Dedesubturile construirii Casei Poporului: «Ceaușescu se gândea la un atac străin»

Fragmentul pe care vi-l prezentăm în continuare face parte din cartea de amintiri semnată de Silviu Curticeanu, Mărturia unei istorii trăite. Ce reiese de aici este, practic, un truism: că experiența oricărui profesionist care interacționează cu neșcoliții Ceaușești are în ea ceva pe cât de tragic, pe atât de ilar.

Este cazul autorului care povestește detaliat interacțiunile cu cuplul prezidențial cu ocazia așezării pietrei fundamentale la Casa Poporului (Republicii).

„Constructorii se fac că nu știu care este pilonul central al clădirii”

În anul 1984, ceremonia așezării pietrei fundamentale la Casa Republicii m-a surprins complet nepregătit.

– Curticeanu, vezi că săptămâna viitoare vreau să punem piatra fundamentală la Casa Republicii!

– V-ați gândit cum vreți să procedați?

– Într-un fel, da! Punem un pergament într-un tub de oțel și-l așezăm în stâlpul principal al clădirii, ce urmează să fie turnat.

Pentru mine încep căutările și criza de timp; de unde pergament? Cine să facă tubul de oțel? Care este stâlpul principal al clădirii?

Vi se par întrebări copilărești?

Poate par așa, dar vă asigur că nu sunt!

În primul rând, constat cu stupoare că în tot Bucureștiul nu există pergament de calitate, cel oferit de industria ușoară fiind, practic, inutilizabil. După lungi căutări sunt salvat de Arhivele Statului, care îmi oferă, în cele din urmă, pergamentul dorit. În al doilea rând, nu găsesc specialiști pentru scrierea pe pergament; salvarea îmi vine la timp, de la armată, care îmi oferă câțiva caligrafi pricepuți. În al treilea rând, constructorii se fac că nu știu care este pilonul central al clădirii și-mi cer să-l stabilesc eu; le solicit, la rândul meu, o schiță cu toți pilonii în construcție și ofer „beneficiarului” posibilitatea de a pune degetul pe cel ales, pentru că altminteri se poate naște oricând o acuzație de rea-intenție, dacă nu de sabotaj! În al patrulea rând, nimeni nu știe sau nu vrea să știe cum trebuie să fie tubul cu pricina ca să reziste peste vremi; mă salvează fabrica de avioane, care realizează un tub mare și greu, cu un capac, care, dacă nu era bine pus pe filet, nu se mai închideau sau deschidea decât cu o cheie specială. Colac peste pupăză, Ceaușescu mă chinuia cu textul, cu forma și ornamentarea pergamentului și, mai ales, cu „instrumentul” de semnat; nu mă crede când îi spun că nu poate semna cu stiloul personal decât după ce se convinge singur prin numeroase încercări; acceptă cu greu, în cele din urmă, oferta mea și semnează cu un fel de pix de culoare galbenă, mai gros decât degetul mare, oribil ca aspect (în fotografia vremii, era în prim-plan).

În fine, ascultă cu atenție „instrucțiunile” privind închiderea capacului de la tub și înțelege consecințele unei greșite manipulări, motiv pentru care repete de nenumărate ori operațiunea ce urmează s-o facă singur în public.

Când totul s-a terminat, am răsuflat ușurat!

La întoarcerea de la ceremonie, în timp ce urcam scările principale de la sediul Comitetului Central, Ceaușescu se oprește, se uită lung la mine, și, foarte bine dispus, îmi spune:

– Și, totuși, nu puteai tu să nu faci o greșeală! Ei, dar lasă, că ți-o spun altă dată!

Văzându-l bine dispus, am atâta minte să nu amân discuția pe altă dată, când cine știe în ce toane îl prind!

– Tovarășe Ceaușescu, spuneți-mi despre ce e vorba acum, că de critică tot n-o să scap!

– Bine. Ți-o spun. Dacă te oboseai să verifici locul unde am așezat tubul în stâlp, ai fi văzut că era prea adânc și nu mi-ai fi pus în situația de a-l lăsa să cadă de la o așa mare înălțime! Era foarte simplu să prevezi o curea cu ajutorul căreia puteam să las tubul încet, nu să cadă ca o piatră!

Observația, deși, recunosc, era întemeiată (zgomotul produs atunci aducea cu cel al unui bulgăr aruncat într-un mormânt) mă supăra pentru că trebuia adresată constructorului și nu mie, care nu aveam nici în clin, nici în mânecă cu operațiunea executată de acesta; mă aud zicând:

– O curea ca acelea prevăzute pentru termosuri?

Pe ea o bufnește râsul, el dă din cap și, împreună, pleacă mai departe, lăsându-mă în plata Domnului să-mi plâng singur de milă.

Este lesne de înțeles că, pentru constructor, ridicarea edificiului, oricât de mare ar fi fost el, nu a reprezentat o problemă deosebită; după ce un priceput și simpatic inginer cu barbă a calculat o temelie menită să reziste la cutremure și, mai ales, la intervenții de tot felul în structură, fierari-betoniști și dulgheri „meșteri mari” și bine organizați, sub comanda hâtrului Ciurel, desăvârșesc o imensă groapă pe care o acoperă cu o impenetrantă placă de beton, după care ies la suprafață și se înalță spre cer, fără măcar să știe când și unde vor trebui să se oprească.

Speculațiile de tot felul cu privire la subsolul clădirii sunt fanteziste; o clădire de asemenea dimensiuni, adăpostind conducerea unui stat, trebuie să aibă în mod necesar un refugiu, un sistem de apărare antiatomic, prevăzut cu mai multe ieșiri.

Vă garantez că Ceaușescu se gândea la un atac străin, venit din exterior, pentru că nu-i trecea prin cap că împotriva lui, „atât de iubit și adorat”, se poate declanșa o revoltă internă. Bine că nu s-a gândit la posibilitatea unei revolte de masă împotriva lui, pentru că, sunt sigur, și ar fi imaginat mijloace și sisteme de apărare ce ar fi însemnat cu totul altceva decât plecarea în necunoscut cu un elicopter bun pentru escapade turistice și vânătoare!

De altfel, Palatul Regal are și el prevăzut, încă de pe vremea monarhiei, un adăpost subteran, după cum cred că asemenea adăposturi sunt prevăzute pentru toți șefii de stat din lume, indiferent de culoare sau orientare politică.

Sigur, viața constructorului nu a fost liniștită nici în această perioadă, pentru că, pe de o parte ritmul este mereu considerat prea lent, iar pe de altă parte, intervin modificări ce fie adaugă ceva la proiectul inițial, fie „taie” stâlpi gata făcuți.

Imperturbabilul Ciurel ascultă și tace când indicațiile primite îi creează probleme; când, dimpotrivă, cele spuse de Ceaușescu sunt perfect și ușor realizabile, o „cotește”, amical și oarecum conspirativ, pe Elena Ceaușescu, și-i spune de fiecare dată: „Are dreptate șeful!”. La prima „ieșire” de acest fel a lui Ciurel, Elena Ceaușescu îmi face semn disperată cu capul și ne retragem într-un colț al sălii plenarelor:

– Curticeanu, de unde l-ați găsit voi pe nebunul ăsta, ce-mi face vânătăi și-și permite să-i spună tovarășului «șefu», ca la un secretar de primărie comunală?

Nu mă pot abține și mă bufnește un râs homeric, care, spre norocul lui Ciurel, o molipsește și pe ea; când ne potolim, îi spun:

– Știți, Ciurel este un bun inginer constructor, cu mare experiență...

– Îl știu eu, „mă, Curticeanu”, de când l-am dat afară de la Municipiu!

– Bine, dar acum l-ați numit tot dumneavoastră șef de sector la Gospodăria de partid! Cred că nu pentru faptul că este „manierat! și cunoaște regulile de protocol?!

Recunosc că nu am făcut prea mult pentru „educația” protocolară a lui Ciurel; el era un om al șantierelor, obișnuit, dacă trebuia, să înjure sau să bea un pahar de „pălincă” cu muncitorii; or, schimbarea lui într-un om de „salon” nu ar fi folosit nimănui.

Sursă: Silviu Curticeanu, Mărturia unei istorii trăite, editura Historia, 2008.