Cum i-au umilit africanii pe europeni
De câte ori s-a revoltat cu succes Africa împotriva expansioniştilor europeni? Înainte de 1896 niciodatã. Dar în acel an etiopienii se aventureazã într-o încercare disperatã de a opri invadatorii italieni care vor sã colonizeze ţara şi sã-i exploateze resursele.
În zorii secolului al XX-lea, majoritatea Africii este sculptatã în funcţie de interesele marilor puteri europene. Cu douã excepţii:mica republicã Liberia de pe coasta vesticã şi Imperiul Etiopian situat în strategiul Corn al Africii. Italia, recent înscrisã în cursa coloniilor, posedã doar douã teritorii:Eritrea şi Somalia. În 1889, între Italia şi împãratul etiopian Menelik al II-lea se semneazã tratatul de la Wuchale, prin care Etiopia devine protectorat, o stare de fapt care va conduce la primul rãzboi italo-etiopian.
Pânã în 1896, resursele de ambele pãrţi par sã se epuizeze. Generalul Oreste Baratieri, comandantul forţelor italiene, ştie cã armata inamicã va începe sã se dizolve de îndatã ce se vor termina proviziile de la ţãrani. Cu toate acestea, guvernul italian insistã asupra atacului. Pe 29 februarie are loc o întâlnire între Baratieri şi brigadierii sãi, în care acesta îşi exprimã îngrijorarea şi propune retragerea. Totuşi, la miezul nopţii trupele pornesc.
Armata italianã este alcãtuitã din patru brigãzi totalizând 17.700 de soldaţi şi 56 de piese de artilerie. O brigadã sub comanda generalului Albertone este formatã din askari din Eritrea şi ofiţeri italieni, iar celelalte trei din unitãţi de elitã Bersaglieri, Alpini şi Cacciatori, deşi o bunã parte dintre recruţi sunt neexperimentaţi, provenind din regimentele metropolitane italiene menite a servi în batalioanele africane. Forţele lui Menelik se estimeazã undeva între 70.000 şi 100.000. cei mai mulţi sunt carabinieri, dar existã şi un numãr semnificativ de cavaleri şi infanterişti înarmaţi doar cu lãnci. Trei brigãzi italiene avanseazã prin trecãtori montane, a patra campeazã. Planul de bãtãlie presupune ca cele trei sã mãrşãluiascã în coloane paralele spre crestele a trei munţi, cu rezerva în spate. Scopul este ca focul încrucişat sã le transforme într-o foarfece mortalã. Cu toate acestea, brigãzile se separã în timpul marşului nocturn din cauza terenului dificil şi hãrţilor prea schematice. Generalul Baratieri nu are cunoştinţã de decizia lui Menelik de a demobiliza armata ca urmare a epuizãrii resurselor.
Când împãratul primeşte de veste de la unul dintre spioni cã italienii avanseazã, reuneşte armatele separate ale nobililor. Forţele etiopiene se poziţioneazã pe dealurile ce se ridicã deaupra vãii Adwa. Prima confruntare are loc cu brigada askari a generalului Albertone, pe care artileria lui Menelik (40-42 de tunuri mobile) o nimiceşte. Brigada lui Arimondi îi respinge pe etiopienii care atacã poziţiile italiene, pânã când Menelik ordonã atacul rezervei de shewani, care îi zdobesc pe apãrãtorii italieni. Brigada lui Damorbida se grãbeşte sã-l asiste pe Abertone, dar nu reuşeşte sã o facã la timp. Luptând pentru retragere, acesta ajunge într-o vale îngustã unde cavaleria etiopianã Oromo o mãcelãreşte. Celelalte douã brigãzi, aflate chiar sub comanda lui Baratieri, sunt flancate şi distruse de inamic pe pantele muntelui Belah.
Pierderile italiene se ridicã la 7000 de morţi, 1500 de rãniţi şi 3000 de prizonieri. Etiopienii se cãpãtuiesc cu cele 11000 de puşti lãsate în urmã. Prizonierii italieni nu sunt trataţi cu atrocitate, dar luptãtorii africani askari din armata italianã se aleg cu tãierea mâinii şi piciorului sub acuza de trãdare. Curtea marţialã îl învinuieşte pe Baratieri de proasta organizare a atacului şi demite din funcţie.
De ce nu-şi fructificã împãratul Menelik victoria şi nu-i alungã pe coloniştii italieni din ţarã? El îşi limiteazã pretenţiile la abrogarea tratatului de la Wuchale, dorind doar menţinerea independenţei etiopiene, refacerea dupã foamete şi potolirea armatei nemulţumite de campaniile lungi. Rezultatul direct al rãzboiului este tratatul de la Addis Ababa, care consfinţeşte independenţa etiopianã. Pe 3 octombrie 1935, în contextul slabei implicãri a Ligii Naţiunilor în gestionarea crizei din Abisinia, italienii lui Benito Mussolini întreprind o nouã campanie.
La sfârşitul celui de-al doilea rãzboi italo-abisinian, italienii ocupã Etiopia vreme de 5 ani, între 1936-41, pânã când sunt alungaţi de britanici şi forţele patriote etiopiene. Confruntarea de la Adwa poate fi consideratã un punct de cotiturã în istoria Etiopiei, dar şi în cea europeanã, pentru cã marcheazã declinul Europei ca centru politic mondial. Înfrângerea unei puteri coloniale şi recunoaşterea suveranitãţii africane devin repere pentru viitorii naţionalişti în lupta lor pentru decolonizare, ca şi pentru liderii mişcãrii pan-africane. Etiopia devine un simbol al valorii şi rezistenţei africane, un bastion al speranţei, dar şi o emblemã a conservatorismului şi naţionalismului care o vor izola în viitor de inovaţii vestice. Pe de altã parte, înfrângerea italianã este resimţitã ca o traumã pe care liderii fascişti încearcã sã o rãzbune prin aventura revanşardã din 1935.
