Damele de pică în mâna lui Lucreţiu Pătrăşcanu

Lucreţiu Pătrăşcanu a fost comunistul-intelectual care ar fi putut fi. Istoria contrafactuală încă îi face mari servicii şi construieşte în jurul său o altfel de Românie comunistă, mai puţin criminală. Dar istoria contrafactuală nu e chiar istorie. Lucreţiu Pătrăşcanu a fost executat la 17 aprilie 1954, în închisoarea Jilava, în urma unui proces spectacol. Avusese o bogată activitate cvasirevoluţionară în vremea în care comuniştii erau în ilegalitate, iar în legalitatea artificial construită după 23 august 1944 a fost ministru al Justiţiei. Pătrăşcanu s-a dedicat trup şi suflet Partidului. A crezut în comunism şi în el însuşi. Vă prezentăm celelalte compromisuri pe care acesta le-a făcut. În cercuri mai intime, dar mai diverse. E vorba despre câteva, o mică parte a femeilor din viaţa lui Lucreţiu Pătrăşcanu.

Întâi, un scurt, dar cuprinzător portret. „Nu avea niciunul din viciile minore omeneşti. Nu-i plăceau ţigara, cafeaua, vinul, jocurile de noroc. Îi plăceau însă, fără alegere, toate femeile“, spune Belu Zilber în volumul de memorii Monarhia de drept dialecticdespre prietenul său Lucreţiu Pătrăşcanu. În acelaşi stil îl caracterizează şi Petre Pandrea, cumnatul său, în Memoriile mandarinului valah:„Am auzit pe Lucreţiu înjurându-şi părintele, că nu-i dădea bani, în adolescenţă, pentru a merge la bordel“. Prin braţele de intelectual fin ale lui Pătrăşcanu au trecut, carevasăzică, multe femei.

Elena Filipovici, ilegalista cu doruri multe. În anii ’20, iubita oficială a lui Lucreţiu Pătrăşcanu este Elena Filipovici, ilegalistă conectată la caracatiţa muncitorească de la Viena la Moscova. Când iubitul său devine membru supleant al Comitetului Central, Elena, din fitece motive, îl acuză că „reprezintă un alt canal al micii burghezii intelectuale, venit din rândurile acelor intelectuali burghezi care, în trecutul mişcării muncitoreşti, au adus rău muncitorimii“, arată istoricul Stelian Tănase în volumul Clienţii lu’ Tanti Varvara. Prin 1935, la Viena şi la Praga, femeia se aruncă în braţele lui Marcel Pauker (n.r. – soţul Anei Pauker), spune istoricul Cristina Diac, citând documentele de la ancheta lui Marcel Pauker din 1937. Mai târziu, tot Elena Filipovici devine amanta lui Stefanski-Gorn, conducătorul partidului între 1932 şi 1934 şi, cel mai probabil, şi a lui Nicolae Goldberger.

Anca şi definiţia dragostei. În 1923, la 23 de ani, Pătrăşcanu trimite o scrisoare tocmai de la Lepzig, unde studia dreptul şi economia. Îi scrie unei amante din Bucureşti despre cât durează dragostea şi despre raţiunea iubirii şi a politicii:„Dragă Anca, [...] Atâta timp cât vom mai avea ceva să ne spunem, cât timp vom gândi împreună şi vom simţi împreună. [...] Pe urmă ne vom strânge prieteneşte mâinile ca toţi oamenii înţelepţi, care ştiu că tot ce are un început are şi un sfârşit şi fiecare dintre noi va apuca drumul lui. În dragoste, ca şi în politică, trebuie să ştii unde să te opreşti“. Scrisoarea se găseşte în volumul istoricului Lavinia Betea, Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist. Totuşi, în conformitate cu mai vechiul proverb, „ochii care nu se văd se uită“, Anca devine un personaj episodic în viaţa tumultuoasă a lui Pătrăşcanu.

Dezamăgirea Evei, iubita abandonată. Polonia, Bialystok, 13 februarie 1924. „Dragă Lucreţiu (am scris corect numele tău?), [...] mă bucură că ne aflăm din nou în relaţii prieteneşti şi probabil suntem prieteni şi mai buni decât am fost până acum. [...] Eu cred, Lucreţiu, că tu ai putea să mă iubeşti. Îţi pui şi tu întrebarea dacă eu aş putea să te iubesc? Acum îţi voi arăta ceea ce pentru mine înseamnă iubire. Este ciudat că un cuvânt cuprinde în sine sensuri atât de diferite. Pentru unul, iubirea este pasiune, pentru altul – afecţiune, pentru al treilea – doar plăcere fizică ş.a.m.d. Pentru mine, iubirea însemnă armonie, înţelegerea între doi oameni liberi, care tind unul spre celălalt şi se contopesc. [...] Trebuie să remarc în treacăt că eşti un băiat extrem de «capricios», (dacă se poate spune aşa). Mă miră că un om ca tine se lasă influenţat de moment. Vezi tu, acest lucru  nu există la mine şi, cu toate acestea, eu aparţin sexului slab, sentimental. Nu fi supărat pe mine pentru aceasta. Te sărut şi îţi doresc tot binele. Scrie-mi curând. Eva“. Printre rândurile acestei pasionale depeşe găsite în dosarul lui Pătrăşcanu de la Siguranţă se citeşte, de fapt, dezamăgirea Evei. Să-i fie doar prietenă lui Lucreţiu femeia acceptă cu deznădejde şi amărăciune, dar acceptă. Este, în fapt, încheierea amicală a unei iubiri consumate la Leipzig fără prea multe cuvinte.

Bialystok. 14 aprilie 1924. Revelaţia Evei, sfâşietor rămas-bun. „Ideile noastre, preocupările noastre sunt totuşi atât de deosebite;mişcarea, care pentru tine e cea mai mare bucurie şi viaţa însăşi, pe mine nu mă va putea înflăcăra niciodată;pe de altă parte, preocupările mele îţi sunt absolut străine. [...] Eu te-am apreciat ca om, ca pe un om pe care rar îl poţi întâlni în viaţa noastră de zi cu zi. După cum ţi-am mai scris, eu îţi datorez foarte multe momente frumoase. [...] Noi nu trebuie însă să ne mai întâlnim pentru că noi ne-am dat şi luat reciproc tot ceea ce am putut să ne dăm şi luăm. [...] Eu mi-am luat deja de mai multe ori rămas bun de la tine, fac acum acest lucru pentru ultima oară. [...] Rămâi cu bine, Lucreţiu, mă gândesc totdeauna la tine cu un sentiment de bucuroasă «recunoştinţă». Dacă tu ai fi acum lângă mine te-aş săruta cu putere. Eva.“

Burgheza Rozalia Winkler. 9 martie 1932. Pătrăşcanu intră în ţară alături de Rozalia Winkler, prin vama de la Oradea. Cuplul se întâlnise în Budapesta, unde fusese reevaluată prietenia dintre ei şi tranşate diferenţele socio-culturale. „Am susţinut întotdeauna şi afirm şi acum că sunteţi o persoană distinsă, o femee extraordinară, o femee cu adevărat bine (scuză-mă dacă felul meu de a vedea lucrurile este puţin stingherit;faptul acesta nu vă împiedică să fiţi o persoană din mica burghezie, ceeace nu este o jignire la adresa Dvs., ci un fapt, din păcate, «istoric»)“, îi scrisese Pătrăşcanu femeii în scrisoarea în care se pregătea întâlnirea.

Din raportul agenţilor de la Siguranţă reiese că legătura dintre cei doi este una veche şi specială. Rozalia, la acea vreme în plin proces de divorţ cu medicul Winkler din Oradea, îl cunoscuse pe Pătrăşcanu în 1928, la Cluj. Femeia era pe atunci logodnica numitului Desideriu Szanto, judecat pentru complot comunist, iar Pătrăşcanu era avocatul bărbatului. Recunoştinţa pentru serviciile avocăţeşti s-a transformat mai întâi într-o strânsă prietenie şi, apoi, a degenerat într-o puternică legătură intimă, „Dna Winkler devenind metresa lui Pătrăşcanu“, informează agenţii de la Siguranţă.

Acest om era – inițial – sobru, aproape un puritan. Nu bea, nu fuma. Se mulțumea cu pâine și brânză, mâncate pe fugă pe colțul unei mese din sufragerie și cu un pahar de lapte rece mereu pe masa de brad din mansarda părinților săi. Acolo își aducea, firește, pe „tovarășii“ săi de conspirație, dar și nenumărate femei din „mișcare“ sau văduve mic-burgheze, care nu-l costau nimic.-Petre Pandrea, în Memoriile mandarinului valah, despre Lucreţiu Pătrăşcanu

Deşi par încurcate căile dragostei în vremea comunismului în ilegalitate, situaţia este, de fapt, mai simplă:relaţiile dintre Lucreţiu şi Rozalia se consumau episodic, în funcţie de oportunităţi. Iar dragostea n-are nimic conspirativ. Siguranţa:„Din cercetările făcute de noi s-a mai stabilit că dna. Winkler n-a avut niciodată vreo legătură cu comuniştii din localitatea (n.r. – Oradea) şi că legăturile dintre ea şi Pătrăşcanu sunt numai legături de dragoste şi nu legături de natură politică“. În plus, Rozaliei îi făcea mai degrabă cu ochiul cochetăria regală, în detrimentul muncitorimii revoluţionare:după ce a absolvit cursurile unui institut de înfrumuseţare din Paris, femeia ar fi făcut angajament la coaforul „Ioanică“, stilistul Majestăţii Sale Regelui.

Evreica Herta Schwamen, artista comunistă. Herta Schwamen, născută în Cernăuţi, era artistă scenograf şi fidelă ideilor de sânga. Era cu aproape cu 15 ani mai tânără decât Pătrăşcanu. Cei doi se cunosc în 1936, când femeia se întoarce în Bucureşti de la Viena. În capitala austriacă, începuseră persecuţiile naziştilor, iar femeia era evreică şi, pe deasupra, comunistă. În România însă, află că are de executat două luni de puşcărie pentru activităţi comuniste. Bagajul său în mişcarea de stânga nu era voluminos, însă avea greutate:Herta a devenit membră a Partidului Comunist din Austria şi a scris articole de presă la „Dunărea Roşie“, revistă ilegală pentru marinari. Înainte de „repatriere“, participase la o manifestaţie antinazistă. Fusese prinsă şi bătută până la pierderea conştinţei.

După trei ani, Herta şi Lucreţiu se căsătoresc. Nu fără piedici. În 1939, în timpul guvernării Cuza-Goga, căsătoriile între evrei şi români nu erau admise. Aşa că Herta este botează „Elena“ de către părintele Gala Galaction. În cercuri intime, cei doi îşi spun unul altuia nume ruseşti:Saşa, respectiv Andrei, primul nume de ilegalist al lui Lucreţiu.

Elena pare femeia care încheie şi stilul de viaţă aventuros al lui Pătrăşcanu – în orice caz, este ultima sa femeie „oficială“. Petre Pandrea o descrie însă în tuşe mai puţin favorabile:„Această femeie cu cap de oaie, de o senzualitate aprinsă și stearpă, cu pofte de lux și luxură, a fost pierzania lui;Cleopatra valahă pentru un Antoniu leninist“. Tot Pandrea spune că, din cauza soţiei „catastrofică, isterică şi dementă, care s-a certat cu Ana Pauker şi Liuba Chişinevscaia“, Pătrăşcanu ar fi căzut în plasa răzbunării. Exemplul său:la 23 august 1946, corifeii comunişti au refuzat să participe la masa oficială dată de Elena şi Lucreţiu Pătrăşcanu.

Totuşi, principesa Ileana, invitată aparte la o altă chermeză, dată de comunistul Emil Bodnăraş şi unde erau prezenţi cei mai influenţi comunişti, fusese impresionată de „Lucreţiu Pătrăşcanu cu frumoasa şi talentata lui soţie, singura femeie dintre cele prezente îmbrăcate cu gust“, după cum avea să scrie în volumul de memorii I live again(n.r. – Trăiesc din nou), publicate în exil, în 1952.

Bela Brainer mi-a povestit că Pătrăşcanu este foarte uşuratic astfel că la Praga, Pătrăşcanu a fost căutat la locul conspirativ unde se ţinea plenara de către o fată de stradă căreia îi dăduse adresa.-Declaraţia lui Remus Koffler în urma interogatoriului din 21 august 1950, publicată de Lavinia Betea în „Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui comunist“ .