Dimensiunea strategică a Bucovinei

Ca de alfel întreg spaţiul carpato-dunărean, ceea ce numim astăzi Bucovina a fost un ţinut aflat într-o permanentă zonă „fierbinte”, la confluenţa unor interese care coboară până în Evul Mediu. În ciuda concepţiilor care sugerează că Bucovina a fost o regiune oarecum distinctă, cu o istorie aparte, trebuie precizat din capul locului că iniţial a fost parte integrantă din vechiul regat medieval al Moldovei.

În condiţiile complexe din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când Imperiul Otoman controla Moldova şi Ţara Românească prin intermediul regimurilor fanariote, iar Transilvania şi Banatul erau integrate în frontierele Imperiului Habsburgic, Austria a acţionat ca „mediator” în urma războiului ruso-turc din 1768-1774, ocupând nordul Moldovei pentru a pune stavilă intenţiilor anexioniste nu doar ale Rusiei, ci şi celor ale Prusiei. Pentru a oferi puterilor europene o motivaţie „legală”, Curtea de la Viena a fabricat şi difuzat în cercurile diplomatice o serie de pretexe ale anexării. Împărţirea Poloniei (1772) între Rusia, Prusia şi Austria, care îşi subordonase şi Galiţia, şi Londomeria, o „obligau” pe cea din urmă să pretindă de la celelalte două puteri acceptarea unei „punţi de legătură” între teritoriile sale, pretinzându-se că prin aceasta se realiza, simultan, „un cordon sanitar împotriva ciumei” care bântuia în regiune şi un cordon „militar”, care să asigure „stabilitatea” frontierelor între Imperiul Otoman şi cel Habsburgic. Mai mult, Viena a lansat şi teza conform căreia nordul Moldovei aparţinuse cândva Pocuţiei (de fapt, Pocuţia aparţinuse Moldovei!); în consecinţă, după 1772, acaparând cea mai mare parte a Pocuţiei, habsburgii invocau „dreptul istoric” şi asupra acestui teritoriu. 

Anexarea 

Importanţa strategică a Bucovinei, o realitate încă din secolul al XVIII-lea, reiese dintr-o scrisoare trimisă din Transilvania de împăratul asociat Iosif al II-lea mamei sale, Maria Tereza. Iosif considera că se putea renunţa la pretenţiile asupra Olteniei, fiindcă nordul Moldovei „valorează militar şi politic cel puţin cât şi Valahia cisalutană”. În consecinţă, generalul Karl baron von Enzenberg, comandantul celui de-al doilea regiment de grăniceri român de infanterie de la Bistriţa-Năsăud, a primit ordin să cerceteze şi cartografieze în secret zona de nord a Moldovei şi să raporteze despre situaţia locuitorilor şi valoarea strategico-militară şi economică a teritoriului.

Comandamentul militar imperial din Galiţia a primit însărcinări asemănătoare, trimiţând topografi şi geodezi în raiaua Hotinului şi în regiunea dintre Prut şi Nistru. În mai 1774, planul detaliat pentru ocuparea nordului Moldovei este definitivat şi aprobat de Iosif al II-lea. Tot atunci, în ţinutul Cernăuţi pătrundeau şi primele două batalioane de husari, sub pretextul că... „vin să cumpere cai pentru cavaleria imperială”. La 8 august 1774, Curtea din Viena aloca sumele de bani şi cadourile necesare pentru câştigarea bunăvoinţei ofiţerilor ruşi din trupele de ocupaţie şi, totodată, tăcerea şi acceptul oficialilor turci.

Ocuparea nordului Moldovei a început la 31 august 1774 şi s-a încheiat până la 25 octombrie acelaşi an, folosindu-se cele două regimente grănicereşti din Transilvania şi unele forţe militare staţionate în Galiţia. Ocupanţii nu s-au stabilit pe un aliniament dinainte fixat, ceea ce dovedeşte limpede că la acea dată nu exista o zonă exact delimitată care să fie cunoscută de către localnici sau străini sub numele de Bucovina. Protestele vehemente ale domnitorului Grigore al III-lea Ghica şi poziţia potrivnică a noului sultan Abdul Hamid I – care s-a opus cedării unui teritoriu mai larg şi mai ales cedării raialei Hotinului, declând că, în caz contrar, continuă războiul cu Austria –, precum şi temerile curţii de la Viena privind eventuale complicaţii diplomatice au făcut ca în cele din urmă zona ocupată să fie delimitată la ţinutul Cernăuţi, două treimi din ţinutul Sucevei şi alte câteva ocoale, dar şi regiuni încărcate cu istorie moldavă precum Rădăuţi, Voroneţ, Humor, Putna, Vatra Moldoviţei sau Suceviţa. Anexarea propriu-zisă a părţii de nord a Moldovei s-a făcut prin negocieri austro-otomane, cu începere din primăvara anului 1775 până în octombrie 1777, fiind semnate nu mai puţin de 4 convenţii.

Marele Război și Bucovina   

În anii Primului Război Mondial, Bucovina a rămas un teritoriu strategic de primă importanţă pentru beligeranţi, fie că vorbim de Rusia, fie de Austro-Ungaria, având de suferit ca urmare a repetatelor operaţiuni militare desfăşurate pe teritoriul său, a ocupaţiei ruseşti din unele zone şi a numeroaselor încorporări. Râvnită în timpul războiului şi a tratativelor din 1918 de austrieci, de ruşi, de polonezi şi de ucraineni, în primăvara anului 1918, Bucovina se găsea într-o situaţie incertă, pe care avea să o înlăture dorinţa şi voinţa bucovinenilor de a se alătura României, în toamna aceluiaşi an.

Sub presiunea evenimentelor (Adunarea Naţională a ucrainenilor, convocată la Cernăuţi, hotărâse încorporarea în noua republică ucraineană a celei mai mari părţi din Bucovina) şi a îngroşării rândurilor legiunii ucrainene cu soldaţi întorşi de pe front, Consiliul Naţional Român a cerut sprijin militar de la guvernul român. Preşedintele Consiliului de Miniştri, generalul Constantin Coandă, a dispus trimiterea în Bucovina a Diviziei a 8-a, comandată de generalul Iacob Zadic. La 15/28 noiembrie 1918 s-au desfăşurat lucrările Congresului General al Bucovinei, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi, care a decis „unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. La 18 decembrie, regele Ferdinand şi primul ministru Ion I.C. Brătianu semnau decretul-lege care consfinţea, pe plan intern, Unirea Bucovinei cu România.

Ultima rană pe trupul Bucovinei 

La 23 august 1939, miniştrii de Externe ai Germaniei şi Uniunii Sovietice semnau tratatul de neagresiune şi protocolul adiţional secret. Acest ultim document stipula, la articolul trei: „În privinţa sud-estului Europei, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Partea germană declară totalul dezinteres politic pentru aceste regiuni”. Dar Uniunea Sovietică era interesată nu doar de Basarabia, ci şi de Bucovina. La 23 iunie 1940, a doua zi după ce Franţa capitulase în faţa Germaniei, semnând armistiţiul la Rethondes, Molotov a avut o discuţie cu ambasadorul german la Moscova, contele von Schulenburg, căruia i-a comunicat că guvernul sovietic intenţionează să pună, în viitorul cel mai apropiat, problema revendicărilor sale teritoriale faţă de România; aceste revendicări se refereau la Basarabia şi Bucovina. „Bucovina”, a spus Molotov, „ca regiune locuită de ucraineni, este inclusă în rezolvarea problemei basarabene”.

Declaraţia lui Molotov a provocat stupoare la Berlin. Hitler i-a cerut lui Ribbentrop să-i explice cum a formulat poziţia Germaniei în problemele Europei de sud-est atunci când s-a redactat articolul 3 al protocolului adiţional secret, răspunsul primit fiind neconvingător. Răspunsul german la declaraţiile lui Molotov sublinia faptul că chestiunea Bucovinei reprezenta o problemă „nouă”, amintind că această provincie aparţinuse coroanei austriece şi are o însemnată populaţie germană. Sovieticii au înţeles că revendicarea Bucovinei îl iritase pe cancelarul german; în consecinţă, au decis adoptarea unei soluţii de compromis, consfiinţind la ocuparea nordului Bucovinei.

Regretatul istoric Florin Constantiniu sugera în lucrarea 1941. Hitler, Stalin şi România că acest diferend pe tema Bucovinei între Hitler şi Stalin a constituit un argument în plus pentru liderul de la Berlin în favoarea conceperii unui plan de atacare a Uniunii Sovietice. De altfel, von Ribbentrop a subliniat rolul episodului românesc din iunie 1940 în schimbarea percepţiei lui Hitler în privinţa Rusiei: „Fuhrer-ul a fost surprins de deschiderea de către Moscova a dosarului românesc, fără consultări prealabile cu Berlinul. Ocuparea nordului Bucovinei, un vechi teritoriu al coroanei austriece, cu o însemnată populaţie germană, l-a surprins deosebit pe Hitler. El a receptat acest pas al lui Stalin ca un semn al presiunii ruse spre vest”.

După notele ultimative sovietice de la sfârşitul lunii iunie 1940, România a pierdut 6.262 km pătraţi din teritoriul Bucovinei. Importanţa strategică a Bucovinei, demonstrată de acest joc de-a „şoarecele şi pisica” între Hitler şi Stalin, va reveni rapid în actualitate, în campania din vara anului 1941 şi apoi trei ani mai târziu, în luptele pentru Moldova din 1944.

La 2 iulie 1941, Armata a 3-a română, având în flancuri Armatele 17 şi 11 germane, a declanşat operaţiunea de eliberare a nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, Cernăuţiul fiind eliberat la 5 iulie. Primele unităţi care au intrat în oraş au fost batalioanele 3 şi 23 vânători de munte. La 8 iulie, brigada 2 mixtă munte a atacat decisiv spre Hotin, consfinţind eliberarea acestui străvechi pământ românesc. În martie 1944, frontul a ajuns din nou la porţile României. La începutul acelei luni, Frontul 1 ucrainean, comandat de mareşalul Jukov, a desfăşurat operaţiunea „Proskurov-Cernăuţi”, în timp ce Frontul 2 ucrainean, în frunte cu generalul Konev, operaţiunea „Uman- Botoşani”. La 29 martie, capitala Bucovinei a fost ocupată de Corpul 11 tancuri şi Divizia 24 infanterie. Prin efortul conjugat al trupelor germano-române, prin cedarea deliberată a colţului de nord-est a României, frontul a fost stabilizat, până la ofensiva declanşată de trupele sovietice în august 1944.

Vechi pământ al Moldovei, încărcat de tradiţie şi istorie românească, Bucovina a fost, timp de secole, râvnită de marile puteri, ale căror interese s-au izbit permanent în această zonă de confluenţă. Ocupată militar, supusă unei politici de desnaţionalizare, ea a decis, la un moment dat, Unirea cu ţara-mamă. O unire efemeră, interesele mai marilor Europei intrând din nou în coliziune, chiar pentru nordul Moldovei, o zonă de interes geostrategic şi militar. Nordul Bucovinei a intrat în componenţa Uniunii Sovietice după cel de-Al Doilea Război Mondial, iar ulterior al Ucrainei, la sfârşitul Războiului Rece. Astăzi putem observa cu uşurinţă că importanţa geostrategică a nordului Moldovei nu şi-a pierdut însemnătatea.