Disecţia umană: experimentele vechilor greci jpeg

Disecţia umană: experimentele vechilor greci

├Än prima jum─âtate a secolului al treilea a.Hr., Herophilus din Chalcedon ┼či mai t├ón─ârul s─âu contemporan Erasistratus din Ceos, devin primii ┼či ultimii oameni de ┼čtiin┼ú─â ai antichit─â┼úii care realizeaz─â disec┼úii umane sistematice. Este foarte probabil s─â fi realizat ┼či vivisec┼úii pe criminali. Descoperirile anatomice sunt remarcabile, dar ce intrig─â mai mult este contextul cultural ├«n care se produc acestea ┼či faptul c─â dup─â experimentele celor doi procedura va disp─ârea p├ón─â ├«n secolul al XIV-lea.

├Än secolul precedent Aristotel folosise animale pentru disec┼úie, procedur─â continuat─â ┼či pe vremea lui Galenus, ├«n secolul al II-lea, dar se pare c─â nimeni nu s-a ocupat, mai pu┼úin cei doi aminti┼úi mai sus, cu disec┼úia sistematic─â pe cadavre umane. Acest fapt ne duce cu g├óndul la existen┼úa unor factori culturali precum atitudinea grecilor fa┼ú─â de corpul omenesc care ar fi prevenit astfel de experimente medicale. de asemenea, constela┼úia de circumstan┼úe politice, sociale ┼či culturale din Alexandria se prea poate s─â fi impulsionat ini┼úiativa. mai misterios este ├«ns─â motivul dispari┼úiei complete a procedurii dup─â Herophilus ┼či Erasistratus.

Metoda introdus─â de cei doi este un caz unic ├«n istoria ┼čtiin┼úei antice. A┼ča c─â evenimentul ridic─â o serie de ├«ntreb─âri importante:├«n ce condi┼úii a fost posibil? Cu ce scop? Cu ce consecin┼úe? Dincolo de elementul extraordinar de inova┼úie, momentul a fost marcat de o ├«n┼úelegere superioar─â a func┼úion─ârii corpului omenesc. Pentru a enumera doar c├óteva exemple ilustrative, disec├ónd trupul uman, Herophilus reu┼če┼čte s─â fac─â distinc┼úia dintre ventriculele cerebrale ┼či s─â recunoasc─â semnifica┼úia fiziologic─â a celui de-al patrulea. Descoper─â nervii, descrie cel pu┼úin ┼čapte perechi de nervi cranieni ┼či distinge ├«ntre nervii motori ┼či senzitivi.

Diferen┼úiaz─â ├«ntre membranele oculare, descoper─â valvele cordului, iar Erasistratus demonstreaz─â ireversibilitatea fluxului prin acestea. El ofer─â ┼či o descriere minu┼úioas─â a sistemului vascular bazat─â pe distinc┼úia dintre vene ┼či artere. Herophilus ne ofer─â ┼či prima descriere precis─â a ficatului, pancreasului ┼či organelor reproduc─âtoare.

Desigur c─â, la fel ca toat─â ┼čtiin┼úa antic─â, avem un amestec de intui┼úie ┼či lipsa ei, de descoperiri ┼či acoperiri, de exager─âri ┼či omisiuni, toate ├«n anevoiosul proces al transform─ârii observa┼úiilor ├«n text. Dar cele doar c├óteva exemple date demonstreaz─â remarcabila explozie a cunoa┼čterii anatomice, un soi de ÔÇśabera┼úieÔÇÖ ├«ns─â ├«n cadrul general al ┼čtiin┼úei grece┼čti.

Cadavrul ┼či impuritatea

Dac─â explor─âm pu┼úin ideile pe care le aveau grecii despre corp, piele, t─âiere, poate am ├«n┼úelege ceva din structurile culturale care au ├«mpiedicat disec┼úia uman─â. ├Än lumea antic─â func┼úionau anumite tabuuri legate de deschiderea trupului. Chiar ┼či ├«n antichitatea t├órzie, c├ónd se realizeaz─â incizii ┼či excizii mai intruzive, cum ar fi chirurgia pe cord a lui Galenus, alterarea trupului tot mai este considerat─â ├«n afara limitelor culturale acceptate. Medicii erau impuri ┼či cauzau impuritate, o surs─â de pericol pentru toat─â comunitatea. ├Än primul r├ónd, ce ├«nsemna cadavrul pentru greci? Cele mai multe informa┼úii le de┼úinem din inscrip┼úiile care p─âstreaz─â legile sacre, de unde deducem c─â fiecare trup era impur ┼či r─âsp├óndea impuritatea asupra celor care veneau ├«n contact cu el. ├Än genere, experien┼úele naturale precum na┼čterea, moartea, rela┼úiile sexuale sau urinarea erau privite drept surse de poluare (miasma).

Nu numai legile sacre en vorbesc despre asta, ci ┼či istoriografia, poezia sau filozofia, care puncteaz─â impuritatea periculoas─â a cadavrului. Probabil cel mai faimos exemplu ├«n acest sens este conflictul dintre Antigona ┼či Creon pentru corpul lui Polynice. Foarte vehiculat─â ├«n antichitate este ┼či ireconciabilitatea dintre impuritatea cadavrelor ┼či sanctitatea cet─â┼úii Delosului. Tucidide, Strabon sau Callimachus men┼úioneaz─â c─â insula, ├«n virtutea sacralit─â┼úii sale, a fost ferit─â de mortalitate. Nu era permis─â ├«nmorm├óntarea acolo.

hero png png

O cas─â ├«n care moare cineva devine imediat impur─â. Afar─â este amplasat un vas cu ap─â adus─â din alt─â parte, ca semn de avertizare pentru cei ce nu vor s─â fie atin┼či de miasma. Femeile spal─â, ung, ├«ncoroneaz─â ┼či ├«mbrac─â ├«n alb trupul, a┼čez├óndu-l pe un catafalc cu ramuri de m─âslin. Astfel corpul este purificat simbolic, de┼či el continu─â s─â contamineze pe cei din jur, o manifestare a ceea ce unii antropologi denumesc ÔÇśambiguitatea sacruluiÔÇÖ. ├Än a treia zi ├«nainte de r─âs─ârit trupul este c─ârat ├«n afara cet─â┼úii, departe de temple, pentru a salfgarda corpul civic. Dup─â ├«nmorm├óntare urmeaz─â purificarea persoanelor ┼či a casei, prin ap─â de mare ┼či un foc pornit pe ogor, restabilindu-se contactul cu zeii prin ofrande.

Dar contaminarea este at├ót de puternic─â ├«nc├ót legile sacre prescriu perioade mai ├«ndelungate de excludere de la centrele vitale ale comunit─â┼úii, p├ón─â la 41 de zile. La anumite intervale de timp se fac ritualuri de purificare la morm├ónt, care ├«i contamineaz─â pe participan┼úii care iar trebuie s─â se purifice ┼či ei. Asemenea legi se ├«nt├ólnesc ┼či ├«n Cos, unde Herophilus studiase cu mentorul Praxagoras, legi care vorbesc chiar despre o purificare colectiv─â atunci c├ónd se g─âse┼čte vreun os uman ├«n comunitate. Iar la Atena, unde Erasistratus probabil c─â a studiat la ┼čcoala lui Aristotel, cine nu ├«ngropa mortul era supus blestemelor. Prin urmare vedem c─â exist─â ├«n Grecia o puternic─â tradi┼úie asociat─â temerii de contaminare indus─â de prezen┼úa cadavrelor.

Mai exist─â un element cultural demn de luat ├«n seam─â:valorificarea pielii. Tradi┼úia greac─â afirm─â inviolabilitatea pielii, except├ónd cazul unei crize individuale sau colective. Pielea este un simbol al integrit─â┼úii ┼či nu arareori o ├«nt├ólnim ├«n miturile fondatoare ale cet─â┼úilor, c├ónd ofer─â protec┼úie ┼či coeziune comunit─â┼úii. Este totodat─â singura parte a victimei sacrificiale care nu este consumat─â sau ars─â. Pielea lui Epimenide poate apar┼úine acestui context. Un oracol porunce┼čte ca trupul profetului cretan s─â fie p─âstrat, pentru c─â pielea sa este acoperit─â cu un text, probabil o magie verbal─â menit─â s─â dep─â┼čeasc─â grani┼úele mor┼úii, pielea reprezent├ónd ├«n acest caz sacralitatea.

Probabil cel mai faimos mit fondator ├«n care pielea joac─â un rol crucial este cel al Carthaginei, unde pielea unui bou este pref─âcut─â ├«ntr-o circumferint─â adecvat─â pentru cetate. La fel ┼či Cecrops, unul dintre ├«ntemeietorii legendari ai Athenei, poart─â o piele de bou, simbol al unit─â┼úii ┼či integrit─â┼úii corpului civic.

Mai mult, pielea reprezint─â ┼či un un simbol extern al ordinii, o hart─â exterioar─â a organiz─ârii organismului. Violarea integrit─â┼úii sale except├ónd cazurile de criz─â ├«nsemna atentarea la condi┼úia ┼či fizic─â, ┼či moral─â a persoanei. Semnifica┼úia cultural─â a pielii o reg─âsim ┼či ├«n rela┼úiile dintre oameni ┼či animale. Heracles are o leg─âtur─â at├ót de puternic─â cu pielea leului ├«nc├ót ├«l recunoa┼čtem iconografic dup─â ea. Totu┼či, pentru a deveni divin trebuie nu numai s─â se lepede de pielea leului, ci ┼či de a sa proprie. Mantia Deianirei ii arde pielea ┼či r─âmas f─âr─â ea, Heracle ├«┼či pierde identitatea, singura solu┼úie r─âmas─â fiind arderea pe rug ┼či apoteozarea.

Mitul lui Meleagru ┼či al mistre┼úului calydonian pfer─â un alt exemplu de piele cu puteri magice, care confirm─â simbolistica acestui element. Pielea are ┼či func┼úia de limit─â, limite care trebuie respectate ca parte a condi┼úiie umane. Transgresiunea acestui prag anatomic except├ónd cazul r─âzboiului sau a dob├óndirii controlului ├«ntr-o criz─â patologic─â individual─â ├«nseamn─â o surs─â major─â de impuritate. Cumulate, aceste valoriz─âri ne pot da o idee referitoare la justificarea absen┼úei procedeului disec┼úiei.

Poate nu este lipsit de importan┼ú─â nici faptul c─â cea mai frecvent─â ├«ntrebuin┼úare a verbului ÔÇśtemneinÔÇÖ (a t─âia) o ├«nt├ólnim ├«n asociere cu sacrificiul animal acompaniat de un jur─âm├ónt sacru, adesea ├«nainte de o b─ât─âlie. Iar─âsi avem o ambuguitate a sacrului. Mai mult, cuv├óntul grecesc pentru jur─âm├ónt, ÔÇśhorkosÔÇÖ, este posibil s─â fie ├«nrudit cu ÔÇśherkosÔÇÖ, gard, limit─â. Prin jur─âm├ónt se stabile┼čte o limit─â, prin care t─âierea victimei sacrificiale devine acceptabil─â cultural. Este vorba aici p├ón─â la urm─â de rezolvarea unui impas, at├ót prin sacrificiu, c├ót ┼či prin r─âzboi.

Alexandria, un spa┼úiu ┼čtiin┼úific deosebit 

hero2 0 jpg jpeg

├Än tratatele hippocratice ├«ns─â ÔÇśtemneinÔÇÖ are un sens mai secularizat. Medicul ├«l folose┼čte pentru a se referi la incizii. Totu┼či, acestea au ┼či ele rolul de a rezolva o criz─â, de data aceasta a corpului. Herophilus ┼či Erasistratus ├«ns─â re┼úin doar contextul t─âierii invazive, deposed├ónd termenul de sensul de legitimare a crizei. Noul context al t─âierii probabil c─â era inacceptabil pentru majoritatea contemporanilor lor. ┼×i totu┼či, cum de au reu┼čit? Explica┼úia are de a face cu un set aparte de circumstante pe care le ├«nt├ólnim ├«n Alexandria. O cauz─â aparent paradoxal─â este lipsa democra┼úiei ├«n Egiptul Ptolemaic. Pentru c─â ├«n Alexandria cet─â┼úenii nu puteau vota ostracizarea unui om de ┼čtiin┼ú─â pe motiv de impietate, cum adesea se petrecea la Athena. ├Än Egiptul elenisitic, regele controla activitatea politic─â ┼či religioas─â. Ptolemeii ├«┼či extindeau patronajul asupra c─ârturarilor alexandrini ┼či ├«ntr-o form─â non-financiar─â. Herophilus ┼či Erasistratus primesc criminali condamna┼úi pentru a experimenta vivisec┼úia. Dincolo de sus┼úinerea regal─â, Alexandria era ┼či un centru extraordinar de infuzie cultural─â. Pe vremea celor doi medici mai activeaz─â aici Euclid, Aristarh din Samos, Arhimede, Eratostene, Callimachus, Theocrit. Intelectualii atrag intelectuali ┼či prin urmare inova┼úii, specula┼úii, experimente. 

├Än plus, ├«n Alexandria tradi┼úiile grece┼čti nu erau considerate superioare. Ptolemeii ├«n┼či┼či violau tabuuri precum incestul, date fiind tradi┼úiile egiptene puternice. Este o ambian┼ú─â politic─â ce favorizeaz─â dep─â┼čirea normelor grece┼čti. Totodat─â, experimentul disec┼úiei a avut ┼či avantajul existen┼úei ├«n filozofie a unei tendin┼úe de secularizare a trupului. Aristotel abandoneaz─â ideea orfico-pitagoreic─â a reincarn─ârii ┼či dezvolt─â o teorie a sufletului ca forma complex─â ce ├«nzestreaz─â trupul cu func┼úiile specifice. Afirma┼úiile neutre, lipsite de ata┼čament legate de corpul uman, precum ┼či contribu┼úiile zoologice ale sale creeaz─â un teren propice pentru dezvolt─ârile ulterioare. Pe l├óng─â demistificarea aristotelic─â a trupului, influente sunt ┼či dou─â ┼čcoli materialiste care c├ó┼čtig─â ├«n popularitate ├«n Athena:stoicismul ┼či epicureismul. Acestea cad de acord c─â toate entit─â┼úile nu sunt altceva dec├ót materie.

Nici moartea nici cadavrele nu ar trebui temute pentru c─â se rezum─â doar la ni┼čte schimb─âri de stare a materiei, o reorganizare a acesteia. Doctrina stoic─â vorbe┼čte chiar despre o clas─â de lucruri numite ÔÇśadiaphoraÔÇÖ, care sunt indiferente din punct de vedere moral, incluz├ónd aici cadavrele. Filozofic vorbind, trupul impur este demistificat, chiar dac─â legile sacre ce vorbesc despre depoluarea cadavrului continu─â s─â existe ┼či ├«n Egiptul elenistic, ca peste tot.

Pe l├óng─â filozofia greac─â, politica Ptolemeilor, patronajul regal, intelectualitatea ├«nfloritoare ┼či violarea tabuurilor un rol este posibil s─â-l fi avut ┼či anticul obicei al mumific─ârii, care arat─â c─â trupul poate fi disecat f─âr─â a atrage impietate sau impuritate. Convergen┼úa tuturor factorilor faciliteaz─â ├«ndr─âznea┼úa ini┼úiativ─â a lui Herophilus ┼či Erasistratus, dar este doar un moment singular. De ce s-a abandonat at├ót de rapid o investiga┼úie at├ót de prolific─â? De ce nici m─âcar elevii celor doi medici nu au continuat s─â practice disec┼úia? Niciunul dintre factorii favorabili nu dispare. Trebuie s─â ┼úinem cont c─â nu toate ramurile ┼čtiin┼úifice sunt supuse acelorla┼či presiuni. Nu toate r─âspund la fel acelorla┼či oportunit─â┼úi. Dup─â cum arat─â multe texte elenistice, credintele tradi┼úionale despre poluarea prin cadavre sau inviolabilitatea pielii r─âm├ón c├ót se poate de vii. Tradi┼úiile nu sunt u┼čor de dep─â┼čit, la fel ┼či puterea ritualurilor.

Sunt totu┼či ┼či factori noi de luat ├«n seam─â, ca de pild─â npua ┼čcoal─â medical─â fondat─â de un elev renegat de Herophilus, Philinus din Cos. Membrii se desemneaz─â drept empiri┼čti ┼či ├«i denumesc pe aderen┼úii lui Herophilus ra┼úionali┼čti ┼či dogmatici, sus┼úin├ónd c─â investigarea cauzelor ascunse ├«n trup sunt irelevante. ├Än schimb, rezultate clinice dezirabile se pot ob┼úine prin observa┼úii non-intruzive ┼či prin folosirea improvizat─â a remediilor sau analogiilor terapeutice. Ei mai sus┼úin si c─â t─âierea trupului ├«l poate altera ┼či mai tare, iar p─âr┼úile s─ân─âtoase pot varia ca aspect ┼či oricum sunt diferite de cele alterate ale mor┼úilor. Cu astfel de argumente ┼či complementat─â de rezervele religioase tradi┼úionale ┼čcoala empiri┼čtilor are c├ó┼čtig de cauz─â. Notabil este ┼či faptul c─â genera┼úiile dup─â Herophilus ┼či Erasistratus s-au orientat spre analiza critic─â a textelor deja existente, mai degrab─â dec├ót s─â accepte experimentele cu disec┼úie ┼či vivisec┼úie. Este de altfel surprinz─âtor c─â ├«n contextul cronologic despre care vorbim s-a putut realiza a┼ča ceva. Dar Alexandria antic─â este un ora┼č f─âr─â frontiere, deschis, inovator, unde Herophilus a explorat misterele anatomice mai mult ca oricine ├«naintea sa. ┼×i totu┼či, chiar ┼či un mediu ├«nc─ârcat cu a┼ča poten┼úial intelectual nu scap─â de finele structuri ale tradi┼úiei.

Bibliografie:

R. Parker, Miasma. Pollution and Purification in Early Greek Religion, Oxford, 1983.

H. von Staden, H:Herophilus. The Art of Medicine in Early Alexandria, Cambridge, 1989.

H. von Staden, "The Discovery of the Body: Human Dissection and Its Cultural Contexts in Ancient Greece", Yale Journal of Medicine, 1992, 223-241.

R. Wittern, Grenzen der Heilkunst. Eine historische Betrachtung, Stuttgart, 1982.