Dincolo de Disney: Un portret al lui Pocahontas din 1616 ne arată cum îi vedeau englezii pe amerindieni
Datorită companiei Walt Disney, Pocahontas este, probabil, cel mai cunoscut personaj amerindian care a trăit în secolul al XVII-lea. Versiunea animată a primilor ani din viața ei o prezenta vorbind cu o salcie, împrietenindu-se cu animalele, cântând despre „culorile vântului” și implicându-se într-o poveste de dragoste sortită eșecului cu căpitanul John Smith.
Filmul din 1995 a creat o imagine vizuală durabilă a lui Pocahontas și a inclus câteva detalii inspirate din sursele istorice, deși multe altele sunt pură ficțiune. Într-adevăr, Smith a fost unul dintre coloniștii englezi care au ajuns la Jamestown, în Virginia, la scurt timp după întemeierea acesteia, în 1607. Tatăl lui Pocahontas, Wahunsonacock (numit Powhatan de către coloniști și de Disney) era căpetenia supremă a powhatanilor, care locuiau de-a lungul țărmurilor golfului Chesapeake și ale afluenților acestuia.
Există un singur portret al lui Pocahontas realizat în timpul vieții sale, un contrast puternic cu imaginea creată de Disney, pe care o cunosc cei mai mulți americani. Iar acest portret dezvăluie multe despre modul în care englezii priveau colonizarea.
O familie puternică
Așa cum descriu în cartea mea din 2026, „Contested Continent: The Struggle for North America, c. 1000 to 1680”, Wahunsonacock a fost cea mai influentă personalitate politică din Virginia timpurie, ținut pe care powhatanii îl cunoșteau sub numele de Tsenacommacah. Prin alianțe personale și strategii abile, el controla probabil 30 de comunități de-a lungul țărmurilor golfului Chesapeake și ale afluenților acestuia.
Pocahontas, cunoscută și sub numele de Matoaka și Amonute, avea probabil 10 sau 11 ani când l-a întâlnit pe Smith, spre sfârșitul anului 1607. În acel moment, el era prizonierul tatălui ei, care, potrivit relatării scrise ulterior de Smith, era pe punctul de a-l ucide. Deși cercetătorii consideră că Wahunsonacock îl supunea, cel mai probabil, pe Smith unui ritual de adopție, colonistul a susținut că Pocahontas i-a salvat viața.
În 1613, englezii au luat-o prizonieră pe Pocahontas în timpul unui conflict cunoscut sub numele de Primul Război Anglo-Powhatan. După ce fiica sa și-a recăpătat libertatea, în 1614, Wahunsonacock și-a dat acordul pentru căsătoria ei cu John Rolfe, care a jucat un rol important în economia coloniei bazată pe cultivarea tutunului. Totodată, Pocahontas s-a convertit la creștinism. Între 1615 și 1617, ea a dat naștere fiului lor, Thomas.
Pocahontas în Anglia
La doi ani după căsătorie, Pocahontas și Rolfe au plecat cu corabia spre Anglia, unde ea a jucat un rol important în misiunea diplomatică a tatălui său.
În timpul șederii sale la Londra, care a inclus o întâlnire cu regele Iacob I, Pocahontas a pozat pentru un portret realizat de artistul Simon van de Passe. Îmbrăcămintea și postura ei aminteau de portretele altor femei engleze din înalta societate a epocii. Imaginea scoate în evidență pălăria înaltă, în formă de cilindru, gulerul amplu din dantelă, rochia cu broderii elaborate sau din brocart și cercelul cu perlă care îi atârnă de urechea stângă.
Pe lângă faptul că poartă haine englezești, Pocahontas ține în mână fie un evantai din pene, accesoriu obișnuit pentru femeile din clasele superioare ale vremii, fie un toc pentru scris. Întrucât europenii considerau alfabetizarea un indicator esențial al civilizației, oricare dintre aceste obiecte ar fi putut sublinia speranța englezilor că populațiile indigene din America vor adopta rapid cultura colonizatorilor.
Puterea artei
Gravura care o înfățișează pe Pocahontas nu a fost prima imagine a populațiilor indigene de pe coasta atlantică mijlocie a Americii care a circulat în Anglia. Ilustrațiile dintr-o carte reeditată frecvent au jucat un rol esențial în convingerea englezilor să întemeieze așezări în America de Nord.
La sfârșitul secolului al XVI-lea, susținătorii colonizării engleze înțelegeau că descrierile Americii de Nord puteau face teritoriile străine mai atrăgătoare pentru potențialii migranți. Ei doreau să le demonstreze bărbaților și femeilor din Anglia că puteau crea economii profitabile și că puteau coexista cu populațiile indigene.
Unii promotori ai colonizării au înțeles că acuarelele pictate în 1585 de artistul John White, care înfățișau populațiile algonchine din Carolina, de pe insulele Outer Banks, ar putea stârni interesul — și atrage investiții. Acești promotori, care aveau legături atât cu personalități importante de la curtea engleză, cât și cu tipografi, au recunoscut și avantajele unui studiu aprofundat al regiunii, realizat de tânărul matematician și scriitor englez Thomas Harriot. Lucrarea sa se intitula „O scurtă și adevărată relatare despre nou-descoperitul ținut al Virginiei”.
În 1590, promotorii au colaborat cu tipograful flamand Theodor de Bry pentru a publica o versiune ilustrată a lucrării, care cuprindea gravuri bazate pe picturile lui White.
Volumul descria obiceiurile populațiilor algonchine din Carolina și enumera resursele care puteau fi exploatate în scopuri comerciale. Unii dintre amerindienii reprezentați în paginile sale poartă doar o bucată de piele de cerb în jurul șoldurilor. Unele dintre femei poartă fuste, dar nu și veșminte care să le acopere partea superioară a corpului.
Pentru europenii educați în spiritul convingerii că acoperirea întregului corp cu haine era un semn al civilizației, înfățișarea acestor algonchini avea o semnificație aparte. Populațiile pe care colonizatorii le considerau „sălbatice” erau adesea reprezentate nud, asemenea taínilor pe care Cristofor Columb îi întâlnise cu un secol mai devreme. În schimb, bărbații și femeile din Anglia care citeau cartea despre algonchini îi puteau percepe ca pe un popor care, sub îndrumarea potrivită, ar fi adoptat cultura engleză — inclusiv creștinismul protestant.
„Au deja o anumită religie”, scria Harriot în „O scurtă și adevărată relatare”, „care, deși este departe de adevăr, fiind ceea ce este, ne dă speranța că va putea fi reformată mai ușor și mai repede”.
Pentru a susține ideea că amerindienii puteau fi convertiți la cultura europeană, gravorii au adăugat reprezentări ale vechilor britani, despre care se afirma că erau inspirate dintr-o cronică veche. Trei dintre aceste imagini îi înfățișau pe picți dezbrăcați, cu tatuaje mult mai extinse decât cele ale algonchinilor. De asemenea, acești oameni erau prezentați ca fiind mai violenți: un bărbat pict ține în mână un cap din care încă se scurge sânge, în timp ce un alt cap zace la picioarele sale, iar o femeie mânuiește sulițe și o spadă cu două tăișuri.
Confruntarea cu realitatea
Când Pocahontas a pozat pentru Van de Passe, portretul său a făcut mai mult decât să redea trăsăturile tinerei femei, care avea să moară în anul următor, la scurt timp după plecarea din Londra, răpusă fie de o boală, fie, după cum sugerează tradiția orală a unui trib din Virginia, de otravă.
La fel ca imaginile popularizate de cartea lui Harriot, portretul ei sugera că populațiile indigene din America urmau să adopte în curând obiceiurile englezilor. După cum menționa inscripția de pe gravură, Pocahontas însăși devenise Rebecca Rolfe după căsătorie. În scrierile sale, soțul ei celebra convertirea acesteia la credința anglicană. Portretul părea să ofere o dovadă evidentă a posibilității transformării culturale.
Tatăl lui Pocahontas a murit în 1618. Patru ani mai târziu, powhatanii au declanșat o revoltă împotriva coloniștilor englezi. La 22 martie 1622, sub conducerea unui căpitan de război pe nume Opechancanough, aceștia au ucis aproximativ un sfert dintre coloniștii din Virginia. Englezii au catalogat violențele drept un „masacru barbar” și au declanșat un război de răzbunare, care a inclus otrăvirea în masă a powhatanilor în 1623 — o acțiune despre care englezii știau, chiar la acea vreme, că încălca principiile emergente ale dreptului războiului.
Văzând-o pe Pocahontas așezată pe un scaun, purtând o pălărie elegantă și ținând în mână un toc pentru scris, englezii presupuseseră că populațiile indigene vor adopta obiceiurile colonizatorilor. Evenimentele din martie 1622 au demonstrat că se înșelaseră.
Foto sus: Pocahontas la curtea regelui Iacob I al Angliei. Carte poștală de Richard Rummell, din 1907 (© Wikimedia Commons)
---
Autor: Peter C. Mancall, profesor Andrew W. Mellon de științe umaniste, Colegiul de Litere, Arte și Științe USC Dornsife
Articol publicat inițial pe site-ul The Conversation (engleză) sub licență Creative Commons.
Mai multe pentru tine...
