Din Constantinopol la Paris, prin Bucureşti. Biblioteca de studii bizantine – şi istoria sa cu iz de roman
21 rue d’Assas, Paris. Situat în arondismentul 6, în apropierea cunoscutei Jardin du Luxembourg, Institutul Catolic e un punct aparte în geografia capitalei franceze. Clădirea centrală cu 6 etaje, campusul, capela şi bibliotecile sunt pline de o istorie ce a început în 1875, iar ca student nu poţi fi decât bucuros că ai la îndemână nu mai puţin de cinci biblioteci specializate pe drept canonic, studii bizantine, ştiinţe ale educaţiei, studii biblice şi ecumenice. O bibliotecă anume, cea de studii bizantine, are însă o istorie extraordinară – şi nu numai prin fondul de carte, cu totul deosebit, ci mai cu seamă prin legătura cu Institutul bizantin al călugărilor asumpţionişti, prezent într-un singur secol la Istanbul, Bucureşti şi Paris. Ce rol a jucat Bucureştiul în această poveste cu iz de de roman, vedem în cele ce urmează...
Congregaţia părinţilor asumpţionişti a fost fondată de părintele Emmanuel d’Alzon (1810-1880), în 1845, sub ocrotirea Sfântului Augustin. Modul lor de viaţă este inspirat de modelul pe care Sfântul originar din Thagaste (nordul Africii), Augustin, a propus-o ucenicilor săi:mai întâi de toate trăiţi unanim în casă, având un sigur suflet şi o singură inimă, fiind orientaţi spre Dumnezeu.
La 7 octombrie 1895, congregaţia călugărilor augustinieni asumpţionişti a întemeiat la Istanbul un centru de studii orientale, numit la început École pratique des hautes études şi care a devenit, în realitate, un Institut Francez de Studii Bizantine. Pe parcurs, denumirea a suferit unele modificări, instituţia fiind cunoscută şi ca École des hautes études orientales, École pratique d’études orientales sau École, Centre sau Institut de hautes études byzantines, însă niciuna dintre acestea nu a fost aplicată într-o manieră strictă şi riguroasă. Numele de Institut Francez de Studii Bizantine l-a primit în 1937 şi, treptat, acesta a consacrat cu adevărat munca de cercetare a călugărilor asumpţionişti.
Fondatorii Institutului, Severien Salaville, Vitalien Laurent, Martin Jugie, Louis Petit, Jean Darouzes, sosiţi în Istanbul, noul Constantinopol, într-o lume diferită, cu parfum oriental, erau interesaţi să cunoască astfel cât mai bine tradiţiile creştine orientale şi, pe parcurs, au realizat că aprofundarea cunoştinţelor ar trebui să rămână principalul obiectiv al instituţiei – acesta este, de altfel, modul în care călugării asumpţionişti au devenit cercetători. Prima lor preocupare a fost publicarea unei reviste bimestriale, „Échos d’Orient”, în care şi-au expus programul de studii şi cercetare celor interesaţi, dar şi studii de teologie, drept canonic, arheologie, istorie şi geografie orientală.
Cum se naşte şi creşte colecţia de cărţi rare
Odată stabiliţi în fostul Constantinopol, călugării asumpţionişti au adunat în biblioteca Institutului lor pentru început o colecţie de reviste locale din Asia mică. Circumstanţele favorabile au făcut ca, la momentul schimbului de populaţii din urma Tratatului de la Lausanne (1923), biblioteca să poată primi ediţii vechi ale unor cărţi rare.
După transferul de la Istanbul la Bucureşti – Institutul de Studii Bizantine a fost nevoit să se mute la Bucureşti după instaurarea regimului lui Mustafa Kemal Atatürk, spre finalul anului 1923 – colecţia bibliotecii Institutului de Studii Bizantine a primit şi literatură locală:tratate de eclesiologie, reviste arheologice şi cărţi de istorie. Salvarea fondului de carte şi aducerea lui, în cele din urmă, la Paris a însemnat o documentare strictă pe perioada bizantină. Constituirea bibliotecii a fost, de asemenea, determinată de gusturile şi activitatea membrilor Institutului. O atenţie specială a fost acordată istoriei Bisericii şi, la un nivel mai formal, criticii şi editării de texte şi surse. Pe de altă parte, faptul că mai mulţi membri ai Institutului şi-au dedicat munca şi timpul lor cercetării epocii împăraţilor Paleologi a provocat un aflux de cărţi pe literatura şi istoria acestei epoci.
Biblioteca face escală la Bucureşti
Înapoi la anul 1923:transformarea şi laicizarea Turciei au evidenţiat în mod neaşteptat România interbelică, un stat în care multiculturalismul era întâlnit în fiecare mare oraş din regat şi unde se părea că oamenii de cultură sunt aplecaţi spre studiul lumii bizantine. Tenta naţionalistă şi climatul xenofob instalat în Turcia i-au determinat, astfel, pe asumpţionişti să părăsească ţara şi să caute un alt loc unde să studieze creştinismul răsăritean, de preferat într-un centru al ortodoxiei. Prima opţiune a fost Atena, însă ierarhia ortodoxă greacă de acolo s-a opus acestui proiect. Alte variante luate în calcul au fost Ierusalim şi Strasbourg, însă în cele din urmă Bucureştiul a primit Institutul asumpţioniştilor – şi, ceva mai târziu, fondul de carte aferent.
Prezenţi în mod oficial în Regatul României din 1923, călugării asumpţionişti şi-au desfăşurat activitatea îndeosebi în Transilvania, la Beiuş. Însă, în 1934, părintele Flavien Senaux merge la Bucureşti însoţit de Barral Alype – cei doi găsesc o casă, situată pe strada Christian Tell, şi, cu acordul episcopilor Valeriu Traian Frenţiu şi Nicolescu, o cumpără. Părintele Barral, ajutat de alţi doi confraţi, membri ai congregaţiei, se instalează aici şi va fonda un internat pentru studenţi;între 20 şi 30 de studenţi se formează aici în fiecare an.
Nu după mult timp începe construcţia unei clădiri pentru a primi biblioteca bizantină a Institutului Francez de Studii Bizantine de la Kadi-keuï – denumirea modernă a locului unde a avut loc cel mai fastuos Sinod Ecumenic, cel din Calcedon, în 451. Complexul de clădiri era alcătuit dintr-o capelă, cămin pentru studenţii greco-catolici şi o sală de conferinţe pentru publicul intelectual, unde au ţinut prelegeri bizantinologii Nicolae Iorga şi Nicolae Bănescu, filosoful Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, monseniorul Vladimir Ghika. Însă ceea ce-i va oferi notorietate în epocă va fi chiar biblioteca, destinată pentru a primi fondul de carte al Institutului Francez de Studii Bizantine de la Kadi-keuï.
Centrul asumpţionist de la Bucureşti:aici au fost găzduite preţioasele manuscrise adunate de călugării asumpţionişti
Constituită cu multă trudă la Constantinopol, biblioteva va fi transferată apoi la Bucureşti – şi, pentru bizantinologii români, ea a reprezentat cu adevărat o mină de aur. Aceştia au găsit aici manuscrise inedite, culese cu deosebită grijă de la Muntele Athos, documente foarte rare din Evul Mediu, care prezentau punctele de legătură şi divergenţele doctrinare între Orientul creştin şi Occident, rafturi de cataloage pentru identificarea manuscriselor din lumea întreagă, lucrări inedite despre dezbaterile conciliare unioniste, de la Florenţa şi Lyon, o colecţie unică în lume de sigilii ale împăraţilor şi patriarhilor bizantini etc. Mulţi cercetători şi studenţi vor păşi pragul acestei biblioteci inaugurate în mod oficial la 8 mai 1938. Începând din 1942 apare la Bucureşti şi publicaţia Institutului Francez de Studii Bizantine, „Études byzantines”, transformată apoi în „Revue des Études byzantines”, singura publicaţie de bizantinologie din Europa.
Comuniştii desfiinţează Institutul. Acţiunea de salvare a 25.000 de cărţi rare
Părinţii asumpţionişti Vitalien Laurent, Jean Darouzes, Raymond Jannin, prin transferul fondului de carte din Istanbul în Bucureşti, la nou înfiinţatul Institut Francez de Studii Bizantine, au desfăşurat o activitate ştiinţifică de înalt nivel pe tărâm autohton – dar numai până la expulzarea lor de către regimul comunist, în noiembrie 1947. Acesta este momentul în care călugării sunt siliţi să părăsească România, iar institutul cu totul e desfiinţat. Din fericire, biblioteca bizantină a putut fi salvată in extremis, datorită vecinătăţii imobilului cu Ambasada Franţei, în incinta căreia au fost depozitate, pe timp de noapte, cele aproximativ 25.000 de volume.
Operaţiunea de salvare a fondului de carte a dat naştere mai multor legende. Potrivit acestora, unul dintre călugări, Emile Jean, ar fi putut face transferul bibliotecii prin două modalităţi:fie prin aruncarea volumelor, pe timpul unei singure nopţi, în incinta Ambasadei Franţei, fie prin perforarea unei găuri în zidul incintei Ambasadei, la demisolul casei, prin care ar fi mutat cărţile, timp de 2-3 nopţi la rând. Conform mărturiei lui Petru Năsturel, discipol al lui Vitalien Laurent, directorul Institutului, biblioteca ar fi fost salvată de călugării asumpţionişti rămaşi incognito în casă, Petru Bârsan şi Emile Jean, care, timp de mai multe nopţi, au cărat cu roaba cărţile aflate deja în lăzi şi le-au depozitat în curtea Ambasadei Franţei. Preţioasa bibliotecă, sub forma a numeroase „valize diplomatice”, a traversat Cortina de Fier cu trenul, în vagoane sigilate. Astăzi, volumele îmbogăţesc rafturile bibliotecii de Studii Bizantine a Institutului Catolic din Paris.
Comoara asumpţioniştilor, în capitala Franţei
Întreaga arhivă a Institutului Francez de Studii Bizantine a sosit la Paris în 15 martie 1949. Ajunşi în Oraşul luminilor, membrii Institutului s-au instalat în casa congregaţiei asumpţioniştilor, construită în 1861 pe o proprietate dobândită un an mai devreme şi situată pe Rue François I, nr. 8, astăzi în apropierea Palatului Regal de pe Champs-Élysées. Iar asumpţioniştii s-au reîntâlnit cu biblioteca lor...
Se părea că, în sfârşit, au găsit locul potrivit pentru studiile bizantine, pentru că perioada 1947-1980 a fost una bogată din punct de vedere ştiinţific. Însă lipsa călugărilor tineri, care să continue acest efort de cercetare, şi reorientarea activităţii lor apostolice au făcut ca această activitate să se încheie brusc:în iulie 1980, Institutul Francez de Studii Bizantine a părăsit sediul negăsind soluţii. La trei ani de la închiderea bibliotecii Institutului, în 1983, Institutul Catolic din Paris cumpăra în mod special o clădire, pe 14 rue Séguier, pentru a primi fondul de carte al Institutului de Studii Bizantine. Transferul ultimelor documente din fondul de carte la Institutul Catolic din Paris a marcat centenarul Institutului Bizantin, în 1995, dar şi dizolvarea acestuia ca şi centru autonom de cercetare a istoriei Bisericii din spaţiul bizantin.
Cărţi rare, precum un exemplar dintre cele trei din toată lumea al Molitfelnicului de la Kiev din 1646, scris şi gravat manual, şi-au găsit în cele din urmă locul. În plus, biblioteca include şi numeroase opere de filosofie şi iconografie – un domeniu în care Biserica Ortodoxă a excelat – ale creştinilor din Orient, Liban, Egipt, Siria şi alte ţări unde creştinii sunt ameninţaţi, iar patrimoniul lor cultural se pierde mult prea uşor. Eugène Joseph Neveu (1877-1946), călugăr asumpţionist, episcop catolic al Moscovei, a donat Institutului Catolic din Paris o serie de alte lucrări majore pentru lumea slavă:Molitfenicul (Trebnik) lui Petru Movilă (Kiev, 1646), o colecţie de canoane numită Kormčaja kniga (1653), Piatra Credinţei a Patriarhului Moscovei, Ştefan Iavorski (Lavra Pecerska, 1730), ediţii vechi ale Filocaliei în limba rusă (Dobrotoljubie). Un alt punct de atracţie îl constituie manuscrisul IFEB 45. Datând din secolele XIII-XIV, este compus din două părţi:în primul sunt copiate fragmente din opera Sfântului Ioan Scărarul, însoţite de o colecţie de 124 explicaţii;textele din a doua parte sunt puse pe seama unui anume Nil, dar fac parte mai ales parte din opera lui Evagrie Ponticul. În biblioteca de Studii Bizantine poţi citi, de asemenea, Observaţii şi probleme bănăţene, semnată de Nicolae Iorga, dar şi Istoria Românilor, a aceluiaşi mare istoric.
Intrând în biblioteca de Studii Ecumenice şi Bizantine a Institutului Catolic din Paris nu recunoşti cu uşurinţă fondul de carte ce a aparţinut asumpţioniştilor – el nu e semnalat ca atare. Simpla privire a unui cercetător sau a unui om care urmează studii teologice te poate ghida însă şi îndemna să cauţi mai mult (şi mai multe) în povestea cărţilor ce stau aranjate una lângă alta, într-o aparentă banalitate. Accesul la această comoară nu este destinat doar teologilor sau studenţilor Institutului Catolic din Paris. Un abonament de o zi costă 5 euro, iar un abonament anual, 130 euro. Sume meritate cu prisosinţă:munca asumpţioniştilor şi a cercetătorilor lumii bizantine a supravieţuit unui secol, a traversat 4.000 de kilometri şi 3 capitale europene. Acum aşteaptă doar să fie doar redescoperită.
