Dansul în Grecia antică
Această artă, considerată de către greci ca fiind una dintre cele mai elevate şi de origine divină, a dobândit cea mai mare importanţă în manifestările vieţii grecesti. Diferit de dansul modern, dansul în Grecia antică nu constituia căutarea unei perfecţiuni plastice sau o simplă distracţie. El reprezenta un adevărat limbaj, era o expresie totală a unor emoţii şi sentimente adânci.
Dansurile greceşti pot fi împărţite, simplist, în trei categorii: războinice, religioase (în care pot fi incluse şi dansurile care însoţeau reprezentările dramatice) şi profane, adică dansurile vieţii private. Dintre dansurile războinice, cel mai cunoscut era pyrica;acesta era dansat în sunet de flaut şi era adesea ritmat cu zgomot de scuturi. Pyrica imita luptele războinicilor şi era executat de doi sau mai mulţi dansatori înarmaţi. În cursul Gimnopediilor, tinerii spartani interpretau şi un dans războinic fără arme.
Dansurile religioase erau integrate unor ceremonii religioase sau unor reprezentaţii teatrale cu caracter religios. Geranos şi hyporchema, dansuri de origine cretană, erau consacrate în general cultului lui Apolo. Geranos imita zborul cocorilor sau mersul lui Tezeu prin labirintul cretan;bărbaţii şi femeile, ţinându-se de mâini, formau un lanţ care înainta ondulându»se. Acest dans era propriu cultelor apoliniene de la Delos. Dansul numit hyporchema era şi el interpretat la Delos, dar mai ales la Sparta şi în tragedii. În tragedii, corul se împărţea în două grupuri;unul cânta schiţând totodată un cerc, în timp ce celălalt ilustra cântecul printr-un dans graţios şi expresiv. Spartanilor, cărora le plăceau extrem de mult cântecele şi dansurile (înainte de sumbra reformă războinică din secolul al VI-lea î.Hr.). în aşa măsura încât Terpandru (secolul al VII-lea î.Hr.) i-a proclamat cei mai buni războinici şi cei mai buni dansatori, au cunoscut hypochema prin intermediul lui Taletas din Gostina. Ei dansau interpretând cântecul pean, iar, la sărbătorile Artemidei, fetele tinere dansau punând pe cap un calathos, scufie în formă de coş.Oclasma era un dans executat de către femei în cursul Tesmoforiilor, consacrate Demetrei. Dansurile dionisiace, ritmate de sunetul instrumentelor de percuţie, erau dansuri frenetice de satiri şi menade.
Aşa cum am spus, corurile tragice executau hypochema, dar mai ales emmelia, dans executat cu un pas lent şi solemn. Cordax era dansul comediei vechi;era lasciv şi abia mai târziu a fost dansat şi în alte locuri decât pe scenă. Dansul dramei satirice era skinnis. Dansurile însoţeau manifestările religioase ale vieţii private, îndeosebi în cursul căsătoriilor şi înmormântărilor, în care threna, cântec funebru, era însoţit de pantomimă.
La banchete se prezentau dansatori şi dansatoare şi adesea se întâmpla ca mesenii să li se alăture, fapt care nu era dispreţuit nici de un poet ca Anacreon şi nici de un filosof ca Socrate. Adolescenţii dansau în diferite ocazii, de pildă Sofocle, care, la Salamina, în faţa grecilor biruitori, a dansat despuiat, cu corpul uns şi cu o cunună pe cap, în sunetele lirei.
Existau şi numeroase dansuri populare, care variau după regiuni şi după ocaziile în care erau executate. Dansurile războinice şi religioase erau executate de bărbaţi şi de femei care nu făceau din dans 0 profesie. Dar pe lângă aceştia erau şi dansatori sacraţi, care alcătuiau un fel de confrerie, aşa cum au fost betarmonii homerici sau coribanţii. În sfârsit, existau mulţi dansatori de profesie, dintre care unii erau socotiti artişti bahici, în timp ce alţii se produceau la banchete sau în locurile publice. Deşi cetăţeni liberi ca situatie socială, aceştia din urmă erau puţin stimaţi, în timp ce în epoca romană unii dansatori greci au dobândit o mare notorietate.
sursa:Istorii Regasite
