Dezastrul austriac de la Giurgiu (8 iunie 1790) - o bătălie uitată despre care nu vorbește nimeni

Marile puteri au considerat cã statul otoman a intrat intr-o decãdere de neoprit în secolul al XVIII-lea. Austria şi Rusia îşi întocmeau planuri privind tãierea unei bucãţi cât mai mari aşa cum procedaserã şi cu Polonia. Despotul luminat Iosif al II-lea a încercat sã ajungã la o înţelegere cu ţarina Ecaterina cea Mare. Reformele realizate dupã cele mai noi idei ale epocii sporiserã forţa celor douã puteri creştine şi, proces firesc, numeroasele trupe echipate modern trebuiau testate în condiţii reale de front pentru a nu le scãdea combativitatea. Diplomaţia Mariei Tereza reuşise sã smulgã Bucovina fãrã vãrsare de sânge¹, dar acum sultanul nu-şi putea permite sã mai cedeze teritorii fãrã rezistenţã.

Iosif al II-lea a concentrat trupe îndeosebi în Banat şi sub aspect numeric, desfãşurarea era impresionantã. O armatã de 218.000 militari şi 1500 de piese de artilerie se aflau pe un front de la Marea Adriaticã la Nistru². Pãreau suficienţi împotriva armatelor ridicate prin recrutări masive cu ocazia conflictelor şi cu o instrucţie precară. Împăratul, grav bolnav, se vedea un concurent şi pe plan militar al renumitului Frederic cel Mare. Domnia trebuia încheiată cu strălucite fapte de arme pentru a rămâne în posteritate. Fanteziile capetelor încoronate se dovedeau a fi deosebit de costisitoare şi sângeroase. Dinspre rãsãrit se apropiau şi forţele ruseşti în frunte cu celebrul general Suvorov. Comandantul austriac însã nu a acţionat cu rapiditate şi atunci potenţialul ofensiv s-a epuizat. Mai mult. Unele mici înfrângeri au dus la o prãbuşire totalã a moralului. Spaima era împinsã pânã la instaurarea unei derute regale³.

Nici pe linia Carpaţilor situaţia militarã nu era mai bunã. Domnitorul Nicolae Mavrogheni formase o micã armatã din mercenari români, turci şi alţi balcanici. Bine plãtiţi, lefegiii au realizat incursiuni în Ţara Bârsei, au trimis prizonieri în Istanbul şi au preluat controlul asupra unor teritorii din Moldova sudicã⁴. Austriecii au fost salvaţi de ofensiva armatei ruse. Bãtãlia de la Râmnic a fost un dezastru pentru forţele otomane ale marelui vizir⁵.  Trupele habsburgice au început înaintarea spre Bucureşti, speranţa conducãtorilor fiind cã se vor acoperi de glorie şi de avere prin ocuparea rapidă a Ţãrii Româneşti. Numele pompoase pãreau sã le asigure succesul. Comandantul suprem era prinţul de Coburg şi era sprijinit de baronul von Lovenehr şi de generalii maiori Schmerzing şi Aussetz. Trupele de sub comanda baronului von Spleny asigurau comunicaţiile⁶.

Oraşul Bucureşti nu a fost apãrat de forţe otomane importante. Era întins pe o suprafaţă prea mare, era lipsit de fortificaţii şi, în plus, populaţia nu era de încredere. Avangarda austriacã a reuşit sã surprindã câteva patrule şi a provocat mai mult de 60 de morţi şi a luat circa 30 de prizonieri şi un tun⁷. Trupele au fost conduse rapid de localnici prin labirintul strãzilor neiluminate în direcţia cetãţii Giurgiu. Şi otomanii s-au retras în aceeaşi regiune. Nicolae Mavrogheni şi-a urmat forţele aliate, dar fidelitatea faţă de stăpânul musulman îl va costa  viaţa⁸.

Fortãreaţa Giurgiu nu mai era întãritura de altădată, pur medievalã, incapabilã sã reziste unui foc intens de artilerie grea. Fusese modernizatã prin eforturile muncitorilor români şi prin cheltuielile statului muntean după încheierea în 1774 a războiului ruso-turc. Generalii austrieci au tratat problema cu cea mai mare uşurinţã. Prinţul de Coburg era pasionat de baluri şi de viaţa mondenã din Bucureşti. Era o lume fascinantã8. Intrarea cu mult fast s-a produs pe 10 noiembrie 1789 şi pânã la Giurgiu nu erau decât 60 de km, dar distracţiile au împiedicat orice acţiune. Viaţa se trãia din plin şi soldaţii erau însoţiţi de o mulţime de femei uşoare. Abia la 3 mai 1790 şi-au adus aminte generalii imperiali de ce se aflau în Ţara Româneascã⁹.

Campania s-a derulat cu obişnuita lentoare stabilitã de arta militarã a secolului, cu aranjãri savante de trupe, cu marşuri şi contramarşuri. Abia ajunşi sub întãrituri, generalii au mai făcut o greşealã capitalã:armata a fost ruptã în  douã pãrţi. Un detaşament relativ puternic a fost dispus chiar lângã fortificaţii în vederea pregãtirii asaltului decisiv. O puternică baterie a fost instalată la aripa dreaptă şi principiul concentrării forţelor era respectat. Zona avea mai puţine locuinţe care să încurce mişcarea trupelor. Corpul principal se afla în afara oraşului şi, teoretic, nimic nu prevestea un contraatac inamic dupã dezastrele din toamna precedentã. Gruparea avansatã era total izolatã de oraşul turcesc, care, prin strãzile înguste şi întortocheate specifice localităţilor formate în timp, împiedica orice înaintare rapidã a ajutoarelor.

Austriecii erau convinşi că asediul va dura puţin deoarece aveau o superioritate mare în efective (15.000 de luptători contra circa 4000 de otomani), iar fortăreţele inamice nu prea rezistaseră focului concentrat al artileriei grele moderne. Dispreţuirea adversarului poate să fie mare pas spre o catastrofă. Au neglijat observarea atentă a întăriturilor care erau ridicate după model francez şi rus. Nu s-a cunoscut moralul şi felul trupelor din fortăreaţă şi nu s-au luat măsuri pentru blocarea aprovizionării pe Dunăre. Comandanţii otomani au sesizat prilejul cu care poate nu s-ar mai fi întâlnit. Nu-l surprinzi pe adversar fãcând de douã ori aceeaşi greşealã.

Soldaţii austrieci erau obosiţi de marşul prin soarele puternic de varã şi nici antrenament nu mai aveau dupã îndelungatele petreceri. Nici comandanţii austrieci n-au reacţionat suficient de rapid. Erau obişnuiţi cu manevrele extrem de lente şi de savante, chiar cu politeţea manifestată la începerea unei bătălii. Manifestau un profund dispreţ faţă de trupele otomane şi nu luau în calcul posibile acţiuni ofensive de nivel local. Un ofiţer aflat în slujba Rusiei, Roger de Damas, a observat fragilitatea aripii drepte prin faptul că era expusă învăluirii, dar a primit răspunsul lipsit de vlagă că vor fi luate măsuri de supraveghere a malului Dunării. Nu s-au ţinut de cuvânt.  Nu ştiau că viclenia era recomandată în vechile tratate de artă militară islamică.

Un pâlc de circa 400 de ostaşi turci, hotãrâţi şi fanatizaţi, s-a strecurat printr-un teren ascuns de o perdea vegetală şi a realizat surpriza totală. Luptătorii au lucrat numai la iatagan pentru a nu provoca zgomot şi i-au tãiat pe adversari ca pe „verze”. Era pentru prima dată când li se oferea ocazia de a lupta individual cu arme albe şi au exploatat-o din plin. Nu aveau de ce să se teamă prea mult. Austriecii erau obişnuiţi să lupte în formaţii dense unde pădurea de baionete imita falanga din vremurile de glorie ale Macedoniei. Erau puţin antrenaţi pentru luptele individuale şi puştile descărcate nu-i favorizau. Cum otomanii au căzut peste corpul tunarilor, obişnuiţi să fie protejaţi de cei din arma infanteriei, rezistenţa a fost minimă. Comandantul artileriei, von Thurn, a căzut decapitat în încercarea de a salva gurile de foc. Generalul care răspundea de tranşee a fost rănit. Roger de Damas a observat că la nivelul superior al armatei austriece s-a instalat panica şi haosul. Dionisie Eclesiarhul a consemnat cã prinţul Coburg şi-a pierdut capul după ce iniţial a considerat acţiunea ca fiind lipsită de importanţă şi contraatacul cu cavaleria a eşuat¹⁰.

Strategul Sun Tzu considera că generalul uşor influenţabil este cel mai periculos pentru trupe din cauza deciziilor pripite pe care le adoptă sub presiunea realităţilor de pe câmpul de luptă. S-a împiedicat doar introducerea unei pãrţi din pradã în cetate. Nici otomanii n-au dorit să dezvolte ofensiva în câmp deschis, conştienţi fiind de slăbiciunea organizării şi de inferioritatea numerică a garnizoanei. Revenirea austriecilor ar fi surprins o parte a efectivelor în afara întăriturilor şi situaţia s-ar fi inversat. Comandanţii otomani nici nu ştiau exact care sunt intenţiile austriecilor şi au preferat să aleagă prudenţa şi sărbătorirea succesului prin salve de tun. Capturarea de tunuri moderne şi de puşti cu baionetă era o reuşită remarcabilă, informaţia fiind repede transmisă spre Istanbul. Dezastrul ar fi fost şi mai mare dacă o unitate formată din români năsăudeni n-ar fi luptat cu eroism şi în mod organizat. Vitejia le-a fost apreciată ulterior cu medalii, dar pierderile din întreaga campanie au fost deosebit de grele.

Numărul celor căzuţi pe câmpul de luptă variază în funcţie de sursa citată, dar a fost mare în raport cu efectivele angajate de inamic. Reis effendi anunţa pierderi de 4000 de militari (26, 66%) şi capturarea a 21 de tunuri şi 15 mortiere¹¹. Dionisie Eclesiarhul înregistra cifra de 6.000 de pedestraşi germani (40%)¹², ceea ce pare totuşi prea mult. Austriecii recunoşteau pierderea tunurilor, a doi generali (de Thurn şi Auffsatz) şi a 700 de luptãtori (4, 66%)¹³. Căderea artileriei în mâinile otomanilor indică victoria clară a apărătorilor cetăţii Giurgiu, retragerea ulterioară confirmând starea de lucruri. Ultimele cifrele nu par mari, dar oricum  sunt semnificative pentru o armatã deja demoralizatã. Nu s-a mai încercat nici o acţiune asupra cetãţii deoarece austriecii nu puteau dicta asupra Dunãrii şi astfel forţele proaspete din Rusciuk puteau să sosească fãrã întrerupere. Pierderea artileriei de asediu a fost însă decisivă în luarea acestei decizii. Tunurile grele se mai găseau prin arsenalele imperiului, dar deplasarea se putea efectua cu mare dificultate pe drumurile precare ale Ţării Româneşti, multe limitate doar la simple urme de căruţă. Nici podurile nu prea existau. Retragerea spre Bucureşti s-a făcut după reorganizarea dispozitivului de luptă grav afectat în deruta generală, dar graba a dus la incendierea depozitului cu muniţii pentru artilerie şi a spitalului. Careurile au dispărut din preajma cetăţii Giurgiu în ziua de 9 iunie 1790.

Moralul armatei austriece a mai fost subminat şi de un alt factor independent de situaţia de pe câmpurile de luptă. Mâncarea se pare că a stat la baza declanşării unei epidemii de dizenterie. Microbii au scris de multe ori istoria.

Conducãtorii Imperiului habsburgic au renunţat la planurile utopice ale lui Iosif al II-lea deoarece în Occident apãruse o problemã mult mai gravã, de naturã ideologicã. Revoluţionarii francezi puneau prin ideile lor în pericol, chiar bazele statului austriac, iar în Rãsãrit trebuia  sã fie linişte. Şiştov (24 iulie 1791) a însemnat un tratat cu prevederi blânde pentru otomani. Bãtãlia de la Giurgiu şi-a adus o contribuţie decisivã la subminarea imperialismului austriac în Balcani.

Din punct de vedere strict militar, confruntarea de lângă zidurile cetăţii Giurgiu rămâne un exemplu de acţiune prin surprindere, rezultatele fiind peste cele mai optimiste aşteptări. Atacul s-a dat parcă după principiile elaborate de regele Frederic cel Mare al Prusiei. Austriecii au fost obligaţi să ridice asediul cetăţii şi au fost obligaţi să încheie pace¹⁴. Bătălia de la Giurgiu din 1790 vine să infirme şi o idee a teoreticianului militar Clausewitz conform căreia un atac prin surprindere nu poate să aibă decât rezultate tactice pe timp limitat. Dacă sursele istorice ar fi fost mai cunoscute în spaţiul german, celebrul analist militar Carl von Clausewitz ar fi utilizat această bătălie drept model de surprindere tactică. Secretul şi rapiditatea sunt cei doi factori ai acestui produs … tot atât de adevărat este că o reuşită perfectă a surprinderii e rară, scria Clausewitz¹⁵.

Luptătorii otomani au îndeplinit toate cerinţele unei acţiuni perfecte. Ar fi greşit să se creadă că prin acest mijloc s-ar putea obţine deosebit de mult în război¹⁶. Planurile austriece de dominaţie asupra Munteniei s-au prăbuşit ca un castel din nisip şi Ţara Românească a continuat să rămână în sfera de influenţă otomană până în 1829.

Note. Un moment de glorie militarã: asediul austriac.

1.  Mihai Iacobescu, Din istoria Bucovinei, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1993, p. 65/66.
2.  Bujor Surdu, Desfãşurarea rãzboiului austro-turc din 1788-1789 pe teritoriul Banatului descrisã de un contemporan, în A.I.I.C, X, 1967, p. 43.
3. Geoffrey Regan, Cartea gafelor militare, Ed. Antet, 2000, p. 41/42.
4. Nicolae Iorga, Istoria armatei româneşti, Ed. Militarã, Buc., 1970, p. 386/387.
5.Serghei Grigoriev, Alexandr Suvorov, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1953, p. 192.
6.  Hurmuzaki, Documente, vol. XVI, p. 620.
7. Ibidem, p. 620.
8.Dionisie Eclesiarhul, Hronograf (1764-1815), ed. D. Bãlaşa şi N. Stoicescu, Ed. Academiei, Buc., 1987, p. 54.
9. Ilie Corfus, Însemnãri de demult, Junimea, Iaşi, 1975, p. 79. Petrecerile duceau la o epuizare rapidã a organismelor tinere, la o transformare în epave înarmate şi brutale. (Michel Vovelle (coord.) Omul Luminilor, Polirom, Iaşi, 2000, p. 76). Menţinerea soldaţilor timp îndelungat în cantonamente a avut întotdeauna efecte negative asupra moralului.
10. Dionisie Eclesiarhul, op. cit., p. 54. Afirmaţiile despre vitejia unui comandant de arnăuţi nu par susţinute de informaţiile din alte surse.
11. Hurmuzaki, Documente, vol. XVI, p. 628.
12.  Dionisie Eclesiarhul, op. cit., p. 55.
13. Hurmuzaki, Documente, vol. XVI, p. 62. Groaza răspândită în corpul de comandă ne face să credem că pierderile au fost duble faţă de cele recunoscute. Chiar dacă acceptăm valoarea minimă, pentru o încleştare scurtă, faza decisivă n-a durat mai mult de un sfert de ceas, rezultatul a fost extrem de sângeros.
14.Pagini din gândirea militară universală, vol. II, Editura Militară, Bucureşti, 1985, p. 211. Istoriografia românească a neglijat aproape total evenimentele din iunie 1790 deoarece nu fuseseră săvârşite de români. Tratatul de istorie apărut în 1964 nu acordă nici măcar un rând, autorii trecând rapid la încheierea păcii din 1791 (Istoria României, vol. III, p. 599/601). Se pare că faptele trecute sub tăcere sau uitate sunt mai importante decât cele repetate obsesiv de cercetători.
15.Clausewitz, Despre război, p. 185.
16.  Clausewitz, Despre război, p. 185.