque a trezit și frica de invazie care i-a mobilizat pe englezi. Sentimentul implicării în război, care lipsise din momentul declarației de război din septembrie 1939, a izbucnit.

Reputația lui Churchill

Înainte de evacuare, poziția lui Churchill ca lider al unei țări aflate în război nu era foarte sigură. Mulți priveau mai degrabă către Lordul Halifax. Generalul Ironside credea că Churchill ”nu are stabilitatea necesară pentru a-i conduce pe alții”. Însă după Dunkerque, conducerea sa nu a mai fost pusă la îndoială. Elocvența retoricii sale patriotice foarte hotărâte i-a inspirat pe englezi și a jucat un rol extrem de important în păstrarea moralului național. Pregătirile pentru apărarea insulei au început rapid. La mijlocul lui iulie peste 500.000 de bărbați se înscriseră ca voluntari. Țara se pregătea pentru iminenta invazie.

Infailibilitatea lui Hitler

Una din consecințele adeseori neglijate ale bătăliei pentru Dunkerque este efectul pe care l-a avut asupra lui Hitler. Tactica propusă de el, de a ataca prin Ardeni, a fost un adevărat succes, și asta l-a făcut să creadă că este un strateg militar genial și infailibil. După Dunkerque, Hitler a început să impună generalilor săi (mult mai bine pregătiți) decizii militare, iar asta avea să aibă efecte dezastruoase pe Frontul de Est.  

În fața publicului german, evacuarea de succes de la Dunkerque a fost aruncată într-un con de umbră. Franța căzuse! Hitler învinsese această mare națiune războinică și, cu același optimism pripit ce-l cuprinsese și pe Napoleon înaintea lui, n-a văzut niciun motiv pentru care o campanie-fulger similară nu ar avea succes și în Rusia. De aceea, am putea spune că Dunkerque a fost începutul sfârșitului celui de-al Treilea Reich.

www.historytoday.com