Dezastrul maghiar uitat din Țara Românească a anului 1368
Conducătorii din epoca medievală aveau o gândire specifică vremurilor și doreau cât mai multă vărsare de sânge pentru obținerea de glorie militară, totul fiind pus în contul divinității. Un război împotriva românilor de altă religie era echivalent cu o cruciadă și ar fi adus merite în speranța obținerii unui loc în Paradis. Expediția lui Carol Robert de Anjou împotriva Țării Românești din anul 1330 se soldase cu catastrofa de la Posada, dar lecțiile oferite gratis prin cărțile de istorie sunt uitate repede de regi și pofta de putere nu poate fi dominată de rațiune. Era o obsesie în epocă de obținere a slavei prin bătălii de amploare în care conducătorul să dea personal lovituri de spadă.
Fiul lui Carol Robert de Anjou, Ludovic de Anjou, s-a gândit că este mai viteaz și priceput decât cel ce rămăsese cu un coșmar după înfrângerea catastrofală de la Posada și în anul 1368 a inițiat o campanie împotriva statului condus de voievodul Vladislav I Vlaicu. Planul era perfect din punct de vedere strategic și prevedea practic o încercuire din două direcții.
O armată maghiară acționa în zona Severinului și ar fi fost normal să atragă principalele forțe inamice din moment ce era condusă chiar de rege. Oastea Transilvaniei, compusă din forțele nobililor maghiari și din secui în principal, trebuia să treacă munții prin zona Buzăului, să realizeze o încercuire strategică și capturarea principalelor orașe ale Țării Românești. Luptătorii catolici dispuneau de coifuri, scuturi și platoșe din metal pentru a rezista la loviturile de săgeți, energia cinetică a micilor proiectile fiind suficientă pentru a provoca răni grave.
Planurile de pe pergament au fost puse în practică și inamicul părea să acționeze exact cum s-a anticipat. Vladislav I Vlaicu s-a ocupat personal de apărarea dinspre Severin. Oastea lăsată pentru apărare în est era condusă de pârcălabul Dragomir, boier de încredere și experimentat în ale războiului, și acesta a organizat o linie defensivă pe râul Ialomița. Întăriturile n-au rezistat asaltului soldaților bine protejați de coifuri, scuturi și armuri, ostașii munteni fiind siliți să părăsească sângerosul câmp de luptă.
Drumul spre Câmpulung părea deschis, dar s-a ajuns într-un loc îngust din munți și cei robiți de beția victoriei au căzut în capcană. Cavaleria maghiară nu s-a putut desfășura din cauza terenului, dar nici infanteria nu putea să reziste săgeților trase de la înălțime. Oameni și cai au fost loviți de proiectilele ce veneau din toate direcțiile. Copacii doborâți erau suficienți pentru a forma obstacole greu de străbătut. Se repeta cumva scenariul de la Posada și voievodul Nicolae a fost ucis.
A pierit și vice-voievodul Petru, deci toată conducerea Transilvaniei maghiare a fost nimicită. Au mai căzut Petru Ruffus, castelanul de la Cetatea de Baltă, și secuii Petru și Ladislau, renumiți în epocă pentru vitejie în luptele apropiate. Unele steaguri au reușit să scape din ambuscadă, dar luptătorii au ajuns prin locuri înguste și mlăștinoase.
Atacurile românilor au continuat și mulți au rămas pe vecie în pământul râvnit. Trupul voievodului cu greu a fost salvat de credincioși pentru o înmormântare demnă de un conducător feudal. Loviturile de la distanță și armele neconvenționale precum stâncile i-au șocat pe fugari și i-au convins că nu este bine să fie căutată gloria militară la sud de Carpați.
Dezastrul din munți, poate pe drumul dintre Târgoviște și Câmpulung, a fost o lecție și regele maghiar a trecut la o strategie de încorsetare a inamicului prin construirea cetății Severinului și, pe o stâncă neagră, a poruncit ridicarea castelului Bran, apărătorii fiind inițial temuții arcași englezi. Irosirea armatelor medievale greu de format și de întreținut prin munții valahilor nu mai era de dorit. Lecția a fost învățată de către regele Ludovic de Anjou, dar urmașii de pe tronul Ungariei au mai făcut experimente de amploare în Moldova în 1395 și 1467.
Poftele de cucerire au dus la moartea multor militari de valoare și cine știe câte familii au fost destrămate. Problemele demografice au dus la o scădere treptată a efectivelor combatante și Ungaria a ajuns apoi sub dominație otomană. Utilizarea mercenarilor pentru completarea rândurilor nu s-a dovedit a fi o soluție prea bună din moment ce erau prea scumpi.
Victoria din 1368 a fost o mare realizare a oștirii muntene, dar, din păcate, este rar amintită în cărțile de istorie și nici nu se știe unde s-a desfășurat pentru a se ridica un monument.
Foto sus: Regele maghiar Ludovic I de Anjou în luptă împotriva otomanilor, pictură de la începutul secolului al XV-lea (© Wikimedia Commons)
Bibliografie minimală
Culegere de texte pentru Istoria României, vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977.
Crestomație de istorie universală medie, Partea I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970.
Bulei, Ion, Scurtă istorie a Românilor, Editura Meronia, București, 1996.
La Hongrie, Editions Corvina, Budapesta, 1961.
