Cum se scria istoria pe timpul lui Ramses al II-lea

Două capodopere ale sculpturii Egiptului antic înfăţişează acelaşi personaj care stă cu picioarele încrucişate, ţinând un condei de trestie în mâna dreaptă, iar în mâna stângă un sul de papirus desfăşurat pe genunchi. Privirile atente fixează un demnitar invizibil, gata să-l dicteze poruncile sale sau cuvintele demne să îmbrace trainicele veşminte ale scrisului. Statuia de calcar pictat în care sunt incrustaţi ochii veridic întruchipaţi din cuarţ, cristal de rocă şi lemn, reprezintă un scrib important din Regatul Vechi, având venerabila vârstă de 4500 de ani.

Ea se păstrează în Muzeul parizian Louvre, unde m-a fascinat şi pe mine cândva, într-o măsură mai mare decât pe alţi vizitatori grăbiţi. Nu mai am nici o şansă să admir cealaltă statuie, aflată tocmai la Metropolitan Museum din New York. Nu mai e un scrib anonim, ci unul celebru:Horemheb, general, ca şi Napoleon, ajuns dacă nu împărat, cel puţin faraon (1348-1320 a.Chr.). Precedat de Tutankhamon şi Ay, l-a desemnat pentru a-i urma la tron pe generaul şi vizirul său Ramses I, bunicul lui Ramses al II-lea, cel mai mare şi mai longeviv faraon al lui Regatului Nou (1304-1237 a.Chr.). Nici prinţii, nici vizirii n-au ezitat să „pozeze” pentru generaţiile următoare în postură de oameni ai condeiului şi ai sulului de papirus, de vreme ce învăţaseră să scrie şi să citească...

Infirmând prostul renume modern al funcţiei lor, scribii egipteni n-au fost doar conţopişti şi slugi zeloase, ci şi literaţii vremii lor, înainte ca literatura să existe ca atare. Copiii hărăziţi de părinţii lor să devină scribi erau trimişi la o şcoală în vecinătatea templelor, sub îndrumarea preoţilor. Ea purta sugestiva denumire de Per en ankh:Casa Vieţii, jucând un mare rol pentru întreaga lor carieră. Cea mai citită carte în aceste şcoli, intitulată Kemyt (Învăţături către scribi), a fost parţial reconstituită din fragmentele păstrate pe cioburi de oale (ostraka). Cea de a doua, păstrată pe mai multe manuscrise, datează de la începutul Dinastiei a XII-a (1991-1786 a. Chr.). A fost scrisă de un scrib dintr-un oraş al Deltei, în timp ce-şi ducea fiul spre Reşedinţa faraonului, ca să devină colegul de şcoală al copiilor de magistraţi din cetatea de scaun. Învăţăturile lui Khety, fiul lui Duauf, către Pepi pledează pentru superioritatea profesiei scribului asupra muncilor manuale. Părintele caută să-şi impresioneze odrasla îngrijorată de truda care îl aştepta şi de severitatea profesorilor prin sarcastica descriere a jalnicei vieţi duse de făurari, lemnari, pietrari, olari, zidari, ţărani, fochişti, ciubotari, spălători, pescari sau tăietorii de stuf care merg în Deltă spre a întocmi săgeţi. De aceea epitologii au denumit „Satira meseriilor”. Învăţăturile lui Khety, căruia i se atribuie şi ImnulcătreNil. Am publicat în Viaţa Nouă, Seria nouă, Anul II 1993, Tomul VII, Editura „Grai şi suflet” – Cultura naţională”, p. 34-40, traducerea integrală a poetului lui Khety, care dă fiului său sfaturi cu privire la purtarea lui când va ajunge scrib. Citez din ea următoarele fragmente:

„Fie ca tu s-aşezi scriptura chiar mai presus de mama ta;

Căci scrisu-i meşteşugul cel mai mare

Şi nu-i găseşti pereche pe pământ!

.................................................

Ceea ce fac, vezi bine, în drum spre Reşedinţă,

O fac, fireşte, doar de dragul tău!

Din zilele de şcoală vei trage mai foloase.

Munca făcută – acolo e pentru veşnicie!

Într-un poem din literatura scolastică a Regatului Nou care elogiază de asemenea munca intelectuală şi supravieţuirea ei, Khety este menţionat alături de glorioşii săi confraţi;iscusitul povestitor Herdedef, fiul regelui Keops;vizirul Imhotep, genialul arhitect şi medic din timpul domniei lui Djeser;prorocul Neferty, contemporan cu Snefru, fondatorul Dinastiei a IV-a;vizirul lui Isesi, Ptah-hotep, autorul celui mai complet tratat sapienţial egiptean ş.a. Arta scribului este aşezată pe cea mai înaltă treaptă:

„Mai preţioasă pare cartea decât o piatră funerară

Sau decât zidul care-nfruntă timpul.

Ea ţine loc de turn şi piramidă

În inimile celor ce-i pomenesc adesea.

Chiar şi-ntr-o necropolă e mai folositor

Un nume colindând din gură-n gură.

Căci omu-i trecător

Şi trupul său în pulbere se schimbă

Iar rudele-i se-ntoarnă în pământ.

Dar cartea lui îl face să dăinuie în lume

Prin gura celui ce-o citeşte...”

Pentaur n-a ajuns vizir, n-a dat altora lecţii de înţelepciune, nici nu s-a preocupat de propriul său renume. A fost un scrib iscusit şi înzestrat cu harul poeziei epice, care s-a potrivit cu vremea în care a trăit şi cu tânărul şi ambiţiosul faraon pe care l-a slujit. Acesta era dornic să-l întreacă pe tatăl său, Seti I (1318-1304 a. Chr.), al cărui coregent a fost către sfârşitul vieţii lui. Printre învinşii predecesorului se număra Muwatallis, regele hitit care pierduse bătălia dată pe râul Oronte, în faţa cetăţii Qadeş, situată în Câmpia Bekaa, străvechea Laodicea, actualmente Tell Nebi Mend. În al cincilea an al domniei sale, Ramses al II-lea s-a îndreptat cu corpurile de oaste Amon, Ra, Ptah şi Seth împotriva „mârşavului principe, înfrântul din Chata”, care înghebase o mare coaliţie cuprinzând mai mult de douăzeci de semniţii. Tocmai datorită rezultatului ei îndoielnic, căci izvoarele hitite nici n-o menţionează, sângeroasa confruntare a fost prezentată de propaganda egipteană drept o strălucită victorie. Ea a fost repurtată exclusiv de faraonul abandonat oastea sa în derută şi nevoit să înfrunte singur cele 2500 de care de luptă ale duşmanilor. Dând crezare iscoadelor beduine care îl minţiseră că hitiţi se îndepărtaseră, el n-a rămas decât cu corpul de oaste Ra, căci celelalte se aflau în marş, dispersate pe Oronte. La Qadeş s-a dat aşadar prima bătălie  despre desfăşurarea căreia suntem informaţi prin surse epigrafice şi basoreliefuri. Asistăm totdată la epopeizareaistoriei cu aproximativ un secol înainte de dezlănţuirea războiului pentru cucerirea cetăţii care se număra printre aliaţii hitiţilor:Troia. Derden=Dardania a fost menţionată de Homer.

Relatarea bătăliei de la Qadeş, alternând descrierile şi enumerările în proză cu pasajele epice şi lirice, începe printr-un ditirambic portret al căpeteniei invincibile:

„El e voinic precum un taur,

Dă buzna pe un câmp de luptă necunoscut până atunci;

O mie de bărbaţi de-abia de pot să i se-mpotrivească;

Cu miile cad în ţărână când ochii dau de faţa lui;

Stăpânul ce stârneşte groaza,

Răzbeşte fiorosu-i răcnet departe, până-n orice ţară;

De-o faimă neasemuită, străinii îi măcelăreşte;

E ca un crâncen leu în valea sălbăticiunilor pădurii,

Urmat de preţuire pleacă şi vine cu triumfu-n frunte!”

Comparaţiile scribului egiptean nu au ampla desfăşurare a celor homerice, pe care le prevesteşte uneori. Magicele calităţi de zeu coborât pe pământ pentru a-şi conduce de unul singur oastea spre izbândă se vor manifesta în desfăşurarea bătăliei. Ea cunoaşte un moment de răscruce atunci când eroul, în carul său de luptă, îşi înfruntă solitar duşmanii nenumăraţi. Părăsit de prinţi, comandanţi şi oşteni, Ramses nu se socoteşte învins dinainte, fiindcă se băzează pe sprijinul părintelui său ceresc. Se reculege şi-l cheamă în ajutor pe Amon. Alături de Montu, zeul cu înfăţişare de taur, menţionat în preambulul poemului, el este zeul războiului:

„Ce-nseamnă asta, tatăl meu Amon?

Un bun părinte poate uita de fiul său?

Ce faptă săvârşită-am fără tine?

De-a fost să umblu sau să stau, n-am ascultat îndemnul tău?

Am încălcat vreodată porunca ce mi-ai dat-o? [...]

Te strig pe tine, tatăl meu Amon!

Mă împresoară, iată, nenumăraţi duşmani

Pe care nu-i cunosc deloc.

Văd toate ţările din jur unite împotriva mea.

Mă simt acum cumplit de singur

Şi n-am alături nici un soţ;

Oştenii mei pedeştri m-au părăsit cu toţii,

Iar cei ce luptă-n care nici n-au căutat spre mine,

De-i strig să mă ajute, nu mă aude nimeni...”

Imnul săpat pe o stelă adusă din incinta templului din Karnak în Muzeul din Cairo este un solemn monolog în care Amon preamăreşte marile victorii ale lui Tuthmosis al III-lea (1504-1450 a.Chr.), fiind evident compus de preoţii acestui zeu. De astă dată, tânărul faraon, ajuns la ananghie, îi adresează întrebări retorice. Dramatica lui singurătate pe câmpul de luptă îi inspiră accente lirice întâlnite, câteva secole mai târziu, în Psalmiilui David. Drept răspuns, El, împăratul biruinţei, „Cel ce-ndrăgeşte vitejia”, îi întinde mâna şi îi dă ajutor, strigându-i:„Înainte!” Elanul războinic al faraonului, dezlănţuit de un zeu, săvârşeşte adevărate minuni. Armăsarii lui năvalnici strivesc sub copite carele de luptă ale vrăjmaşilor, inima acestora încremeneşte de frică, braţul le atârnă fără vlagă. Toţi sunt cuprinşi de o teamă mistică, strigându-şi între ei aceste vorbe:

„N-avem de-a face cu un om ca noi...

El este Sutekh, zeu atotputernic,

În mădulare i-a pătruns Baal,

Şi tot ce săvârşeşte nu-i faptă omenească

Căci fără pedestraşi şi care de luptă, pân-acuma nimeni

N-a biruit de unul singur atâtea mii şi mii de-oşteni.

Hai să fugim din calea lui degrabă,

Să ne scăpăm şi viaţa, şi suflarea.

Oricare om încearcă să-l înfrunte

Îşi simte ţeapăn braţul şi piciorul.

Nu-i chip să mai apuci nici suliţa, nici arcul

De-l vezi venind spre tine-n goană mare!”

Menna, bravul vizitiu al faraonului, tulburat de puhoiul carelor de luptă, îşi pierde cumpătul, cuprins de frică, el îşi sfătuieşte suveranul să nu mai zăbovească printre vrăjmaşi, întorcându-se teafăr în tabără. Ramses trece peste momentul de slăbiciune al însoţitorului său şi se străduieşte să-i redea curajul, arătând o uriaşă încredere în forţele proprii. La coborârea înserării, când pedestraşii şi oştenii din carele de luptă se adună în jurul faraonului lor atotbiruitor, aceasta îi ceartă părinteşte, arătându-le mustrător câmpia de la Qadeş, acoperită de leşurile hitiţilor. De recunoştinţa regală se bucură doar caii care şi-au urmat stăpânul în iureşul bătăliei, de unde l-au readus teafăr şi nevătămat.

„Am biruit de unul singur mii de neamuri.

Eram cu «Biruinţă-n Theba» şi cu «Mut-este-mulţumită»,

Cu telegarii mei cei falnici:

Ei m-au scăpat din vălmăşag

Când singur m-am trezit în faţa atâtor semiţii vrăjmaşe.

De-acum încolo am să-i spun eu însumi

Să-nfulece nutreţu-n faţa mea,

În orice zi, când fi-voi iar în palatul mare

În ei găsit-am sprijin când mă-ncolţeau duşmanii,

Precum şi-n Menna, vizitiul meu,

Preabunul slujitor al casei mele,

Cei care-n bătălie mi-au fost martori!”

Eroii homerici arată acelaşi tulburător ataşament faţă de telegarii lor, care nu poartă nume pompoase, amintind de Mut, soţia lui Amon, ci porecle obişnuite Bălanul şi Breazul sunt nemuritorii cai înhămaţi la carul ahilean, alături de muritorul Pedasos, chipeş armăsar de rezervă, obţinut de erou cu prilejul cuceririi cetăţii lui Aetion, tatăl Andromacăi. În loc de doi cai, carul lui Hector are patru, pomeniţi o singură dată în Iliada, VIII, 185. Când pleacă la asaltul taberei aheene, cu intenţia de a incendia corăbiile trase pe mal, fiul lui Priam li se adresează, amintindu-le înduioşătoarea grijă pe care le-a arătat-o cândva propria lui soţie:

„Tu, Pintenogule, Murgule, Şargule şi tu, Bălane,

Hai şi plătiţi-vă astăzi de multa-ngrijire ce-avurăţi

Odinioară, când fiica măritului cari Aetion

Vouă plăcutul nutreţ înainte v-a pus şi ea însăşi

Vin v-a turnat, dac-avurăţi voi poftă, mai repede vouă

Chiar decât mie, cu toate că eu sunt bărbatul ei tânăr!”

Să fie o simplă coincidenţă între spusele lui Hector, redate în tălmăcirea lui George Murnu şi mărturisirea lui Ramses al II-lea? Într-o misivă trimisă printr-un sol, regele hitit se recunoaşte învins şi cere încetarea ostilităţilor odată cu îndurarea faraonului victorios, întrucât:„Pacea e mai folositoare decât războiul”. Poemul bătăliei de la Qadeseste o cronică bogat ilustrată:basoreliefurile păstrate pe pereţii templelor din Luxor, Karnak şi Abydos, însoţesc textul, copiat şi pe papirusuri. Aşa-zisul Sallier III, aflat acum la British Museum, este opera lui Pentaur, scribul care i-a dat şi numele, deşi majoritatea egiptologilor nu i-au recunoscut alt merit decât cel de bun meseriaş. Textele epigrafice şi papirologice au fost publicate de Ch. Kuentz în La bataille de Qadesh(Cairo, 1928-1932). Tot el a cercetat raporturile dintre basoreliefuri şi epopee în Epopées et Tableaux Historiques(„Amor de l’art”, XVIII, 1948). The Kadesh. Inscriptions of Ramses IIse intitulizează studiul mai nou al lui A.H. Gardiner (Oxford, 1960). În prefaţa sa la ediţia pariziană din 1928, Charles Kuentz a menţionat nouă duplicate epigrafice. Dar unicul document hieratic ajuns până la noi, un papirus păstrat la Londra, datează din timpul domniei lui Merneptah (1237-1223 a. Ch.) fiul şi succesorul lui Ramses cel Mare. Copierea tardivă a „Poemului” este un gest de pietate filială sau o dovadă a interesului care i s-a păstrat? Şi una, şi alta. O scenă din bătălia de la Qadeş, imortalizată pe un perete al Templului Karnak din Theba supradimensionează intenţionat carul de luptă, faraonul trăgând cu arcul şi telegarii care domină deruta pedestraşilor şi a cavaleriei hitite. Cine a elaborat textul literar ditirambic, care îmbina cronic cu epopeea, proza şi poezia, suflul epic cu cel liric? Numai un scrib laic, înzestrat cu imaginaţie şi talent. Poate că acesta a fost martorul ocular al bătăliei de la Qadeş, cunoscându-şi bine suveranul şi a ştiut să dea cronicii conţinutul şi forma dorită. Mai ales că Ramses al II-lea n-a fost numai un faraon viteaz, care a câştigat o bătălie ce părea dinainte pierdută, ci şi un iubitor de poezie, după cum se va vedea mai încolo. Putea să fie străin de subiect Pentaur, care a aşternut pe papirus forma optimă a cronicii ramsesiene? Contribuţia lui a fost nu neapărat exclusivă, dar în orice caz importantă.

Opinia egiptologilor sceptici în privinţa calităţilor şi a rolului jucat de el în scrierea poemului qadeşian a fost contestată de unii nespecialişti care nu duceau lipsă de intuiţie artistică. Printre aceştia s-a aflat şi un poet român ajuns la Paris în 1884. El avea să scrie poeme sau cărţi de proză şi în limba franceză. După ce a citit în traduceri franceze sau germane Poemul contestatului scrib ramesid, rămâne entuziasmat de „Homerul Egiptului de acum 3300 de ani”, făcându-l eroul unui poem de factură parnasiană. Reîntors în ţară, publică în nr. VII din 3 martie 1886 al Revistei literare:Ospăţul lui Pentaur, însoţit de o imagine-hieroglifă, cartuş şi gravură reprezentând „Sala hipostilă a unui templu”. Primele 2 strofe evocă magistral ambianţa de banchet în care preotul-poet îşi recită „epopeea strălucită”:

„Şetasar ce-i stă-mpotrivă, de prisos i se opune,

Maiestatea-sa năvală îşi repede al său car:

Calcă, culcă, -mpunge, rupe, taie, spintecă, răpune,

C-o mânie trăsnitoare în al ochilor focar.

Zeul Month îi dă iuţeală şi Baal a lui putere,

C-o silinţă uriaşă sparge zidurile vii,

Iar în urma lui se scurge sânge roşu din artere,

Ca un must de struguri negri de sub teascul unei vii”.

Când îşi vede regele-n pericol. Urmărit de călărimea duşmană, tânărul Tarakenas vine în ajutorul lui cu două mii de care şi îl salvează. Contraatacul personajului inventat de Alexandru Macedonski este sugerat prin două comparaţii consecutive, procedeu întâlnit şi în Iliada:

„Un torent ce-şi prăvăleşte cursul de-apă peste stavili

Na se-avântă printre pietre cu asalt mai mugitor

Iar un fulger cât de aprig îndrumat de nalte pravili

Între nori când izbucneşte nu e-atât de-asurzitor”.

Poemul bătăliei de la Qadeş, pe care scribul ramesid îl copiase pe foi de papirus (sau poate că îl şi scrisese el însuşi), era o cronică destinată lecturii. Întrucât la Macedonschi, Pentaur îl recită într-un ospăţ fastuos în timp ce „harpa lui de bard” îi acompaniază versurile, el devine un „Homer avant la lettre”, căci în Egiptul antic harpiştii executau doar poezii lirice scurte, sau cântece de petrecere. Prin faptul că este preot-cântăreţ, el poate fi socotit precursorul poeţilor hieratici prehomerici, precum licianul Olen, care închiriase imnuri lui Apollo din Delos, tracul Thamyris, menţionat în Iliada(II, 594-600), Musaios, discipolul lui Orfeu, Eumolpas şi Pamhos, care au activat la Eleusis sau cretanii Chrysotemis şi Philammon, laureaţii primelor concursuri imnice instituite la Delfi. Toţi îşi acompaniau versurile cu sunetele lirei, alternând pasajele lirice cu cele epice, de inspiraţie religioase. Ospăţul lui Pentaura avut succes, fiind inclus de autor în volumul Excelsior(1895). Macedonski excelează în descrieri dar nu egalează dinamismul scenelor de luptă din „Bătălia de la Rovine” conversând cu Egipetuleminescian, inclus de Maiorescu în volumul de Poezii (1883).

Izbânda faraonului Ramses al II-lea în bătălia de la Kadeş, inclusă de mine în Poezia Egipului faraonic(Editura Univers, 1974, p. 53-57) conţine numai pasajele lirice ale Poemului lui Pentaur. Versiunea lui integrală a apărut în Faraonul Kheops şi vrăjitorii. Povestirile Egiptului antic, florilegiu alcătuit în colaborare cu orientalistul Constantin Daniel, autorul multor cărţi remarcabile despre cultura şi civilizaţia nilotică (Biblioteca pentru toţi nr. 934, Editura Minerva, 1977, p. 120-136). Iohanna Şarambei-Nicolae Şarambei, autorii cărţii intitulate 99 personalităţi ale lumii antice(inclusiv Ramses al II-lea), apărută la Editura Albatros în 1983 sunt susţinătorii unei interesante ipoteze privitoare la geneza disputatului poem qadeşian. Mutarea Capitalei la Tanis la Per Ramses (Casa lui Ramses de către marele faraon a fost, de fapt, o desprindere de sub tutela preoţilor thebani ai zeului Amon. Dar încurajarea credinţei în zeul Seth a provocat o schismă care a dus la izolarea temporară a preoţilor şi aristocraţiei thebane, ce ameninţau puterea faraonului:„Reacţiei preoţimii thebane îi datorăm o originală operă literară – Cântecul bătăliei de la Qadeş, cunoscută şi sub titlul Poemul lui Pentaur– care exprima încercarea preoţimii de a-l îndepărta pe Ramses al II-lea de oastea sa pusă la punct şi care constituia principalul său sprijin. Poemul este compus de poetul oficial al faraonului, Pentaur, care şi-a făcut instruirea sub îndrumarea preoţilor thebani. Conform poemului ostaşii sunt laşii plini de ingratitudine care şi-au lăsat stăpânul binefăcător singur între duşmani şi numai marele Amon, amintindu-şi de credinţa faraonului l-a salvat de pieire la Qadeş” (op. cit., p. 261-262).

În contextul disputelor religioase din vremea sa, creaţia scribului-poet ramesid capătă aşadar implicaţii politice, dezvăluindu-şi mai limpede opţiunile şi tainele care o învăluie. Adică fervoarea din invocarea lui Amon, exaltarea orgoliului aparent paranoic, afişat de faraon, dispreţul acestuia firesc doar faţă de duşmanii săi asiatici, nedrept faţă de propria lui oaste. Absenţa epopeii în Vechea Chină a fost explicată prin faptul că luptătorii nu s-au bucurat de consideraţia învăţaţilor şi a literaţilor. Paradoxal, unica poemă epică egipteană a izvorât din resentimentele lui Ramses al II-lea faţă de oştenii lui, chipurile, ingraţi. La grecii antici a existat dimpotrivă un mare cult al eroilor, liricul Arhiloh mândrindu-se cu meseria lui de soldat:din păcate, tocmai aceasta i-a grăbit sfârşitul.

La peste 3200 de ani de la încheierea secularei lui existenţe, Ramses al II-lea rămâne primul în topul marilor faraoni, chiar dacă unii dintre predecesorii săi l-au întrecut în anumite privinţe. Jefuitorii de morminte i-au cruţat mumai, odihnindu-se acum în cel mai vestit muzeu din Cairo. Celebrul său templu de la Abu Simbel, săpat în stâncă, a fost strămutat cu eforturi uriaşe, pentru a nu fi inundat de apele Nilului. Expoziţia consacrată lui în 1984 a atras un public numeros la Grand Palais din Paris. În anul următor, Claire Lalouette a tipărit la Librairie Arthème Fayard cartea ei de referinţă:L’empire des Ramsès– Imperiul celor XI Ramesizi, care au marcat apogeul şi declinul a două dinastii:XIX şi XX. La numai doi ani, în 1987, Editura Meridiane a şi încredinţat tiparului traducerea acestei cărţi, realizată de Maria Berza. Vigilentele foruri aşa-zis culturale de atunci au cenzurat titlul original. S-a aprobat o formulă „neimperialistă”, potrivită pentru o enciclopedie;Civilizaţia Egiptului antic. Volumul I, dedicat în întregime faraonului unic, credita de istorie cu cifra II. Am găsit răspunsul unei autorităţi, care mi-a confirmat aşteptările:

„Astfel se exprima scribul Pentaur la începutul unui lung poem consacrat relatării bătăliei. Uneori acesta pare să aibă accente homerice. Homer, care, potrivit unei tradiţii, ar fi trăit cu patru veacuri mai târziu, a putut cunoaşte textele egiptene. Oricum, ne este îndăduit să ne imaginăm acest lucru. Putem urmări diferitele evenimente petrecute în cursul acestei bătălii, de o mare importanţă pentru viitorul Egiptului şi al Orientului Apropiat, graţie mai multor documente:mai întâi este vorba de textul unui raport oficial, sculptat pe pereţii mai multor temple, ca şi basoreliefurile ce îl ilustrează dar şi de acel mare poem epic întocmit de scribul Pentaur spre a celebra marile fapte ale suveranului” (op. cit., vol. I, p. 118).

La un secol de la apariţia în revistă a poemului în care Alexandru Macedonski l-a trecut în galeria poeţilor epici legendari pe Pentaur, recunmoscut până atunci doar ca scrib, egiptoloaga franceză pasionată de istoria ramsizilor a confirmat calitatea de autor şi prehomerismul său. S-a adeverit şi ipoteza istoricilor români Iohanna şi Nicolae Şarambei, privitoare la apartenenţa Poemului bătăliei de la Qadeş. Victoria îndoielnică a fost urmată de 16 ani de ostilităţi între egipteni şi  hitiţi. Ele s-au curmat prin tratatul de pace încheiat de Ramses al II-lea cu urmaşul lui Muwatallia:Hattusilis al III-lea (1289-1265 a. Chr.). Actul s-a păstrat până astăzi într-o versiune hieroglifică şi una cuneiformă. Noul rege al hitiţilor a devenit socrul faraonului. Maetnefrure a fost una dintre reginele lui favorite, mama câtorva dintre cei 50 de prinţi şi cele 53 de prinţese, zămislite de suveranul mai prolific decât homericul Priam.

În capitolul final, consacrat literaturii şi artei, Claire Lalouette precizează că în textele egiptene este omniprezentă poezia îndeobşte ritmată şi bazată „pe un joc de aliteraţii şi asonanţe” (op. cit., vol. II, p. 213-214). Prosperitatea cunoscută de egipteni în timpul ilustrului Ramesid şi libertatea moravurilor au contribuit la larga răspândire a cântecelor de dragoste, o formă nouă de poezie recitată, cu acompaniament de harpă, apărută în timpul Dinastiei anterioare:a XVIII-a (începutul Regatului Nou). Aceasta se distingea prin caracterul ei laic şi sincer, expresia afecţiunii reciproce a îndrăgostiţilor, care îşi ziceau unul altuia „frate” şi „soră”, sugerând doar o înrudire sufletească. Deşi nu erau creaţii folclorice, ci culte, s-au bucurat de o largă popularitate, îmbinând oralitatea cu sursele scrise. Unele dintre ele s-au păstrat pe cioburi de oale sau pe cristale de cuarţ, căci nu toţi aveau la îndemână costisitorul papirus. De el dispuneau scribii care le transcriau, adăugând propriile lor creaţii, spre a fi recitate la ospeţe, cu acompaniament de flaut şi harpă. Cântecele autonome erau strânse laolaltă, când nu făceau parte dintr-un ciclu aparte. Unul singur dintre ciclurile erotice care au ajuns până la noi a scos din anonimat pe autorii sentimentalelor cântece:Începutul frumoaselor stihuri găsite în culegerea de texte alcătuită de Nekhet-Sobek, scribul Necropolei.Primele două poeme, aduse şi aruncate asupra lăcaşului iubirii sau în curtea ei, înzestrau cu puteri magice pe cel ce le rostea şi îl ajutau să scape de nazurile gazdei sau îmbătau cu miresme ameţitoare pe cei ce i se împotriveau făcându-l să aibă puteri depline în casa „surioarei”. Egiptenii antici cunoşteau aşadar farmecele de dragoste. În poemul al VII-lea, „frăţiorul” vrea să pătrundă în casa iubitei, al cărui portar a adormit, cu ajutorul jertfelor aduse porţii, zăvorului, încuietorii şi uşciorilor. Cele mai râvnite bucăţi din vitele jertfite le va primi băiatul de tâmplar dacă îi va face în schimb „o poartă din papură-mpletită/ Şi cu zăvorul meşterit din paie”. Poemul al IV-lea surprinde prin francheţea îndrăgostitei:

„Tu te destăinuieşti doar inimii, spunându-i:

«Tânjesc de dorul ei şi vreau s-o strâng la piept!»

Eu însă, pe Amon, vin singură la tine

Şi uite cum veştmântul îmi flutură pe braţe!”

Monologurile „frăţiorului alternează cu cele ale „surioarei” şi în ciclurile intitulate „Puterea iubiriişi Dorinţele îndrăgostiţilor. Vorbeşte doar „El” în Trei dorinţesau doar „Ea” în Începutul frumoaselor cântece cu care se desfată „surioara” scumpă inimii tale când se-ntoarce din câmpieşi în Începutul frumoaselor cântece ale grădinii. Cea dintâi „surioară” nu vrea să oprească clipa în loc, ca Faust, ci să înveşnicească ceasul de iubire”:

„E minunată ora ce-o trăiesc,

O, de-ar putea dura o veşnicie!

De când am împărţit acelaşi pat,

M-ai înălţat pe munţii bucuriei!”

Prezenţa „frăţiorului” este însăşi raţiunea de a fi a celeilalte „surioare”.

„Mă-mbată glasul tău ca vinul dulce

Şi vieţuiesc doar pentru că-l ascult;

Privirea ta mă satură mai mult

Decât merindele şi apa!”

Tribulaţiile erotice se desfăşoară într-un decor cu o vegetaţie luxuriantă în Delta Nilului bântuită de crocodili (pe care un tânăr îi sfidează sper a ajunge înot la făptura dragă), în grădini sau în câmpii. În ciclul intitulat Cântecele livezii, rodierul, smochinul şi sicomorul devin complicii „frăţiorului” şi al „surioarei”, ameninţându-i că le vor desconspira întâlnirile amoroase dacă nu vor fi stropiţi şi îngrijiţi cum se cuvine. Începutul cântecelor de mare desfătare a inimiie o suită de şapte „confesiuni” făcute alternativ de Îndrăgostit sau Îndrăgostită, pline de patos şi exuberanţă, fiecare exaltând frumuseţea celuilalt. Obstacolele întâmpinate de dorinţa lor arzătoare de a fi împreună provoacă „îmbolnăvirea” amândurora, leacurile vracilor demonstrându-şi ineficacitatea. „Cântecele” au rafinate jocuri de cuvinte la începutul şi sfârşitul lor. Scribii de la curte au compus ciclul întru desfătarea inimii faraonului, care avea câteva soţii oficiale şi un mare harem, fiind sensibil la frumuseţea feminină. Probabil că poemele au fost recitate nu de către autorii lor, ci de un tânăr şi de o tânără, acompaniaţi de harpişti. Dragostea-pasiune inspiră îndrăgostitului următoarele versuri:

„Deplinul şold şi mijlocul subţire

Cu coapsele se-ntrec în frumuseţe.

Ca o crăiasă calcă pe pământ,

Răpindu-mi inima cu-mbrăţişarea ei.

În trecere sileşte toţi bărbaţii

Cu jind să-ntoarcă după dânsa capul.

Ferice este cel ce-o strânge-n braţe.

Şi se socoate primul dintre tineri.”

Mehi este diminutivul tânărului care răvăşeşte făptura Îndrăgostitei:

„Inima mea îndată o ia razna

Când mă gândesc la omul ce mi-e drag;

Nici nu-mi îngăduie să merg ca lumea,

Tresaltă şi din locul ei s-ar smulge!

Măcar să-mi pun cămaşa nu mă lasă;

Nu sunt în stare să-mi ţin evantaiul,

Nu îmi dau cu suliman pe ochi,

Nu mă mai ung cu-nmiresmate iruri”.

Pătimaşele monologuri din ciclurile eroticii egiptene au fost înlocuite cu dialoguldintre Mire şi Mireasă în Şir ha-Şirim – Cântarea Cântărilor, atribuită îndeobşte lui Solomon. Este socotită de majoritatea specialiştilor drept o antologie de poeme de dragoste, numărând 117 versete distribuite în 8 capitole. Fetele din Ierusalim, care ţin locul Corului masculin sau feminin din Teatrul antichităţii eline, fac legătura între replicile Regelui şi ale Păstoriţie. Prima dintre numeroasele soţii ale regelui izraelit a fost fiica unui faraon. Şi Mirele şi Mireasa laudă frumuseţea celuilalt, bineînţeles cu elemente luate din flora, fauna şi peisajul din Izrael. Sora-mireasă cere Fiicelor Ierusalimului să-i spună iubitului între iubiţi, dacă îl vor întâlni, că ea este bolnavă de iubire. În Poezia de dragoste a Lumii, tipărită de Editura Eminescu în colecţia „Erato” (1997), am asociat propriile mele traduceri din Poemele egiptene de dragoste, datând din timpul Regatului Nou, cu Cântarea Cântărilor, în versiunea Patriarhului Nicodim (1944), care semnalează replicile Mirelui, ale Miresei Sulamita şi ale Fetelor din Ierusalim, indicaţii utile, absente în textul original.

Lunga domnie a lui Ramses al II-lea a contribuit aşadar la înflorirea artelor plastice şi grafice, fără ca literatura să rămână mai prejos. Monumentalitatea statuilor din faţa templelor cu coloşi regali are ca echivalent Poemul bătăliei de la Qadeşprin care scribul Pentaur a inaugurat trecerea de la cronica de războila epopee, prefigurându-l pe Homer, iar poemele erotice, reprezentate de Nekhet-Sobe, scribul Necropolei rivalizează cu fineţea basoreliefurilor şi picturilor rameside.

Ion Acsan