De ce a luptat Armata Română dincolo de Nistru?

Odată cu eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, armata română şi-a atins obiectivul pentru care intrase în războiul împotriva Uniunii Sovietice. Ajunse pe malul Nistrului, generalul Ion Antonescu a ordonat trupelor române să continue războiul alături de Germania nazistă. Cum a argumentat generalul Antonescu decizia de continua războiul alături de Hitler? De ce a protestat clasa politică?Era pregătită armata română să continue războiul dincolo de Nistru? La toate aceste întrebări răspunde istoricul Adrian Cioroianu.

1. Decizia de a continua lupta dincolo de Nistru a fost luată, în mod paradoxal, relativ uşor de Ion Antonescu. S-a consultat cu elita militară, dar, pentru el, decizia a fost preponderent una politică. Cred că acest argument rezistă încă şi astăzi. Este foarte la îndemână să spui că Ion Antonescu putea să se oprească teoretic la Nistru în ideea că armata română recompusese conturul istoric al României, numai că el a judecat din perspectiva unui militar care are şi un rol politic, drept pentru care decizia a fost una mai curând militară. Un aliat nu se poate opri acolo unde vrea. O alianţă nu se întrerupe când unul dintre parteneri «îşi vede sacii în căruţă». Decizia de a trece Nistrul, pe urmele unui adversar care rămânea redutabil, a fost una justificată de evoluţia strategiei militare:nu poţi să duci alianţa doar până unde îţi îndeplineşti tu misiunea şi de acolo să îl laşi singur pe cel care ţi-a fost partener. Din acest punct de vedere, dincolo de calculele politice, mai degrabă egoiste, pe care le facem, trebuie să acceptăm că o alianţă militară (şi în acel moment România era într-o alianţă militară cu Germania lui Hitler), la fel ca şi o alianţă politică (în acel moment România era într-o alianţă politică cu Berlinul) nu se întrerup acolo unde vrea unul dintre parteneri. Probabil vom ajunge să îl judecăm pe Antonescu din această perspectivă, chiar dacă rezultatele continuării acestei campanii nu au fost benefice nici pentru România şi nici pentru armata română.

2.Trebuie să subliniem aici un fapt:Ion Antonescu nu a consultat niciodată opoziţia, pe Iuliu Maniu, asupra evoluţiei frontului, asupra evoluţiilor diplomatice cu Germania, Italia sau cu alte state. În acel moment, Ion Antonescu era Conducătorul statului. Practic, şi în sens pozitiv, dar şi în sens negativ, orice s-ar fi întâmplat cu România cădea în sarcina lui. Sigur, la început, semnele erau mai curând dătătoare de optimism, atât în primele luni ale războiului, dar şi într-o bună parte a anului 1942, lucrurile tindeau să meargă în direcţia dorită, la Bucureşti sau la Berlin. Momentul de ruptură în relaţia dintre Antonescu şi partidele politice din ţară nu a intervenit neapărat în momentul trecerii Nistrului. E drept că Iuliu Maniu l-a avertizat, dar nu a fost o opoziţie categorică din partea niciunui actor politic. Nici nu ar fi putut să o facă, Antonescu fiind Conducătorul statului şi al armatei, regele având în tot acest peisaj o prezenţă mai curând decorativă. Momentul de ruptură intervine după iarna dintre anii 1942-1943. În primul rând, eşecul campaniei germane pentru cucerirea Stalingradului, va urma în vara lui ’43 marea bătălie de tancuri de la Kursk, în care un corp de tancuri german, mândria armatei germane, a fost înfrânt de sovietici. După aceste momente, până şi Antonescu începe să îşi dea seama că promisiunile lui Hitler de a câştiga războiul s-ar putea să fie nefondate. Paradoxal sau nu, asta i-a influenţat atât relaţia cu opoziţia din ţară, dar mai ales i-a influenţat comportamentul în dosarul rasial. Dacă frontul ar fi mers în sensul dorit de Hitler, probabil că şi evreii, şi ţiganii din România ar fi avut o soartă mult mai dură. Aşa, în momentul în care Antonescu şi-a dat seama că lucrurile ar putea să se complice, a fost mai precaut în privinţa soluţionării dosarului evreilor români. De aceea este bine să facem distincţia între cele două moment:trecerea Nistrului (1941) şi eşecul de la Stalingrad (din iarna dintre anii 1942-1943), care a influenţat şi frontul în care se aflau românii. Sunt două moment care au avut ecouri diferite în România. Împotriva trecerii Nistrului nu au fost decât declaraţii conjuncturale, nu au fost acte de opoziţie...

3.În istoria noastră militară există o problemă perpetuă de la războiul de Independenţă până astăzi. Mereu ne întrebăm dacă am fost sau dacă suntem pregătiţi în deschiderea unui conflict. Aceeaşi întrebare ne-am pus-o în Războaiele Balcanice, în Primul Război Mondial, în Al Doilea Război Mondial, şi poate că şi astăzi, dacă răsfoim puţin ziarele, ajungem la concluzia că unităţile pe care le trimitem în Irak sau Afganistan uneori nu au fost pregătite pe cât ar fi trebuit. Dincolo de această lamentaţie, din păcate argumentată, bugetul alocat de România reînarmării a avut o singură perioadă promiţătoare:a doua jumătate anilor ’30, în timpul lui Carol al II-lea. Numai că banii au fost investiţi în lucrări de infrastructură sau în proiecte de reînarmare ce aveau să cadă în 1940, odată cu regele Carol al II-lea. Noi am construit o linie Maginot românească, pe care am pierdut-o prin Dictatul de la Viena, o linie de apărare împotriva Ungariei.

Astfel, ne putem întreba care era starea armatei române în momentul în care treceam Nistrul? Aş face distincţia între starea material şi cea morală. Starea materială era, fără îndoială, perfectibilă;pe de o parte, Hitler însuşi promisese sprijin pentru reînarmarea românilor – o parte s-a confirmat, dar nu s-a dus la îndeplinire tot sprijinul promis. Starea morală era însă mult mai bună decât starea materială, în sensul în care, după eliberarea Basarabiei, se considera că dezideratul naţional a fost îndeplinit şi acum urmează «Campania» pentru creştinătate, pentru cruce, pentru Dumnezeu, împotriva bolşevicilor care nu aveau nici Dumnezeu, nici cruce, nici Biserică. Acesta este unul dintre puţinele momente în istoria noastră în care s-a putut vorbi în presa oficială despre un rol civilizator al românilor în cuprinsul unui război. Noi mergeam spre Est, treceam Nistrul şi până la Nistru fusesem eliberatorii Basarabiei străbune, dar dincolo de Nistru armata română condusă de mareşalul Antonescu era o armată de civilizare, era un factor de civilizaţie împotriva bolşevismului, împotriva comunismului.

Evident, din punct de vedere propagandistic acest lucru a fost folosit destul de bine la sfârşitul anului 1941. Lucrurile au început să se complice în anul următor pentru că această misiune civilizatoare a bătut dintr-odată pasul pe loc în faţa unei rezistenţe reale a cetăţeanului sovietic, cetăţean care nu s-a aruncat în braţele eliberatorilor, aşa cum probabil s-au aşteptat unii exaltaţi de la Berlin sau de la Bucureşti. Cetăţeanul sovietic, de teamă, de frică, manipulat, a luptat cu ferocitate şi îndârjire pentru apărarea maicii Rusii. Stalin a fost suficient de abil încât să le dea sentimentul că, murind pe front împotriva germanilor şi românilor, mor pentru maica Rusie;astfel că misiunea civilizatoare s-a blocat până la urmă în faţa unei imense populaţii trimise la luptă fără niciun sentiment de reţinere de un Stalin care niciodată nu îşi număra victimele. Stalin îşi număra trofeele, niciodată victimele consumate pe altarul jertfei pentru trofee. Şi în momentul în care acest moral al soldaţilor noştri a scăzut în intensitate după iarna dintre anii 1942-1943, a reieşit la lumină slaba pregătire tehnică şi materială a armatei române. Altfel, soldaţii români nu au fost printre cei care să pregete să lupte, disciplina lor era peste medie. Îndurau cele mai grele condiţii pe un front care trecea de la temperatură extrema vara la frig extrem iarna, fără ca pregătirea logistică a unităţilor române să exceleze nici în anotimpul călduros. Cu toate acestea, soldatul roman a îndurat, ofiţerii români au fost foarte bine pregătiţi, ei aveau un sentiment al datoriei notabil, dar în momentul în care a scăzut această putere dată de sentimentul misiunii civilizatoare au apărut dintr-odată punctele nevralgice ale unei campanii insuficient pregătite.