Cum a evoluat creierul uman datorită conflictelor

Dacă nu ar fi existat conflictele frecvente dintre indivizi și dintre grupuri, cine știe dacă strămoșii noștri îndepărtați ar fi dobândit un creier atât de mare și de inteligent. Da, se pare că certurile și conflictele au reprezentat o importantă forță selectivă și au catalizat în mod hotărâtor dezvoltarea creierului și apariția inteligenței umane. Acestei teze îi subscriu un număr impresionant de cercetări.

Astfel, un studiu relativ recent asupra diferitor specii de maimuțe a dezvăluit că sporirea volumului cerebral e direct asociată cu necesitatea indivizilor de a gestiona conflictele din grup. Cu cât un mediu social este mai plin de rivalități și cu cât e mai accentuată competiția intragrupală pentru resurse, cu atât e mai importantă aptitudinea indivizilor de a face față provocărilor și dificultăților care apar în relațiile cu ceilalți, respectiv indivizii cu o cogniție înaltă pot elabora strategii comportamentale mai eficiente, de aplanare a conflictelor și sunt mai bine adaptați unui mediu social dificil. Altfel zis, creierii mari, grupurile mari și conflictele se află în relație reciprocă; primatele și-au dobândit volumul cerebral impresionant și mai ales neocortexul dezvoltat ca o formă de adaptare la traiul în grupurile complexe, conflictuale și mereu solicitante cognitiv [_{Cowl, Shultz, 2017}].

Aproape la fel de importante au fost rivalitățile neîncetate dintre grupurile de primate, apoi de hominini, altfel zis – conflictele intergrupale. Ieșeau învingătoare și obțineau resurse și teritoriu acele grupuri care erau nu doar mai numeroase, dar și mai abile comportamental. Triumful lor ca luptători iscusiți se încununa cu un succes reproductiv, cu mai mulți urmași, și în așa mod aptitudinile cognitive înalte se transmiteau de la o generație la alta [_{Grueter, 2014}].

Alți cercetători susțin aceeași teză – cooperarea în cadrul grupului natal, pentru a învinge sau a izgoni grupurile rivale, necesita abilități cognitive și un creier mai voluminos. Logica evolutivă era următoarea: se știe că dezvoltarea creierului solicită un consum energetic imens, iar copiii au nevoie de o îngrijire atentă și îndelungată, prin urmare, grupul are nevoie de resurse proteice abundente, or, toate acestea puteau fi asigurate doar în grupurile care erau consolidate și cooperau. Iar consolidarea și cooperarea grupului erau o urmare directă a conflictelor intergrupale, a rivalității după modelul „noi” versus „ei”, care îi făcea pe indivizi să se bazeze pe sprijinul grupului natal pentru a supraviețui atacurilor din partea străinilor.

Astfel, rivalitatea out-group a facilitat cooperarea in-group; în paralel, datorită numeroaselor interrelații sociale, s-a cizelat comunicarea dintre indivizi, a devenit posibilă coordonarea în comun a diferitor procese complexe și dificile, s-a catalizat exersarea inteligenței sociale, a fost posibilă îngrijirea copiilor și supraviețuirea celor cu creieri mai mari. Practic, la origine, inteligența este un produs al relațiilor de conflict și de cooperare întreținute de strămoșii noștri hominini [_{Gavrilets, 2015}].

Ulterior, inteligenţa a contribuit la cizelarea strategiilor de luptă concurenţială; ea a reprezentat o adaptare evolutivă care a permis planificarea unor acţiuni complicate şi sacrificiul de moment de dragul unor rezultate obţinute mai târziu, ceea ce este specific pentru vânătorile organizate şi războaie. Unii cercetători, cum ar fi antropologul american Paul Roscoe, consideră că, în fond, anume inteligenţa ar fi reprezentat acel factor prin care a fost dezinhibată agresiunea faţă de indivizii congenerici. Animalele posedă o aversiune internă faţă de uciderea semenilor, însă inteligenţa umană (şi protoumană) a permis deconectarea acestei aversiuni în scopuri strategice de lungă durată, pentru obţinerea pe calea războiului a resurselor de hrană, a femeilor, a teritoriului [_{Roscoe, 2007}].

Inteligenţa, prin urmare, reprezintă şi un efect, şi o cauză a agresivităţii umane intraspecifice; ea a constituit o adaptare pentru supravieţuirea în condiţii concurenţiale foarte dure. În acest sens, este foarte inspirată expresia fiziologului ungar Albert Szent-Györgyi (laureat al Premiului Nobel în 1937):

„Creierul este nu atât un organ al gândirii, cât mai curând un organ al supraviețuirii, ca ghearele și colții”.

Fragment din cartea „Mozaicul Uman. Evoluția Omului și Originea Raselor”, de Dorian Furtună, doctor în biologie, etolog. Cartea poate fi găsită AICI.