Dacii și romanii - de la cronicari la filmele lui Sergiu Nicolaescu

Tocmai pentru că se știu foarte puține lucruri certe despre ei, dacii au servit drept subiect pentru teorii de toate felurile. Istorici, oameni politici, dar și jurnaliști de senzație i-au manevrat pe daci pentru a-și susține aserțiunile științifice, obiectivele politice sau profitul. Nu puține sunt misterele ce învăluie dens istoria dacilor, iar acestea permit tot atâtea speculații propagandistice sau teorii protocroniste, de sorginte conspiraționistă.

Discursul despre daci și romani a cunoscut de-a lungul secolelor mai multe sinusoide de o semnificativă amplitudine. Istoria acestora a fost punctată de Lucian Boia. Ponderea și rolul în formarea poporului român acordată de istorici fie romanilor, fie dacilor a variat de la o extremă la alta, în funcție de contextul politic al epocii. Dispunând de foarte puține izvoare istorice sigure, iar referințele istoricilor antici fiind destul de vagi și interpretabile în fel și chip, orice teorie putea fi susținută.

Romanii sau noblețea originilor

Primul care s-a pronunțat ferm asupra originilor românilor, în Letopisețul său, a fost cronicarul Grigore Ureche, la mijlocul secolului al XVII-lea, prin celebra expresie „de la Râm ne tragem”. El, la fel ca Miron Costin, cunoștea limba latină și studiase documente în arhivele din Polonia.

Înainte de vehemența pro-latină a reprezentanților Școlii Ardelene, Dimitrie Cantemir a susținut și el puritatea romană a românilor din cele trei țări. Era vorba despre afirmarea unei obârșii imperiale glorioase și totodată diferite de cea a marilor puteri de origine slavă, ugrică sau otomană, care înconjurau Muntenia, Moldova și Transilvania. Reprezentanții Școlii Ardelene, în frunte cu Petru Maior, au făcut eforturi în a-i elimina complet pe daci din etnogeneza poporului român (chiar și prin raționamente ce astăzi par rizibile), pentru a susține astfel emanciparea românilor din Transilvania, ca urmași direcți ai unei foste mari și mândre puteri imperiale, ce nu mai puteau suporta la nesfârșit aroganța disprețuitoare a aristocrației maghiare aparținând unui popor inferior. Abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea, istoricii generației pașoptiste, animați de idealuri romantice, au început a recunoaște excepționala vitejie și spirit de sacrificiu ale dacilor, în frunte cu Decebal, în lupta acestora pentru patria și libertatea lor.

Dacii sau argumentul autohton-patriotic

Abia după ce, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, România s-a așezat ca Regat independent, eliberată fiind de o bună parte din complexele de asuprire din partea mai puternicelor nații vecine, dacilor a început să le fie recunoscută o contribuție semnificativă la etnogeneza românilor.

Mai mult decât atât, chiar dacă originile latine ale românilor continuau să fie predominant afirmate, Regele Carol I fiind gratificat cu o ascendență izvorâtă de la împăratul Traian, nu și de la Decebal, a apărut și un curent autohtonist, promovat de istorici, poeți, lingviști, care a potențat rolul dacilor. Astfel, filologul Bogdan Petriceicu Hasdeu i-a domolit cu demonstrații istorico-lingvistice pe latiniștii Școlii Ardelene prin studiul „Pierit-au dacii?”, apărut în 1860, în timp ce scriitorul Cezar Bolliac îi combătea pe venerabilii istorici ardeleni la 1858, în ziarul „Românul”, spunând, referitor la daci, că „noblețea noastră este veche ca pământul”.

În acea perioadă, chiar și poetul Mihail Eminescu, dând expresie puternicului său filon naționalist, îi invoca elogios-metaforic pe daci în poeme precum „Memento mori”, „Sarmis...” sau în drama „Decebal”. La rândul lui, istoricul A.D. Xenopol susținea în Istoria românilor din Dacia Traiană, apărută la 1888, continuitatea dacilor pe teritoriul actualei Românii, dar nu în detrimentul romanilor. Preeminența romană s-a păstrat cu suficientă vigoare în percepția publică, pentru ca, în fresca circulară a istoriei românilor pictată de Costin Petrescu în sala panteonică a Ateneului român între 1933 și 1937, să apară doar împăratul Traian, Apolodor din Damasc, dar nu și Decebal.

În 1913 a apărut, Dacia preistorică, a lui Nicolae Densușianu, volum caracterizat de arheologul și istoricul Vasile Pârvan drept un „roman fantastic”. Cele 1200 de pagini ale cărții conțin în esență toate „argumentele” privind pre-existența presupusului Imperiu pelasgic din urmă cu 6000 de ani î.Hr., având centrul în Carpați și din care s-a dezvoltat apoi întreaga civilizație a lumii (inclusiv Imperiul roman și a sa limbă latină), ce vor fi mestecate, cu o clinică obstinație sau doar din spirit mercantil, pe toate canalele media disponibile de către dacopații din era televiziunii și a Internetului. În epocă însă s-au găsit personaje exotice (C.I. Istrati – editorul și prefațatorul Daciei preistorice) care să afirme că centrul lumii și al Daciei se afla nici mai mult nici mai puțin decât în Bucegi, și nu oriunde, ci chiar deasupra castelului regal de la Peleș, pe platoul Sfinxului.

Tezele fantaste ale lui Densușianu au servit de minune în perioada interbelică pentru decorarea politicilor naționaliste, aflate în plină înflorire în toată Europa. Un general naționalist, Nicolae Portocală a publicat în 1932 o preistorie a Daciei, în care îl susținea pe Densușianu și îl critica pe Vasile Pârvan (care și acesta susținuse amplitudinea civilizației dacice) pentru că prea insistase asupra influențelor străine. Legionarilor le-a convenit însă cel mai mult cultul lui Zamolxe ca mit fondator și ca precursor al monoteismului creștin, pentru că se potrivea perfect atât naționalismului, cât și misticii lor creștin-ortodoxe. P.P. Panaitescu sau Mircea Eliade, simpatizanți ai Mișcării legionare, au scris rânduri apăsate despre daci și Zamolxe.

Protocronismul, o mană cerească pentru ceaușism

Lupta de clasă impusă de comuniștii staliniști a redus imediat la tăcere lupta rasială și lupta spirituală, astfel încât victoriosul împărat Traian, la care se raportau regii României, a fost pus la colț sub acuzația de invadator.

Dacii au fost din nou elogiați pentru lupta lor eroică împotriva cotropitorilor romani, a căror retragere din Dacia a fost echivalată cu o eliberare a teritoriului vremelnic ocupat. Oricum, romanii și Traian însemnau Occidentul dușmănos și agresiv, în timp ce dacii erau patrioții autohtoni, iubitori de libertate, ce luptau până la sacrificiul suprem să-și apere țara.

Cercetătoarea Aurelia Vasile a documentat cu mare acribie cele trei filme („Dacii”, „Columna” și „Burebista”) produse în Epoca de Aur despre daci și romani, dezvăluind mecanismele și motivațiile politico-propagandistice prin care au fost construite. Dihotomia dintre romanii cotropitori, aroganți, beneficiind de o puternică mașină de război, versus dacii cei pașnici și viteji, gata de orice sacrificiu pentru a-și apăra țara, este în esență mesajul principal al primului film peplum, „Dacii”, regizat de Sergiu Nicolaescu în 1966-1967, după un scenariu de Titus Popovici, imediat după venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, în martie 1965.

Afiș de film pentru producţia cinematografică „Dacii”, regia Sergiu Nicolaescu

Corifeii cinematografiei românești (Mihnea Gheorghiu, Eugen Mandric), renăscute prin investițiile făcute de Gheorghiu-Dej în Studioul Cinematografic București, s-au gândit să încerce să-i afirme pe daci pe scena europeană („să arătăm stimă față de strămoși”), asemenea vikingilor sau goților, și în același timp să obțină un bun profit în valută forte, printr-o superproducție cu distribuție internațională, în colaborare cu o casă de filme occidentală. Așa au apărut în film Pierre Brice (Severus), Marie-José Nat (Meda) și George Marshall (Fuscus), lângă Amza Pellea (Decebal) și György Kovács (Domițian), într-o producție de amploare ce a mobilizat mari resurse financiare, dar și mai mulți figuranți pe gratis ca oricând (circa 20.000) din rândul militarilor în termen ai forțelor armate socialiste.

În Occident, mândria cinematografiei socialiste românești a fost considerată „plicticoasă în pofida scenelor de mare spectacol, și de o dezolantă sărăcie intelectuală și artistică”. În consecință, dacii nu au făcut carieră în arena internațională. În schimb, critica și publicul românesc au ovaționat filmul. Românii i-au perceput însă pe romanii cuceritori nu ca pe niște imperialiști agresori, ci mai degrabă ca pe amenințătorii și spoliatorii sovietici, iar în Decebal l-au întrevăzut pe conducătorul luminat și omenos pe care sperau să-l aibă în tânărul și promițătorul Ceaușescu.

La scurt timp, în 1968, cinematografia de propagandă românească a recidivat cu o nouă superproducție cu o atractivă distribuție internațională, „Columna”, pe un scenariu al aceluiași Titus Popovici, dar sub regia conformistului Mircea Drăgan. Înainte ca protocronismul să fie asimilat propagandei oficiale de partid și de stat, în 1974, laolaltă cu din ce în ce mai aberantul cult al personalității lui Nicolae Ceaușescu, filmul „Columna” își propunea să lămurească pe înțelesul tuturor spectatorilor geneza poporului român, care s-ar fi realizat în cadrul unei romantice relații matrimoniale dintre o femeie dacă (interpretată de atrăgătoarea Antonella Lualdi) și un soldat roman (virilul Richard Johnson), sub binecuvântarea unui bătrân meșter dac (Ștefan Ciubotărașu). Tezismul filmului (din care nu lipsesc nici aluziile străvezii la respingerea amenințărilor barbare din Răsărit, în fața cărora autohtonii daci liberi, conduși de Gerula, interpretat de Ilarion Ciobanu într-o nouă aluzie străvezie la Nicolae Ceaușescu, se unesc cu romanii cotropitorii) a făcut ca acesta să nu mai aibă succesul „Dacilor”.

Afiș (sus) și secvenţă (jos) din filmul „Columna”

„Burebista”, filmul din 1980 al lui Gheorghe Vitanidis, după un scenariu de Mihnea Gheorghiu, a fost menit a servi drept argument filmic pentru afirmarea teoriilor protocroniste ceaușiste la Congresul internațional de istorie ce a avut loc la București, în contextul unei inventate aniversări propagandistice a 2050 de ani de la întemeierea de către Burebista a statului unitar și centralizat dac.

Filmul este o transpunere în decoruri de mucava recondiționate a viziunii politice și sociale a lui Ceaușescu referitor la situația internă și internațională din timpul său. Pleiada de mari actori români, în frunte cu George Constantin, nu reușește să salveze filmul de falsitatea dialogurilor de lemn (preluate din discursurile Tovarășului), de tezismul ideologic, de cultul personalității, de încercarea penibilă de a construi o istorie megalomană pe bază de comandă politică. Mai mult decât în orice altă producție de ficțiune, cinematografică sau nu, în „Burebista” dacii îi copleșesc din toate punctele de vedere pe romani, potrivit tezei că ei fuseseră înaintașii lor cu mii de ani înainte. Regretabil este și faptul că inclusiv canalul public de televiziune difuzează astfel de filme cu subiect istoric produse în perioada comunistă, fără un minim avertisment pentru telespectatorul mai tânăr asupra amprentei ideologice și propagandistice puternice pe care le poartă aceste producții.

Foto sus: Reprezentare a lui Decebal, pornind de la modelul Amza Pellea (stânga); Afișul francez pentru filmul „Dacii”