De ce a România a refuzat să participe la negocierile de la Brest Litovsk

Imediat după ce a obținut puterea la Petrograd, în urma Revoluției din Octombrie, guvernul bolșevic a cerut începerea negocierilor de pace cu Puterile Centrale. La 15 decembrie 1917, a fost încheiat armistițiul pe Frontul de Est, iar la 22 decembrie 1917 au început negocierile de pace dintre Rusia și Puterile Centrale, la Brest Litovsk. Rusia bolșevică a încercat să atragă toți aliații în aceste negocieri, însă Antanta a refuzat. Printre statele care au decis să nu participe la negocierile de la Brest Litovsk s-a numărat și România, în ciuda situației extrem de dificile în care se găsea în acel moment. Care au fost motivele care au stat la baza acestei decizii? 

În contextul în care noul guvern bolșevic de la Petrograd și-a exprimat intenția de a ieși din război, România avea două opțiuni. Pe de o parte, guvernul român putea să urmeze modelul rus și să încheie o pace separată cu Puterile Centrale, eventual să participe la negocierile de la Brest Litovsk. Pe de altă parte, Guvernul român putea să păstreze alianța cu Antanta și să încerce să se acomodeze noilor realități de pe Frontul de Est. 

A doua opțiune era extrem de dificilă, având în vedere că Rusia era singurul stat din Antanta care avea graniță comună cu România și putea să-i ofere un sprijin direct. Ieșirea Rusiei din război lăsa România singură pe Frontul de Est și fără posibilitatea de a obține ajutor direct de la Aliați. Situația României era complicată și de tendințele manifestate în Ucraina de construire a unui stat propriu și proclamare a independenței față de Rusia. Pe teritoriul Ucrainei se aflau depozite ale Armatei Române, iar Kievul nutrea tendințe anexioniste față de Bucovina și Basarabia, provincii cu populație majoritar românească din Austro-Ungaria, respectiv Rusia. 

Opoziția conservatoare de la București a îndemnat Guvernul de la Iași să se asocieze negocierilor de la Brest Litovsk și încheie pacea cu Puterile Centrale. Cu toate acestea, Guvernul liberal condus de Ion I. C. Brătianu și regele Ferdinand I au decis să păstreze alianța cu Antanta. Un rol important în această decizie l-a avut generalul Constantin Coandă, atașatul militar român la STAVKA, Marele Cartier General al armatei imperiale ruse. 

Generalul Coandă (foto dreapta) a și-a încheiat misiunea la STAVKA pe 3 decembrie 1917 și s-a îndreptat către Kiev, unde a luat legătura cu autoritățile ucrainene. Coandă a discutat cu Symon Petliura, responsabilul cu probleme militare din Rada (Parlamentul – n.r.) de la Kiev, care l-a asigurat că Ucraina va rămâne atașată cauzei Antantei și „va face tot posibilul ca legăturile între Republica Ucraineană și România să fie cât mai strânse; că contează pe concursul guvernului român ca autonomia Basarabiei să fie asigurată; că cele două Fronturi – de Sud-Vest și Român – nu formează decât unul singur; că va îngriji de satisfacerea nevoilor române ca de un interes comun [...]”. 

Informarea trimisă de generalul Coandă a consolidat opinia autorităților române în direcția continuării războiului alături de Antanta. Asigurările lui Petliura privind legăturile „cât mai strânse” dintre Ucraina și România și atașamentul Kievului față de cauza Antantei aveau să se dovedească vorbe în vânt. Ucraina a fost primită ca stat independent la negocierile de la Brest Litovsk și a încheiat pacea cu Puterile Centrale pe 9 februarie 1918. 

Noua situație înrăutățea radical poziția României. Statul ucrainean era evident ostil, existând în acest moment posibilitatea ca România să fie complet înconjurată de o eventuală ofensivă a Puterilor Centrale. Acest lucru a determinat România să cedeze în fața amenințărilor inamicului și să încheie o pace separată. Un tratat preliminar de pace a fost semnat pe 5 martie 1918 la Buftea de către reprezentantul României, Constantin Argetoianu, și împuterniciții Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei.

Foto sus: Negocierile de la Brest Litovsk (© Bundesarchiv Bild 183-R92623)

Bibliografie:

Vasile Popa, Misiunea generalului Coandă la STAVKA, Editura Militară, București, 2010.
Mihail E. Ionescu (coord), Românii în „Marele Război”. Anul 1918, Editura Militară, 2019.