Deportarea cetățenilor români de etnie germană în URSS
La 19 februarie 1945, Comisia Aliată de Control adresa guvernului Rădescu nota A/192 privind mobilizarea etnicilor germani de pe teritoriul României care se sustrăseseră deportării în URSS, în vederea organizării unor batalioane de muncă pe teritoriul țării.
În fapt, nota A/192, emisă în acord cu prevederile stabilite în cadrul Conferinței de la Ialta (4-11 februarie 1945), legitima și deportarea etnicilor germani din România pentru reconstrucția URSS, văzută ca plată a reparațiilor de război prin utilizarea muncii germane, deși strămutarea forțată se încheiase deja la începutul lunii februarie, notează Arhivele Naționale ale României, pe pagina de Facebook a instituției.
Printre cei care au luat poziție față de această măsură brutală, s-a numărat Constantin I.C. Brătianu, președintele Partidului Național Liberal care, la 9 ianuarie 1945, adresa guvernului un protest față de „cererea semnată de vicepreședintele Comisiunei Aliate de armistițiu de a trimite în Rusia la muncă pe toți cetățenii români de origine germană, bărbații de la 16 la 45, femeile de la 18-30, neexceptându-se decât acelea cu copii de un an”, considerată o atingere flagrantă a suveranității naționale.
Apreciind că prin această cerere se revenea la „distincțiunile rasiale” desființate de condițiile Armistițiului și că aplicarea ei afecta „un număr mare de cetățeni români care, deși de origine germană, locuiesc de mai multe secole pe pământul țării noastre”, omul politic sublinia că „generalul Rădescu nu poate lua singur răspunderea în fața istoriei a unei asemenea acțiuni” și că, dată fiind gravitatea acestei cereri, ea trebuia semnată și de reprezentanții celorlalte două puteri aliate, Marea Britanie și S.U.A.
Nici memoriul și nici notele de protest adresate de guvernul român membrilor occidentali ai Comisiei Aliate de Control nu au avut efect pentru că, în urma deciziilor luate la Ialta, Marea Britanie și S.U.A. nu puteau contesta interesele pe care URSS le avea în România.
Din ordinul generalului Vladislav Vinogradov, locțiitor al președintelui Comisiei Aliate de Control, în luna ianuarie 1945 aproximativ 65000-70000 de cetățeni români de origine germană au fost deportați în URSS, în lagărele din Bazinul Doneț, Krivoi Rog și Siberia, unde au executat muncă grea în construcții, minerit și defrișarea pădurilor. Familiilor rămase în țară nu li s-a permis să ia legătura cu cei plecați, deși comunitatea germană a adresat oficialităților române numeroase petiții în acest sens. În „Promemorie”, un memoriu înaintat de sașii și șvabii din România Partitidului Comunist Român la 10 februarie 1945, ei solicitau „să reia cât de curând contactul cu consângenii lor trimiși în URSS pentru muncă”, afirmându-și încrederea față de cercurile sovietice competente „în această materie” și recunoscând „rolul hotărâtor pe care-l va avea URSS la noua așezare a continentului nostru.” Printre măsurile de reconciliere propuse în document se numără raporturi prietenești între comunitatea germană și Frontul Național Democrat, dar și propuneri „în vederea întrebuințării consângenilor noștri pentru muncă în interiorul țării.”
Despre drama celor rămași acasă, părinți, soți, soții, copii, dar și despre violența și abuzurile care insoțiseră deportările aflăm dintr-un memoriu adresat autorităților române în vara anului 1945, la 6 luni de la deportare:
„La 11 ianuarie 1945, cât și după această dată, au fost ridicați în mod pripit cetățeni români, ziși de origine etnică germană, precum și alte origini, pentru munca de răsboi în URSS. Au fost ridicați fără cercetări de acte, fără control medical, minori de 17 ani, fete tinere, femei, care niciodată nu au părăsit casa părintească, bărbați până la 45 de ani și chiar mai în vârstă, ofițeri și militari sub drapel. Mulți dintre ei erau școlari, studenți, intelectuali, neobicinuiți cu munca brută fizică. S-au ridicat bolnavi și convaescenți. Lovindu-ne crunt, luându-ne copiii crescuți cu trudă și sacrificii în lungi ani de muncă cinstită, luându-ne frații, soțiile sau copiii fără ca ei să aibă vreo vină, luându-ne singura mângâiere de a fi cu toții împreună din cei ce au supraviețuit bombardamentelor sau au căzut în luptă jertfă pentru patrie”. Speranța lor era ca, după ce războiul încetase, deportații „să fie redați căminului lor”.
În toamna anului 1945 sovieticii au repatriat o parte dintre deportații bolnavi sau aflați în incapacitate de muncă, dar cei mai mulți au revenit în țară abia în 1948-1949. Condițiile inumane de viață, de igienă și de hrană în care au fost siliți să trăiască în coloniile de muncă sovietice au dus la un număr mare de decese, estimându-se că 15% din cei deportați (aproximativ 10000 de oameni) nu s-au mai întors acasă.
Vezi mai multe documente referitoare la deportarea cetățenilor români de etnie germană în URSS pe pagina de Facebook a Arhivelor Naționale ale României.
Foto sus: Nuntă cu etnici germani în Reșița, în anul 1929. Miri: Berta și Alexandru Bradler. În anul 1945 cei doi au fost deportați în URSS, unde Alexndru Bradler a decedat (© SJAN Caraș-Severin, Colecția de fotografii a municipiului Reșița, Babeu Carina și Stancu Lori, A120)
