Divinităţi geto dacice şi sfinţi creştini

Încă din veacurile istoriei omul a fost preocupat de trecutul şi spiritualitatea sa, slujitorii divinităţi fiind păstrători ai „tainelor” ştiinţelor vremii. În acest sens, spaţiul carpato-danubiano-pontic, nu a făcut notă discordantă privind aceste adevăruri, preoţii şi religia ocupând un loc de cinste în istoria românilor, astfel atât în lumea geto-dacă, cât şi de-a lungul vremurilor preoţii au fost, de cele mai multe ori, atât păstrători ai puterii bisericeşti, cât şi personalităţi marcante ale administraţiei locale.

Ceea ce este de remarcat, în ceea ce priveşte translarea către creştinism, a reprezentanţilor religiei geto-dace, aceasta se face în mod natural, fără a fi opusă rezistenţă, cel mai probabil acest fapt datorându-se similitudinilor teologice ale celor două religii, putând să afirmăm faptul că religia zamolxiană este doar o formă primară şi barbară de creştinism românesc.

Teorii privind religia geto-dacă

Religia geto-dacă a iscat şi iscă numeroase controverse în rândul istoricilor, care susţin fie o religie politeistă, fie o religie monoteistă sau chiar dualismul religios, în ciuda faptului că, din antichitate, nu ne-au parvenit suficiente surse pentru a ne forma o imagine clară referitoare la religia care îi atrăgea atenţia marelui istoric, Herodot.

Monoteismul religiei dacice este susţinut, în principal, de Vasile Pârvan, ce se axează pe relatările istoricului Herodot („crezând că nu mai este un alt zeu decât al lor[1]) – „Total deosebiţi de Traci – care sunt politeişti – Geţii se arată în credinţele lor henoteişti.”[2]. Teoria monoteismului dacic, se pare, că nu este în acordul istoricului I.I. Russu, care susţine „imnuri de slavă, înălţate lui Zamolxe, şi idealismului getic de mult regretatul savant român trec cu suveran dispreţ peste ştirile documentare şi peste realităţile religioase populare, pentru a nu mai vorbi de semnificaţia şi valoarea primară a noţiunilor de cult şi credinţă ce se ascund în cele două simboluri[3]. De altfel această teorie este „combătută” şi de C. Daicoviciu, in Apulum, II, 1943-1945, p. 91-94. Monoteismul geto-dac mai este susţinut şi de către Jean Coman, R.Pettazzon, E.Rhode, S. Paliga.

Politeismul este cea mai răspândită teorie, considerându-se că locuitorii „spaţiului carpatic”, ar fi avut o religie de natură indo-europeană. Această teorie este susţinută, în principal, de către I.I Russu -„s-a demonstrat cu argumente istorice, comparative şi logice, că nu e admis ca religia getică să fie monoteistă, de esenţă supranatural-divină şi relevată în sensul preconizat din partea istoricilor de formaţie teologică”[4]. Conform acestuia religia geto-dacă nu poate fi decât politeistă, cu o serie de zeităţi ce ar fi corespuns diferitelor fenomene şi forţe ale naturii, o religie asemănătoare popoarelor indo-europene. Un alt susţinător al teoriei este I.H. Crişan – „pe baza confruntărilor izvoarelor arheologice cu textele literare se pot formula concluzii limpezi cu privire la caracterul religiei geto-dacice. Ea este, fără îndoială, politeistă, panteonul geto-dacic cuprinzând mai multe divinităţi, în frunte cu un zeu şi cu o zeiţă supremă”[5], pentru ca în altă parte să afirme „ni se pare un bun câştigat şi deplin lămurit că religia geto-dacică, la fel cu cea a tuturor celorlalte popoare indo-europene în care se integrează şi a strămoşilor noştri fără să constituie o excepţie, a fost politeistă, cu zeităţi ierarhizate după însemnătatea şi importanţa pe care le-o acordau credincioşii”[6], precum şi H. Daicoviciu, care afirma – „politeismul geto-dacilor este clar demonstrat şi de descoperirile arheologice. Existenţa a cel puţin două categorii de sanctuare – patrulatere şi rotunde – pledează pentru caracterul politeist al religiei daco-getice. În acelaşi timp mi se pare grăitoare, pe de altă parte, gruparea acestor lăcaşuri de cult. E greu să admitem, de pildă, că în cetatea de la Costeşti cele patru sanctuare patrulatere, situate foarte aproape unul de celălalt, erau închinate unei singure divinităţi”[7].

Dualismul este susţinut de către A.D. Xenopol, W. Bessel şi Roesler, însă Pârvan afirma – „căci părerea că la ei am avea de-a face cu un dualism, analog celui iranian, nu se poate întemeia pe absolut nici un document”[8]. Împotriva dualismului religiei geto-dacice s-a pronunţat şi I.I. Russu – „de asemenea, nici de un dualism de tip iranian sau de alt fel nu poate fi vorba”[9].

Zeităţile religiei geto-dacice

Izvoarele literare, începând cu cele antice şi terminând cu cele bizantine vorbesc despre Zalmoxis, majoritatea cercetătorilor considerând-ul a fi zeitatea supremă a religiei geto-dacilor. Acesta a iscat numeroase controverse, formându-se diferite teorii legate de existenţa sa, unii istorici considerând că este o zeitate naturistă, htoniană – Bessel, Tomaschek, Karazov, etc, iar alţii l-au considerat a fi un zeu uranian – Pârvan, însă ceea ce este sigur este existenţa istorică a acestuia, un preot/profet/ fondator etc., ce a ajuns să fie zeificat.

Fiecare teorie are, în principal, la bază textul lui Herodot -„ei cred că nu mor, ci că cel ce-şi dă sfârşitul se duce la zeul Zalmoxis;unii dintre aceştia cred că este Gebeleizis… a pus să i se zidească o sală pentru primirea şi ospătarea celor mai de frunte concetăţeni ai săi, unde să-i înveţe că nici el, nici oaspeţii săi şi nici cei ce se vor naşte vreodată dintre-înșii nu vor pieri, ci vor merge într-un loc unde vor vieţui veşnic, bucurându-se de toate cele bune. Pe când ei făceau toate câte le-am spus şi vorbeau astfel, el îşi săpă o locuinţă subterană. Şi îndată ce-şi termină această locuinţă se făcu nevăzut pentru traci. Coborându-se în locuinţa subterană rămase acolo timp de trei ani. Tracii îl regretară şi îl jeliră ca pe un mort. În al patrulea an însă el li se arătă, astfel că ei văzură adeverindu-se toate cele spuse de Zalmoxis…”[10].

Conform lui Tocilescu „Herodot este singurul care vorbeşte despre Zalmoxis din propria sa informaţie, pe când toţi ceilalţi nu fac decât a reproduce lucruri rău înţelese, confuze, cele mai multe deduse din propria-le imaginaţiune sau din sorginţi cu totul nesigure, stricate”[11], ceea ce ne face să credem faptul că acest text rămâne singura sursă credibilă despre religia geto-dacă. Astfel este foarte probabil ca reformatorul Zamolxis, cel care aducea dacilor o învăţătură nouă, o învăţătură originală, diferită de tradiţia lor de până atunci, o învăţătură ce a incitat prin unicitate şi originalitate – viaţa de după moarte, existenţa unui singur Dumnezeu, acesta fiind şi esenţa religiei date de Zamolxe dacilor, să fie el însuşi zeificat.

Era normal ca un popor antic, necivilizat, să nu înţeleagă pe deplin esenţa învăţăturilor transmise, să îmbine vechile tradiţii şi să asimileze numele zeului principal venerat cu numele celui ce le vorbea despre un zeu unic, despre nemurire, ceea ce explică „cel ce-şi dă sfârşitul se duce la zeul Zalmoxis;unii dintre aceştia cred că este Gebeleizis…”. Astfel putem concluziona că unicul Dumnezeu „Eu sunt cel ce sunt”[12], despre care cel mai probabil a vorbit Zamolxe, la geto-daci este considerat a fi Zamolxe, cel care aduce acestora învăţătura despre un Dumnezeu unic;iar Zamolxe adesea era confundat vechii zeităţi a locurilor, Gebeleizis.

Un alt nume de zeitate geto-dacă, întâlnit în scrierile antice este cel de Gebeleizis (Nebeleizis, Gebelexis). Ca şi în cazul lui Zalmoxis cercetătorii nu au ajuns la un consens acceptat, iar principala sursă istorică despre această zeitate rămâne acelaşi controversat text al lui Herodot:„unii dintre aceştia cred că este Gebeleizis… aceşti traci trag contra cerului cu arcul, amenințând pe zeu, căci cred că nu e alt zeu decât al lor”[13]. Acesta era zeul fulgerelor, tunetelor şi ploii, mulţi istorici considerând că acesta a fost primul zeu al geţilor ce a fost asimilat sau înlocuit de preotul Zalmoxe.

Alături de cele doua zeităţi, istoricii „au mai identificat” vestigii aparţinând altor zeităţi:

Bendis– considerată a fi zeiţă a lunii, a pădurilor și a farmecelor, zeița dragostei și a maternității. Enciclopedia wikipedia[14], având la baza publicaţia lui I.P.Culianu-Cult, magie, erezii[15], ne oferă informaţii despre faptul că aceasta nu era o zeitate specifică doar dacilor, aceasta fiind împrumutată de către traci, conform lui Herodot, pentru ca mai apoi cultul său să fie întâlnit în Atena şi în Asia Mică, să existe temple pe ţărmul vestic al Hebrului şi lângă Ptolemais, în Egipt.
Derzelaseste zeul traco-dac al sănătății. Conform enciclopediei wikipedia[16]apare în mărturii epigrafice, numismatice, în izvoarele arheologice de la Histria și Odessos (Varna), dar și pe pereții de la Limanu (jud. Constanța). Este reprezentat călare şi a fost asimilat cu Cavalerul trac, iar într-un final, împreună cu Zamolxis au fost asemănaţi într-un singur zeu. A fost principalul zeu în timpul lui Deceneu, marele preot al lui Burebista, având un templu dedicat la Histria, construit în secolul III î.Hr.
Kotys[17]-este zeița mamă, în mitologia traco-dacă, fiind o personificare a fertilității.

Creştinismul românesc

După întemeierea Bisericii Creştine, în anul 33, creştinismul s-a răspândit, de la Ierusalim mai întâi în Asia Mică şi apoi în Europa, datorită misiunii Sfinţilor Apostoli şi uceniciilor lor. Situaţia politică a lumii are şi ea un rol important în răspândirea creştinismului;astfel romanii începuseră să cucerească, încă din secolele II-I î.Hr. unele regiuni sud-dunărene, aflate în vecinătatea Daciei. La nord de Dunăre, regatul dac devenise o mare putere şi un pericol pentru statul roman, mai ales sub Burebista (c. 80-44 î.Hr.), ce unise triburile geto-dacice şi îşi formase un imperiu ce se întindea de la Marea Neagră până în Munţii Tatra şi din sudul Ucrainei până în Munţii Haemus, acest imperiu s-a destrămat sub urmaşii lui Burebista:Deceneu (marele preot şi sfetnic al lui Burebista);Comosius, Scorilo (tatăl lui Decebal) şi Duras-Diurpaneus. În secolul I î.Hr. – I d.Hr. Dacia cunoaşte o mare înflorire a culturii materiale şi spirituale, iar în anul 80 imperiul Roman era într-o acută criză economică, iar singura provincie care îi putea salva din această situaţie era Dacia, fapt pentru care Domiţian a hotărât cucerirea şi transformarea Daciei în provincie imperială[18], acest lucru întâmplându-se în urma războaielor din 101-102 şi 105-106 d.Hr., dintre Traian şi Decebal.

În secolul al treilea împăratul Aurelian este nevoit să retragă din Dacia întreaga administraţie (anii 271-275), aici rămânând o populaţie romanizată.

Răspândirea creştinismului în Dacia

Din unele epistole ale Sf. Ap. Pavel[19] aflăm că regiunile sud-dunărene, învecinate cu noi, au fost evanghelizate direct de Sf. Ap. Pavel şi de ucenicii săi, fapt ce ne îndreptăţeşte să presupunem că misionari creştini au trecut şi în nordul Dunării, pe teritoriul ţării noastre de astăzi. Din „Istoria bisericească” a marelui istoric bisericesc, Eusebiu de Cezareea, aflăm că Sf. Ap. Andrei a propovăduit şi în Sciţia Minor (Dobrogea de azi) – „Când Sf. Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au împrăştiat peste tot pământul locuit […] Andrei (a luat) Sciţia …”[20];

Faptul că Sciţia este Dobrogea de azi aflăm de la:

poetul latin Ovidiu afirmă că a fost exilat la Tomis printre sciţi, în „Tristele” şi „Ponticele”;
geograful grec Strabo, în „Geografia”, afirmă că Tomisul este capitala Scythiei;
portulanele alcătuite de navigatori aşează Scythia în Dobrogea;

În sprijinul evanghelizării Daciei pontice de Sf. Andrei vin şi:

unele colinde şi creaţii folclorice dobrogene;
unele toponimice (ca peştera Sf. Andrei, pârâiaşul Sf. Andrei ş.a.)

După cucerirea Daciei de către romani învăţătura creştină s-a putut răspândi în nordul Dunării pe mai multe căi:

prin coloniştii aduşi de Traian, din toate părţile imperiului, în Dacia bineînţeles că erau şi creştini, ce au vorbit localnicilor de noua învăţătură;
prin ostaşii din armata romană, care la sfârşitul stagiului militar rămâneau în Dacia;
prin sclavii coloniştilor înstăriţi sau ai funcţionarilor de stat;
prin negustorii care vindeau sau cumpărau în părţile noastre;
prin captivii aduşi de goţi în Dacia – la jumătatea secolului al treilea;

Pe lângă aceste argumente, de ordin logico-istoric, se pot prezenta şi câteva mărturii ale unor scriitori creştini din primele secole creştine, cum ar fi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Tertulian, Origen din Alexandria etc. Deoarece în secolul patru se cunosc nume de martiri, iar pe malul drept al Dunării existau numeroase scaune episcopale, ne face să credem că aici exista o bogată activitate creştină, iar un argument puternic pentru vechimea creştinismului la daco-romani este şi cel lingvistic, numeroase cuvinte cu înţeles bisericesc din limba noastră fiind de origine latină – exemplu:biserică=basilica;Dumnezeu=Domine Deus;crăciun=calatio;Floriile=Floralia sau Florilia;sărbătoare=servatoria;altar=altare;duminică=dies dominica;preot=presbiter etc);

Trebuie reţinut faptul că lipsa dovezilor clare despre creştinarea dacilor se datorează faptului că aceştia au primit creştinismul în mod oficial, iar despre o creştinare masivă a dacilor se poate vorbi după retragerea aureliană (271-275). O organizare bisericească incipientă a trebuit să ia naştere odată cu constituirea primelor nuclee creştine pe pământul Daciei, deoarece propovăduirea învăţăturilor creştine fără cult şi fără slujitori (organizare) nu a putut fi concepută;admițând că Sf. Ap. Andrei a predicat în teritoriul dintre Dunăre şi Mare trebuie să admitem că el a lăsat acolo preoţi şi diaconi, poate chiar şi episcopi.

Sfinţii daco romani (creștinismul timpuriu)

Creştinismul este adus pe teritoriile noastre încă de la începuturile sale (sec. I d. Hr.) prin propovăduirea Sf. Ap. Andrei, iar faptul că avem martiri pe teritoriul patriei noastre atestă că exista deja o organizare bisericească, care asemenea organizării din Roma a creştinismului, reprezenta un „pericol” pentru statul roman, fapt pentru care au suferit pentru credinţa lor. Numele unor martiri ne parvin din martirologii[21], cele mai importante fiind, conf. lui M. Păcurariu Martilogiul siriac (370-380), Martilogiul hieronymian (sec. VII) şi Sinaxarul Bisericii constantinopolitane (sec. VIII), însă cei mai mulţi sfinţi şi martiri daco-romani rămân necunoscuţi.

Martirii cunoscuţi aparţin tuturor claselor sociale slujitori bisericeşti, funcţionari de stat, negustori, ţărani, regăsindu-se în cetăţile de pe malul drept al Dunării, ce erau locuite de către daco-romani. Martirii daco-romani cunoscuţi până în secolul al V-lea d. Hr., după M. Păcurariu sunt:

La Sirmium (azi Mitrovita, Serbia) avem pe preotul Montanus şi soţia sa Maxima – au fost martirizaţi din ordinul guvernatorului provinciei Panonia Inferior, Probus, fiind înecaţi în râul Sava la 26 martie 304;episcopul Irineu şi diaconul său Dimitrie (Sfântul Dimitrie, prăznuit azi la 26 octombrie) – primul a fost decapitat, iar al doilea străpuns cu suliţa, la 6 respectiv 9 aprilie 304;au mai pătimit, mai multe tinere, în aceiaşi zi cu Dimitrie;la 20 iulie 304, Secundus;la 29 august 304 fecioara Basilla;la 25 decembrie 304 fecioara Anastasia, precum şi grădinarul Sineros, cioplitorii de piatră Simpronianus, Cladius, Castorius, Nicostratus şi Simplicius, ce au fost închişi de vii în sicrie de plumb şi aruncaţi în Dunăre;La Cibalae (azi Vinkovce-Serbia) – a fost martirizat la 28 aprilie 304 Pollion, şi probabil alţi clerici din părţile Sirmiumului;
La Singidunum (azi Beograd-Serbia) – au suferit martiriul diaconul Ermil şi temnicierul Stratonic, se pare la 13 ianuarie 307;
Au mai fost martiri în provincia Dacia Ripensis (Agheu, Gaius şi Hermes din Bononia-azi Vidin, Bulgaria), ăn Dacia Mediterranea (fraţii pietrari Fluor şi Lavru, în Dardania), precum şi în Moesia Inferior (Lupus la Novae, însă cei mai mulţi au fost la Durostorum – azi Silistra, fiind mulţi ostaşi, ce au pătimit în anul 298)
La Ozovia au fost decapitaţi trei creştini ţărani, la 28 aprilie 304, din care amintim pe Dadas, ce pare să fie dac;
Foarte mulţi martiri au fost şi în Scythia Minor (Dobrogea de azi), la Tomis – azi Constanţa (episcopul Efrem al Tomisului, la 7 martie300;Macrobiu şi Gordian, la 13 septembrie 320-323, originari din Asia Mică, au fost surghiuniţi şi arşi de vii, iar alături de ei au fot ucişi şi câţiva localnici);la Axiopolis – azi Hinog (au fost martirizaţi, prin 303, Chiril, Chindeas şi Tasius – care se pare că este acelaşi cu Dasius);la Halmyris – azi Dunavăţ (preotul Epictet şi Astion, prin anii 298-303, ce erau originari din Asia Mică);la Noviodunum – azi Isaccea, iar la Niculiţel, nu departe de Isaccea, în 1971 a fos descoperită o bazilică, din sec. IV, cu moaştele a patru martiri – Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filippos, iar sub nivelul criptei s-au decoperit resturi dintr-un mormânt martiric mai vechi, care găzduia moaştele a doi martiri necunoscuţi, ce se pare ca au suferit martirajul în timpul persecuţiei lui Decius (249-251), acestea fiind singurele moaşte de martiri, descoperite pe teritoriul patriei noastre.

Concluzii

Analizând cele de mai sus nu putem să nu ne întrebăm dacă Zamolxe, alături de Moise şi alţii, nu este unul dintre întemeietori de religii, precursor al creştinismului, iar zeităţile religiei daco-getice, despre care nu avem foarte multe informaţii nici din izvoarele arheologice, nici din izvoarele literare nu au fost cumva doar simpli slujitori ai unui zeu suprem. De altfel ne punem, fireasca întrebare, dacă religia dacilor nu ar fi incitat, prin elementele diferenţiatoare, de ce grecii ar fi fost impresionaţi de o religie asemănătoare, o religie cu un panteon bogat, asemenea religiei lor, Herodot negăsind, ca în cazul altor religii ale vremii, corespondente zeităţilor autohtone în panteonul grecesc.

Herodot, prin acordarea importanţei unei simple „poveşti”, demonstrează faptul că religia strămoşilor noştri era una diferită, una care incita şi uimea prin originalitatea sa, originalitate care nu putea să constea decât într-un monoteism primar, pentru că altfel grecii nu ar fi luat în seamă o religie politeistă, fără să o identifice cu a sa, lucru pe care se pare că îl întrevede şi istoricul C. Giurăscu:„Elementul esenţial al culturii geto-dacice a fost religia. Ea a impresionat profund [– prin frumuseţea şi superioritatea principiilor sale –] pe toţi scriitorii lumii vechi care au cunoscut-o”[22]. Acelaşi autor referindu-se la religia geto-dacă şi la creștinism, afirmă:„de pe acum, că sunt o sumă de puncte asemănătoare, unele chiar identice, între cele două religii. Primul este credinţa în nemurire. …”[23]

Logica privitoare la evoluţia religioasă din spaţiul carpato-danubiano-pontic ar fi că până la Zamolxis (posibil pînă în secolul VI î.H.) putem vorbi de o religie politeistă, formată dintr-un panteon ce avea în fruntea sa un zeu suprem, probabil Gebeleizis, iar intre sec. al VI-lea î.d.H până aproximaiv în sec. I d. Hr. Geto-dacii cunoşteau o religie monoteistă, o religie primită de la Zamolxis, probabil un dac învăţat ce a colindat foarte mult în lumea cunoscută, înainte de a releva dacilor învăţăturile sale. Este important de stabilit de ce Zamolxis alege să stea trei ani în locuinţa sa subterană, un număr regăsit şi în creştinism, Iisus stând 3 zile, în „locuinţa morţilor”, înainte de a învia, de ce acesta alege un loc special pentru ospeţele sale, alături de concetăţenii săi, pe care îi învaţă că vor vieţui într-un loc veşnic, bucurându-se, probabil alături de „învăţătorul lor”, de toate cele bune. Un posibil răspuns la aceste întrebări ar fi faptul că, prin peregrinările sale, învăţatul dac, intră în contact cu reprezentanţi ai religiei mozaice, iar prin intermediul acestora află despre profeţiile mesianice şi despre învăţăturile despre un singur Dumnezeu, învăţături pe care le transmite mai departe concetăţenilor săi, într-o formă primară – omul nu moare definitiv, ci continuă să trăiască veşnic, alături de Dumnezeul unic, dacă se dovedeşte a fi vrednic de „a sta alături de acesta”.

Datorită penuriei privind istoria geto-dacilor, nu se poate ajunge la concluzii pertinente, posibil şi apropiate de adevăr, fapt pentru care istoricii ar fi necesar să-şi îndrepte atenţia spre analiza contextul religios european di perioada relatării realizate de Herodot, precum şi să analizeze, comparativ, comportamentul marilor „întemeietori” de religii monoteiste – Moise şi Iisus. Deci, atunci când vorbim despre spiritualitatea geto-dacilor, este necesar să ţinem cont de „îndemnurile” lui I.H. Crişan şi ale lui Daicoviciu:„descoperirile arheologice trebuie folosite cu multă prudenţă, atunci când este vorba de explicarea unor fenomene spirituale şi că mărturia lor nu poate nici măcar pune sub semnul întrebării pe cele ale izvoarelor literare”[24], iar „arheologia, călăuză sigură în descifrarea culturii materiale a unui popor, nu izbuteşte să treacă dincolo de anumite limite atunci când se pune problema cunoaşterii culturii spirituale”[25].