Diplomați, armate și măști la mijloc de secol XIX. Peisajul geopolitic al tranziției Al. I. Cuza – Carol I
Cei pasionați de tainele trecutului intuiesc deja că „istoria națională”, în cazul tuturor popoarelor, este un termen pe cât de frumos, pe atât de imprecis. În ceea ce-i privește, profesioniștii scrierii sau predării Istoriei știu că istoria unui stat, a unui popor sau a unui teritoriu nu poate fi înțeleasă decât în strânsa sa interdependență cu istoria continentală și chiar universală. Este și cazul României regelui Carol I. Măreața poveste a acestuia, la drept vorbind, nu poate fi ruptă de peisajul larg, european, al epocii în care s-a derulat. În politică, oamenii rareori au ocazia să aleagă între bine și rău;și, deși românii cred deseori că aceasta li se aplică numai lor, este bine să ne aducem aminte că această constatare o făcea Niccolo Machiavelli, la începutul secolului al XVI-lea. „Cel mai adesea – spunea el – oamenii aleg între răul mai mare și răul mai mic”. Și, nici măcar la el, această idee nu era nouă – pentru că acest modest adevăr era de-atunci concluzia firească a istoriei politice a umanității, în care „binele” e doar o formă ideală, un țel, niciodată atinse.
Venirea pe tronul României a domnitorului (viitor rege) Carol I s-a produs într-un astfel de context ‒ unul în care jocul pe hartă al marilor puteri, cele existente sau cele în devenire, transced deceniile. În istorie, nimic nu se întâmplă peste noapte și mereu există, ieri și alaltăieri, o cauză pentru un efect vizibil astăzi. Înscăunarea lui Carol I are, desigur, o parte de poveste care se petrece la Bucureşti – dar cel puțin jumătate din acest capitol de trecut își află logica sa prin ceea ce se întâmpla simultan la Paris și Berlin, la Sankt Petersburg, Istanbul, Londra sau Viena.
Criza Strâmtorilor creează culoar favorabil pentru... Alexandru Ioan Cuza
De fapt, totul începe la Istanbul (englezii, rușii și francezii încă îl mai numeau Constantinopol) în martie 1854, când, printr-un tratat, Franța și Marea Britanie promiteau să apere integritatea Imperiului otoman. Cine amenința cel mai mult această integritate? Mai ales imperiul țarilor, Rusia. Miza noului conflict european care începea – și care va rămâne cunoscut în istorie drept „războiul Crimeii” – erau strâmtorile Bosfor și Dardanele, pe care Rusia și le dorea cu ardoare sub control, pentru a stăpâni Marea Neagră și pentru a ajunge astfel mai ușor spre slavii din Balcani (în Sud-Vest) și spre vechea capitală a Bizanțului (în Sud-Est). În paralel, Austria și Prusia semnau o alianță defensivă, pentru cazul în care Rusia ar fi invadat Balcanii – numai că Austria va rupe în scurt timp această axă, după ce Imperiul otoman a permis trupelor habsburgice să intre în Muntenia și Moldova (ceea ce habsburgii au făcut cu plăcere ‒ semn că nimeni nu refuză un avantaj care i se oferă).
Războiul Crimeii a început bine pentru alianța occidentală (la care se vor mai adăuga corpuri armate otomane și din Piemontul italian):franco-britanicii cucereau Varna (în mai 1854), apoi ocupau portul Pireu (pentru a-i împiedica pe greci, turcofobi notorii și cu motive, să se alieze cu rușii). Armata țarului a dat înapoi pe Dunăre, a lăsat în urmă Dobrogea și s-a retras dincolo de Prut. În septembrie, trupele aliate (în număr de 59.000) debarcau în partea de Sud-Vest a peninsulei Crimeea, cu scopul evident de a anihila cât mai mult din flota rusă (serviciu făcut, evident, în beneficiul Imperiului otoman). În decursul următoarelor luni, conflictul părea blocat:rușii pierdeau trei bătălii în numai câteva săptămâni și se dovedeau incapabili să despresoare Sevastopolul;de cealaltă parte, aliații occidentali erau puternic loviți, în cursul iernii 1854-ʼ55, de tifos și holeră – astfel încât războiul se prelungește dramatic până în septembrie 1855, când rușii abandonează Sevastopolul și își sabotează parte din flotă. În cursul iernii 1855-ʼ56, generalii cedează conducerea jocului și diplomații reintră în acțiune;și așa se ajunge la Congresul de Pace de la Paris, din martie 1856, foarte important pentru istoria noastră modernă ‒ din moment ce, printre alte decizii, se stipula prin tratat autonomia lărgită a Țării Românești și a Moldovei (în cadrul unui Imperiu otoman ce se obliga să respecte egalitatea între musulmani și creștini), iar trupele austriece au fost obligate să părăsească Țările Române în cursul acelui an. În mai 1858, o nouă conferință la Paris era dedicată Principatelor:parafată de cele șapte puteri semnatare ale tratatului din 1856, convenția prevedea posibilitatea ca Muntenia și Moldova să aibă o armată, o administrație și o justiție comune. De aici și până la „Unirea cea mică” nu a mai fost decât un pas. Așadar, Războiul Crimeii este direct legat de ajungerea pe tronul de la Bucureşti a lui Alexandru Ioan Cuza – și, pentru respectarea adevărului, trebuie spus că, în acel moment, împăratul francez Napoleon al III-lea își dorea unirea românilor chiar mai mult decât unii boieri din Principate, care se temeau că această „tulburare” i-ar putea ridica pe țărani împotriva proprietarilor de pământ.
Reprezentanţii ţărilor participante la Congresul de la Paris din 1856, care a pus capăt Războiului Crimeii
„Noua ordine mondială” a împăratului Napoleon al III-lea
Domnia lui Cuza și, mai apoi, venirea pe tron a lui Carol I nu pot fi înțelese fără planurile geopolitice ale acestui personaj atât de paradoxal care a fost împăratul francez Napoleon al III-lea ‒ cel care, fără să vrea, i-a dezbinat pe francezi și, în schimb, a ajutat enorm unirea italienilor, a românilor și chiar a germanilor .
Mai presus de toate, Napoleon al III-lea a fost un adversar declarat al sistemului „de pace” european stabilit la Viena, în 1815 ‒ și a făcut tot ce-a depins de el pentru a-l submina (acesta e motivul pentru care Congresul din 1856, care punea capăt conflictului din Crimeea, a fost înțeles la Paris ca un fel de răzbunare a momentului 1815, când Franța fusese „pedepsită” după aventura bonapartistă). De fapt, acțiunea politică a lui Napoleon al III-lea are drept decor un ghem de interese atât de alambicat încât nimeni n-a putut să-l controleze pe deplin și până la capăt. Fiecare mare putere dorea ceva ce ar fi incomodat un alt mare vecin. Spre exemplu:de ce a susținut acest împărat francez „cauza românilor” (sau cea a italienilor)? Nu neapărat din considerente de complicitate latină – ci pentru că ambele state, în momentul în care s-ar fi structurat, ar fi stricat planurile Austriei habsburgice, care rămânea în orice condiții adversarul potențial al Franței. La fel, Napoleon al III-lea a susținut mai apoi și unirea Germaniei în jurul Prusiei, în speranța „încolțirii” Austriei – nebănuind însă că, peste doar câțiva ani, Franța însăși va fi înfrântă de Prusia (cum vom vedea mai jos), fapt ce va aduce căderea împăratului ce acționase pe harta Europei precum ucenicul vrăjitor din poveste, facilitând apariția în centrul continentului a unei puteri ‒ Germania – care va incomoda Franța (și lumea) din ce în ce mai mult în următorul aproape un secol.
Revenind la anii 1858-ʼ59:inutil de adăugat că Viena n-a văzut cu ochi buni planurile franceze în privința românilor – temându-se că slavii din Balcani s-ar putea inspira din experiența românească și ar putea apela la Rusia așa cum românii apelaseră la Franța. Primită la început cu proteste ale Imperiului otoman și cu mari reticențe din partea Marii Britanii, unirea Principatelor române și, mai apoi, venirea în țară a lui Carol I au avut totuși șansa unui context în care crizele altora ne-au favorizat. În cele ce urmează, redau mai ales situația din state precum Rusia, Turcia otomană, Franța și Prusia/Germania;Austria habsburgică este și ea prezentă, chiar dacă indirect. Desigur, au existat și alți actori politici. Câteva cuvinte, pe scurt, despre politica britanică față de Principate:din punctul de vedere al Londrei, Bucureștiul era în 1859 sau 1866 un punct de la periferia unui Imperiu otoman pe care nu dorea să-l șubrezească și mai mult. De fapt, nici măcar după Primul Război Mondial perspectiva britanică asupra României nu s-a transformat într-un parteneriat ‒ Londra fiind mult mai atentă la imperiul său colonial decât la granița de Est a Europei, unde singura țară în care avea interese politice era Polonia (datorită vecinătății acesteia cu Germania). Să insistăm puțin asupra acestor rețele de interese din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, asemănătoare unui simultan de șah pe mai multe mese – și pe mai multe hărți.
Mari vecini, mari probleme
Să privim, mai întâi, spre marii noștri vecini din epocă:la Sud și la Est, Imperiul otoman și Rusia, două imperii condamnate să aibă o agendă divergentă (iar astăzi, după 150 de ani, lucrurile stau cam la fel...). Pe cât de mari erau aceste imperii, pe atât de reale erau problemele lor. Deloc întâmplător că emergența statului român modern a beneficiat de pe urma crizelor acestora.
Mai întâi, câteva cuvinte despre Imperiul otoman. Atât în 1859, cât și în 1866, România mică, deși unită, nu era un stat independent și, de jure, ea era sub ascultarea Sultanului – din moment ce protectorii occidentali ai cauzei românești erau, deloc paradoxal, și protectori ai unui Imperiu otoman în declin. Conform unei fraze legendare (care are cu siguranță un sâmbure de adevăr), în ianuarie 1853, Sir G. H. Seymour, ambasadorul britanic la Sankt Petersburg, ar fi avut o întrevedere cu țarul Nicolae I al Rusiei – în cadrul căreia acesta din urmă spunea că Imperiul otoman este „ca un om ajuns într-o stare de decrepitudine”. Formula, ulterior simplificată în „omul bolnav al Europei”, indiferent de cuvinte, descria foarte bine starea marii puteri otomane de altădată. Începând cu sfârșitul secolului al XVII-lea și cu atât mai evident în secolul XIX, mercantilismul expansionist și progresul tehnologic al Occidentului s-au împletit cu o succesiune de crize ale lumii turcești, marcate de o prea modestă evoluție intelectuală (tiparul, care a revoluționat Occidentul, era proscris în lumea Sultanului), de o la fel de modestă prestație economică, de o ineficiență a administrației și de o înapoiere din ce în ce mai evidentă a capacităților militare. Aceasta face ca, după Războiul Crimeii, puterea otomană să fie de facto dependentă, din punct de vedere economic și diplomatic, de marile puteri occidentale.
Din ce în ce mai depășită de evoluțiile din Balcani ‒ dorința de independență a muntenegrenilor (noiembrie 1858), starea constantă de rebeliune a sârbilor (unde Mihailo Obrenovici prelua în septembrie 1859 tronul tatălui său, fără acordul Sultanului și punându-l pe acesta în fața unui fapt împlinit), efervescența religioasă a bulgarilor (a căror Biserică ortodoxă ieșise în aprilie 1860 de sub ascultarea Patriarhului grec de Constantinopol) etc. ‒ puterea otomană era deșirată între necesitatea reformelor (pe care i le cereau „protectorii” occidentali) și incapacitatea de a le duce la capăt. Înfrângerea din războiul împotriva rușilor (și românilor) din 1877-ʼ78 și, apoi, înfrângerea din Primul Război Balcanic (1912) au fost consecințele firești ale acestei crize prelungite.
Nici Rusia nu era, la mijlocul secolului XIX, într-o stare de invidiat. Înfrângerea categorică din Războiul Crimeii a adâncit criza politică internă ‒ o criză căreia noul țar, Alexandru al II-lea, îi va căuta soluții vreme de două decenii și jumătate (1855-1881), cu bune intenții, dar fără mare succes. Conștient de necesitatea modernizării interne și dorind să dea un exemplu, țarul a eliberat, în iulie 1858, țăranii șerbi de pe propriile sale domenii – urmând ca în primăvara lui 1861 să reușească eliberarea din șerbie a tuturor celor 52 de milioane de țărani care erau în această stare. Măsura, binevenită, a produs, în prima fază, mai ales agitație:în cursul lui 1862, studenții, nobilii și mujicii au produs o proto-revoluție, deloc intimidați de teroarea promisă de durul ministru de Interne Evfim Putiatin. Încercările de reformare au fost în bună parte puse la încercare în 1866 (în aprilie acel an, țarul a scăpat dintr-un atentat în care un student a tras asupra lui) și linia politică internă, relativ liberală, a revenit în limitele unui autoritarism al stagnării (destul de des întâlnit în istoria Rusiei...). Tot în primii ani ai lui Alexandru al II-lea era înființată și Banca Centrală a Rusiei (mai 1860), dar guvernele deceniilor următoare nu vor excela niciodată în gestionarea unei economii care, după toate standardele europene, era mai curând înapoiată (ca să nu spun feudală).
La fel de înapoiată era și politica naționalităților din Rusia – iar polonezii au fost printre cei care i-au suportat din plin consecințele. Cum se știe, în acel moment fostul stat polonez era împărțit între Rusia, Austria și Prusia și toate cele trei state erau la fel de drastice în pedepsirea oricărei încercări de contestare a stării de fapt. În ianuarie 1863, alarmați de practica guvernului rus de a recruta în armată mai ales tineri care susțineau idei revoluționare de renaștere națională, polonezii au intrat în insurecție împotriva puterii ruse. Revolta s-a extins până la Vilnius, lituanienii făcând și ei cauză comună. Vreme de aproape un an, insurecția poloneză s-a extins și s-a radicalizat. Reacția Rusiei a fost pe măsură:mai întâi (februarie 1863), semna o convenție cu Prusia, prin care urmau să-i „redisciplineze” împreună pe polonezi;apoi, în cursul iernii 1863-ʼ64, Rusia a obținut și complicitatea Austriei în combaterea insurgenței;Viena a decretat „stare de urgență” în Galiția poloneză, iar Rusia a trecut la arestarea și judecarea (și, ulterior, spânzurarea) tuturor capilor revoltei. „Reglarea” insurecției poloneze n-a sporit deloc, în Europa, simpatia față de Rusia – dimpotrivă. Principalul lider european care a susținut cauza poloneză a fost același Napoleon al III-lea al Franței ‒ din interese proprii, desigur.
Este adevărat că în războiul împotriva Turciei din 1877 rușii au ieșit învingători – dar ei au pierdut pacea din anul următor (iulie 1878, Conferința de la Berlin) și nu au reușit atunci în planul lor de a-și crea o Bulgarie mare, potențial clientelară. În martie 1881, țarul Alexandru al II-lea era asasinat de un anarhist, tocmai în ziua în care semnase un ucaz prin care înființa un fel de consiliu consultativ al Țarului – iar urmașul său, Alexandru al III-lea, va anula în bună parte deschiderile liberale ale tatălui său, crezând că astfel va pune capăt agitațiilor din societate (speranță deșartă, după cum se va vedea în deceniile următoare). În fine, la începutul secolului XX, Rusia țarului Nicolae al II-lea va stabili o nouă premieră (nefericită pentru țara sa):în mai 1905, flota rusă era anihilată de japonezi în Marea Galbenă (în războiul ruso-japonez, câștigat de aceștia din urmă) ‒ și era pentru prima dată în istoria modernă când o putere europeană era înfrântă de un stat non-european.
Un credincios reformat schimbă harta Europei
Istoria României de la începutul epocii lui Carol I a fost, de asemenea, puternic influențată de un om care a învățat în cursul vieții cinci limbi străine (franceza, engleza, italiana, poloneza și rusa), dar care se ruga de câteva ori pe zi (fiind un reformat cu totul pios) în limba sa maternă, germana. Numele lui de familie este învățat de elevii noștri încă din școala generală – dar nu la lecțiile de istorie, ci la ora despre schițele lui I. L. Caragiale. Personajul la care mă refer este, evident, Otto von Bismarck – cel care a condus Germania (și anterior Prusia) în calitate de cancelar și ministru de Externe vreme de aproape trei decenii (1862-1890).
La mijlocul secolului al XIX-lea, statele germane erau sfâșiate de o loialitate împărțită:statele din nord (cu Prusia ca vârf de lance) erau în căutatea unei autodeterminări cât mai pronunțate, ca potențială bază a unirii pe care o doreau;statele din Sud (precum Bavaria) erau însă mai ascultătoare față de Austria habsburgică. În noiembrie 1850, Prusia a fost practic umilită de Austria, în urma unui incident politico-diplomatic având drept miză regatul Hesse. Rețineți acest incident, pentru că el explică unele episoade din deceniile următoare.
Proclamarea Imperiului German în Sala Oglinzilor de la Versailles a fost cea mai mare realizare a Cancelarului Bismarck
În octombrie 1858, regele Frederick-Wilhelm al IV-lea al Prusiei a fost în mod oficial declarat nebun (suferise un atac cerebral, în urma căruia comportamentul său devenise aberant), iar fratele său Wilhelm a devenit regent (și rege în 1861, când fratele bolnav a murit). Noul conducător al Prusiei a venit cu o nouă linie politică – nu în ultimul rând prin dezvoltarea forței militare a statului:o nouă lege a armatei din mai 1860 ridica numărul de soldați mobilizați în timp de pace la 220.000, o cifră cu totul remarcabilă pentru acea epocă. În acele decenii, ofițerii prusaci deveneau o castă în sine și un model pentru multe state din Europa;ofițerii de război erau selectați dintre cei mai buni elevi ai școlilor militare, care erau buni cunoscători ai istoriei militare a umanității și erau frecvent supuși unor kriegspiels, „jocuri de război” sau simulări în care Statul Major era autenticul „creier al armatei”, după planurile genialului tactician care a fost Helmuth von Moltke (inclusiv România sau Bulgaria, în deceniile de final ale secolului XIX, și-au organizat armata după model prusac).
În septembrie 1862, pe fondul unei crize politice care părea să dea câștig de cauză liberalilor locali, Wilhelm I a apelat la un personaj politic cunoscut pentru rigoarea sa metodică și pentru convingerile sale conservatoare:Otto von Bismarck (printre altele, prieten al lui von Moltke), care primea funcțiile de prim-ministru și ministru de Externe. Nu numai că acest om va schimba harta Germaniei, dar și harta Europei va fi alta în câteva decenii (inclusiv România, al cărei acces la Marea Neagră prin Dobrogea datorează mult Congresului de Pace de la Berlin, prezidat de Bismarck, din 1878, amintit mai sus).
Mai mult decât francezul Napoleon al III-lea, mai mult decât prim-ministrul englez Benjamin Disraeli sau alți contemporani ai săi, Bismarck a fost politicianul prin excelență al epocii sale . Beneficiar direct al „revoluției militare germane” din anii 1860, Bismarck va fi omul care va pune războiul în slujba diplomației ‒ și invers, după caz. Ajutat de armata condusă de generalul Helmuth von Moltke și de propria sa lipsă de scrupule politice, Bismarck va câștiga toate cele trei războaie în care a fost implicat (și pe care, măcar în parte, le-a provocat):cel cu Danemarca (1864), cel cu Austria (1866) și cel cu Franța (1870-ʼ71).
Fără rețineri și fără remușcări, singura prioritate în cariera lui Bismarck a fost susținerea interesului național al Prusiei (și al Germaniei, a cărei unitate a dorit-o, a realizat-o și a apărat-o până la capăt). Pentru a-i combate pe naționaliștii polonezi, nu a avut nicio problemă în a se alia cu Rusia (februarie 1863). Pentru a câștiga un conflict cu Danemarca, s-a aliat cu Austria (decembrie 1863). A complotat cu Austria împotriva italienilor din Lombardia (august 1865), după cum la câteva luni distanță a complotat cu Napoleon al III-lea împotriva Austriei:în octombrie 1865, pe când împăratul francez își făcea cura anuală cu ape în stațiunea Biarritz, Bismarck s-a deplasat în secret, curtenitor și aparent umil, la reședința de vacanță a acestuia și a cerut Franței sprijin (adică, neutralitate) în vederea războiului pe care dorea să-l declare Austriei – în ideea de a spăla umilirea pe care (credeau Bismarck, diplomații și generalii săi) Austria o livrase Prusiei în 1850 (vezi mai sus). Întrevederea de o săptămână a celor doi, la Biarritz, între 4 și 12 octombrie 1865, ar merita inclusă în orice manual de strategie politico-diplomatică:Napoleon al III-lea, interesat de viitorul Italiei, privea cu bucurie orice șicanare a Austriei;pe de altă parte, Napoleon al III-lea susținea și unitatea Germaniei, dar nu și-o imagina realizabilă în viitorul proxim, ci o vedea tot ca pe o tactică de „ținere în șah” a Austriei (s-a înșelat – și chiar din acest motiv a devenit el însuși victimă a „revoluției militare” a Prusiei). De cealaltă parte, Bismarck îi dădea de înțeles împăratului francez că nu dorește să intre în vreun război (deși pregătea confruntarea cu Austria) și, în paralel, îi sugera lui Napoleon al III-lea că unitatea Germaniei ar fi benefică pentru Franța (deși știa că un loc în Europa pentru Germania, așa cum îl dorea el, nu se putea obține decât în detrimentul Franței).
Am insistat ceva mai mult asupra acestor detalii nu pentru a sublinia presupuse „inconsecvențe” ale politicii Franței sau Prusiei din acei ani;în realitate, este vorba despre o mare consecvență ‒ în ideea că nicio alianță nu este exclusă și niciun inamic nu este definitiv atunci când este vorba despre interesul național. Toate marile puteri s-au ghidat după această idee. Drept care sugerez românilor care încă își mai fac probleme că am fi „trădat Germania” la 23 august 1944 să reflecteze mai profund. Până în anul de grație 1944, state precum Franța, Anglia, Germania, Rusia etc. trădaseră și răs-trădaseră aliații lor de moment de nenumărate ori.
Revenind la Bismarck, să mai reținem că, după ce semnase în august 1865 un acord cu Austria împotriva italienilor din Lombardia, în aprilie 1866 tot el a semnat o alianță cu Italia regelui Victor-Emmanuel (căreia îi promitea Veneția, atunci habsburgică) împotriva Austriei. La nici două luni distanță, pe 8 iunie 1866, trupele lui Bismarck provocau Austria să intre în război, iar Italia a declarat și ea război Prusiei – un război care a durat câteva săptămâni, în care austriecii au câștigat bătăliile împotriva italienilor, dar le-au pierdut pe cele împotriva prusacilor (mai ales bătălia de la Sadowa, în care armata habsburgică a fost pusă pe fugă). Această victorie rapidă se află la originea unui cuvânt care va face istorie:presa de la Berlin a vorbit admirativ despre un „blitzkrieg”, iar termenul va reapărea în 1939 (împotriva Poloniei), dar nu s-a mai repetat în 1941 (împotriva U.R.S.S.). Armistițiul dintre prusaci și austrieci a fost semnat pe 22 iulie 1866. Prusia devenea, începând de acum, principala putere a lumii germanofone.
Peste doar câțiva ani, în jurul ei aveau să se adune toate statele germane – chiar dacă, pentru ca acest lucru să se îmtâmple, mai era nevoie și de înfrângerea unui vecin:Franța, învinsă de Prusia, odată cu împăratul Napoleon al III-lea făcut prizonier, în septembrie 1870. Ca semn de umilire supremă, declarația de constituire a noii Germanii imperiale (al doilea Reich) avea să aibă loc pe 18 ianuarie 1871, în galeria de oglinzi a Palatului de la Versailles ‒ în condițiile în care partea de Nord-Est a Franței era sub ocupație militară prusacă;și tot la Versailles s-a semnat, pe 26 februarie 1871, pacea dintre Franța și noul Reich german (da, acesta este motivul pentru care, după Primul Război Mondial, francezii au organizat Conferința de pace tot la Versailles, iar în paralel au ocupat și ei o parte din Germania!).
Ocupați să privească în altă parte
Iar sfârșitul poveștii noastre este similar cu începutul. În 1858-ʼ59, pe când Principatele Române se îndreptau – ghidate de Napoleon al III-lea ‒ către mica unire, Imperiul otoman (de care Țările Române depindeau) a acceptat uniunea din pragmatism politic, pentru a nu-i deranja pe „protectorii” săi occidentali, care o apărau în fața Rusiei. În primăvara lui 1866, pe când Carol I sosea la Bucureşti, puterea în teorie tutelară a Porții otomane a fost iarăși surprinsă cu ochii în altă parte ‒ adevărul este că diplomații turci erau mai atenți la ce se întâmplă pe frontul prusaco-austriac decât la evoluțiile de la Bucureşti.
Desigur, ar fi multe de spus despre alternativele care au existat referitoare la primul prinț străin al României mici ‒ cum se știe, viitorul Carol I nu a fost prima alegere... La fel, este interesant să ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat cu domnitorul Carol I dacă, în 1870, nu ar fi învins Prusia, ci Franța ‒ aceasta, în condițiile în care, în primăvara lui 1871, curentul pro-francez, anti-german și pro-republican era mai puternic decât credem noi azi, când „republica de la Ploiești” pare sinonimul unei parodii.
Și, dincolo de aceste evoluții, involuții sau labirinturi politice, rămâne cert că lumea occidentală a anilor 1860 intrase pe drumul unor reformări fără întoarcere. În august 1858, primul cablu de telegraf, pe sub Atlantic, a legat Statele Unite ale Americii de Marea Britanie (iar Bucureștiul s-a conectat la telegraful universal relativ repede, în anii lui Cuza). Cam în aceleași zile din vara lui 1858, primul sindicat modern apărea în Elveția, din inițiativa unor tipografi. În august 1864 era înființată Crucea Roșie Internațională, iar în februarie 1866 Prusia crea un organism guvernamental care să încurajeze intratea femeilor pe piața muncii.
Domnitorul Carol alături de soţia sa, Elisabeta, caută locul ideal pentru ridicarea unui castel. Vor alege, în cele din urmă, Sinaia, unde va fi construit Peleșul.
Femei care, grație unor bărbați, nu încetau totuși să scandalizeze:în mai 1863, un obscur pe atunci pictor francez pe nume Edouard Manet prezenta, la salonul refuzaților de la Paris, un tablou intitutal Dejun pe iarbă, în care o femeie goală apărea la un picnic, în prezența unor bărbați ‒ o „insolență artistică” în fața căreia doamnele bine din societatea pariziană priveau în altă parte, scoțând exclamații de oripilare. La Bucureşti, la 2500 de kilometri distanță, aceeași oripilare au trăit-o probabil capii Bisericii ortodoxe, atunci când au aflat că Al. I. Cuza și premierul său, Mihail Kogălniceanu, pregăteau, în vara lui 1863, secularizarea averilor mânăstirești ‒ era o mișcare politică în ton cu Europa, pentru că în Istorie totul se leagă:în noiembrie 1861, cantonul elvețian Saint-Gall dăduse tonul adoptând o constituție ce prevedea separarea Bisericii de treburile statului laic.
