Cum a ajuns Vlad Ţepeş cel mai sângeros domnitor
Vlad Tepes-Dracula a ocupat tronul Tarii Românesti în trei rânduri: 1448, 1456-1462 si 1476. Luând domnia într-un moment de grava criza interna si de decadere a statului muntean pe plan international, situatie generata de îndelungatele lupte interne dintre gruparile Draculestilor si Danestilor, Tepes a promovat în interior o politica autoritara destinata refacerii puterii centrale, iar pe plan extern a angajat Tara Româneasca în lupta antiotomana, manifestându-se ca unul dintre principalii exponenti ai acesteia din secolul al XV-lea.
Domnul muntean este în prezent, foarte probabil, cea mai cunoscuta personalite a Evului Mediu românesc, pe plan international. Din pacate însa, acest lucru nu se datoreaza exceptionalelor sale realizari politice si militare, ci nefericitei sale identificari, din cauza cognomenului sau Dracula sau Draculea, cu vampirul cu acelasi nume, personajul romanului omonim, de proasta calitate literara însa, al autorului irlandez Bram Stoker. În zilele noastre, impactul unor productii holywoodiene, discutabile din punct de vedere artistic, inspirate de acelasi roman sau de aceeasi tema, nu au facut decât sa îi sporeasca aceasta nemeritata faima în rândul unor largi categorii de populatie din Occident îndeosebi, slab pregatite din punct de vedere intelectual si cu un nivel de cultura submediocru.
Naratiunile germane...
Fara îndoiala, Vlad Tepes a fost o personalitate complexa, un produs al epocii si al mentalitatilor acesteia, sub toate aspectele sale pozitive si negative. Sursele de care dispunem ne permit constatarea ca el a reunit în caracterul sau contradictoriu o serie de defecte, precum cruzimea, violenta, suspiciunea, neîncrederea, accentuate, foarte probabil, de faptul ca jumatate din viata si-a petrecut-o ca ostatic la turci (1442-1448), în pribegie (1448-1456) sau în detentie (1462-1476), cu numeroase calitati, precum inteligenta politica, talentul militar, spiritul de dreptate si justitie, demnitatea, dârzenia, dragostea de tara. Din acest punct de vedere, domnul muntean nu se deosebeste prin nimic, nici ca trasaturi de carcater, nici ca mod de actiune, de alte capete încoronate sau potentati ai epocii sale.
Sursele de care dispunem, care ne permit conturarea unui portret al lui Vlad Tepes sau a imaginii acestuia în diferite arii de civilizatie medievala, provin din medii diferite:ostile domnului muntean, favorabile acestuia sau neutre. În functie de aceasta provenienta a lor ele permit, fie conturarea unei imagini negative, chiar demonizate, a domnului, fie a unei imagini pozitive, chiar idealizate, si a unei imagini mai complexe, dar si mai contradictorii totodata. Aceste stiri sunt, fie directe, ele prezentând clar anumite trasaturi de caracter ale domnului Tarii Românesti, fie indirecte, calitatile sau defectele domnului muntean putând fi deduse din actiunile sale. Deosebit de important este faptul ca aceste surse se completeaza si, folosite cu spirit critic, permit dupa parerea noastra conturarea celei mai veridice imagini a domnului Tarii Românesti.
Dintr-un mediu ostil domnului muntean provin Naratiunile germane despre Vlad Tepes-Dracula, o serie de cronici otomane din secolele XV-XVII, precum si unele cronici bizantine din secolul al XV-lea. Toate aceste surse contureaza un portret eminamente negativ al lui Vlad Tepes.
Naratiunile germane au fost puse în circulatie din dispozitia lui Mathias Corvin (1458 -1490), regele Ungariei, care a cautat astfel sa-si justifice în fata Europei apusene, oprirea cruciadei antiotomane, în fruntea caruia fusese investit de papalitate, si arestarea si încarcerarea lui Vlad Tepes, singurul suveran crestin care la momentul respectiv se angajase ferm împotriva Imperiului Otoman. Scrise sub imperativul acestui obiectiv, naratiunile germane exacerbeaza, fara exceptie, în mod intentionat si tendentios unele trasaturi negative de caracter, pe care, fara îndoiala, Vlad Tepes le-a avut. Ca urmare, ele contureaza cu obstinatie imaginea unui domn crud, însetat de sânge, intolerant, violent si irational pâna la nebunie.
Dintr-un mediu la fel de ostil domnului Tarii Românesti provin scrierile unor autori otomani din secolele XV-XVII. Cronicarii otomani din secolul al XV-lea si din prima jumatate a secolului al XVI-lea îsi prezinta opiniile lor despre Vlad Tepes sub impresiile succeselor militare înregistrate de acesta în campania sa de la sud de Dunare din iarna anilor 1461-1462 si în luptele din vara anului 1462 din timpul campaniei lui Mehmed al II-lea în Tara Româneasca. În consecinta, aprecierile lor la adresa domnului muntean sunt exclusiv negative. Cronicarii din a doua jumatate a secolului al XVI-lea si din secolul urmator nu au facut decât sa preia, în cea mai mare parte necritic, relatarile predecesorilor lor, carora le-au adaugat propriile exagerari.
Portrete în culori sumbre
Un prim exemplu în acest sens îl reprezinta însemnarile lui Konstantin Mihailovič de Ostroviča (secolul XV), sârb de origine, fost ienicer în armata turca si participant la campania din 1462 din Tara Româneasca. În memoriile sale, fostul ienicer ne prezinta un Vlad Tepes nemilos, sângeros si crud, trasaturi probate de domnul român îndeosebi în timpul luptelor cu turcii. Referindu-se la aceste aspecte, Konstantin Mihailovič de Ostroviča relateza că
"pornind voievodul, Dracul cel Tânar (Vlad Tepes, n.n.), a adunat oaste si era iarna, Dunarea era înghetata si a trecut voievodul Dracul peste Dunare cu toti oamenii sai în tara împaratului, mai jos de Nicopole. Si acolo a dat drumul oamenilor sai ca sa prade si sa omoare, atât pe turci, cât si pe crestini, prin sate si în orasele deschise si au pricinuit mare paguba împaratului turcesc. Si tuturor celor vii si celor ucisi a pus de le-a taiat nasurile, atât femeilor, cât si barbatilor si a trimis aceste nasuri regelui Mathias al Ungariei, falindu-se ca acele multe nasuri sunt tot atât de multi turci biruiti si ucisi. Dupa aceea întorcându-se, a venit la Braila la solul împaratului, iar solul nu stia ce se întâmplase. L-a prins cu toti slujitorii lui, care erau în numar de 30, si a poruncit sa-i lege într-un turn. Iar a treia zi a poruncit mai întâi sa-l traga în teapa pe "Aliza beg" (Hamza-beg, n.n.) solul împaratului si în jurul lui pe toti slujitorii lui".
Un portret a lui Vlad Tepes, apropiat de cel din povestirile germane realizeaza, spre exemplu, Tursun-bey (sec. XV).
"Când acel tiran sângeros si ghiaur fara îndurare a ajuns domn al Tarii Românesti, - relateaza cronicarul turc - a fost impus de Poarta la dari foarte mari. [...]. Dar era un tiran neîndurator fata de ghiauri. Cruzimea lui era atât de mare, încât daca cineva dintr-un sat savârsea vreo nelegiuire, tragea în teapa pe toti locuitorii acelui sat, barbati, femei si copii la un loc. În fata cetatii de lemn (Agaç-Hisar) unde îsi avea resedinta, el a pus, pe o lungime de sase mile, sa i se împleteasca doua rânduri de garduri, pe lânga care a pus maracini, spunând ca-si face o gradina. Apoi a umplut locul dintre cele doua garduri cu unguri, moldoveni si valahi trasi în teapa. În afara de aceasta, împrejurimile cetatii fiind împadurite, de fiecare craca de copac atârnau nenumarati oameni spânzurati si poruncise ca cel care va lua jos pe unul dintre spânzurati sa fie spânzurat în locul aceluia".
Succesele obtinute de Vlad Tepes în confruntarile cu vecinii, considera cronicarul turc, l-au facut pe domnul muntean sa-si piarda simtul realitatii si sa declanseze lupta împotriva Imperiului Otoman. Ca urmare, conchide Tursun-bey, "gloria l-a facut sa se încreada prea mult în propriile-i puteri, si [...] împins de trufie si de pofta lui de gâlceava, s-a gândit sa pricinuiasca paguba tarilor musulmane".
Cronicarii turci nu-l vad cu ochi buni
În opinia unui alt cronicar turc din secolul al XV-lea, Aîk-pasa-zade, Vlad Tepes, care s-a ridicat împotriva Imperiului Otoman, este "acest blestemat fiu de bastard"care dupa ce "a omorât multi musulmani"a trecut Dunarea în iarna anilor 1461-1462 si "a facut incursiuni în împrejurimi, pricinuind multe stricaciuni în acel vilaet". Ca urmare, afirma cronicarul turc, "ce viclesug a facut voievodul Tepes (Kazîklî)! / Acest necurat si murdar si afurisit de neastâmparat (azîklu), / acest nenorocit si murdar Dracul-oglu, / Distruge si nu spune daca e bine sau pacat", pentru a conchide ca "acest belstemat de necredincios face astfel de viclenii".
Un portret eminamente negativ îi relizeaza lui Vlad Tepes si cronicarul Kemal-pasa-zade (sec. XV-XVI). Acesta relateaza că
"nenorocitul de stapân al Tarii Românesti, care în gura musulmanilor si a ghiaurilor sezatori sau în trecere devenise cunoscut sub numele de voievodul Tepes (Kazîklu voivoda), având obiceiul de a trage în teapa pe cei pe care îi osândea la moarte pe vremea sa, fusese de aceea poreclit Kazîklu (Tepes) [...]. Prin osândirile la moarte, el pârjolise Tara Româneasca pâna la ceruri, iar rautatile sale se raspândisera pe tot întinsul tinuturilor acelora. Pentru el nu însemna pacat sa-si distruga pâna si propria sa avere si sa verse chiar sângele sotiei si al copiilor sai. Pentru crime putine el aducea multe necazuri si pentru un pic de rautate el dadea pedeapsa foarte mare. „Pentru putine pacate, el dadea pedeapsa mare, / Fata de nimeni nu avea mila si îndurare”.
În continuare, relatarea lui Kemal-pasa-zade privind atrocitatile atribuite lui Vlad Tepes este aproape identica cu cea a lui Tursun-bey, fapt ce ne determina sa consideram ca cei doi cronicari au folosit aceleasi surse.
„Daca vreun ghiaur savârsea o tradare si daca crima aceasta se întâmpla lânga el, - consemneaza Kemal-pasa-zade - atunci el tragea în teapa pe acel hain si chiar pe toti ghiaurii din satul acestuia, împreuna cu sotiile si cu copiii lor, pâna si pe copiii mici, si nu lasa sa fie dati jos. Daca vedea pe cineva coborând pe careva dintre morti, atunci legea de osânda a acelui sângeros era ca acela sa fie spânzurat de teapa în locul lui. Resedinta de domnie a acelui nenorocit ratacit era o cetate de lemn (Agaç-Hisar); zicând ca "voi face o gradina din ea", el pusese sa se împleteasca garduri pe amândoua partile drumului, pe o întindere de sase leghe, si pusese sa fie trasi acolo în teapa rebelii din propriul sau tinut si din vilaietul Moldovei, precum si cei din tara ungureasca, pe care putuse sa-i prinda. Locul dintre împletiturile mai sus-aratate, care era gradina sa, se umpluse cu criminalii pe care îi trasese în teapa, omorându-i prin osândire la moarte. Sângele proaspat împrastiat pe jos forma lalelele înflorite ale acelei gradini, iar tigvele oamenilor erau fructele coapte, atât vara, cât si iarna, ale pomilor".
Kemal-pasa-zade nu ezita însa sa-i recunoasca domnului Tarii Românesti si o serie de calitati între care talentul militar si capacitatile organizatorice si administrative sunt puse pe prim plan. Ca urmare, conchide el, Vlad Tepes "era vestit printre cei de-o seama cu el si în privinta mestesugului de a conduce osti (sipah salarlîk). La fel era unic si în serdarie, un al doilea ca el nefiind în tara ghiaurilor". În pofida acestor pareri pozitive despre Vlad Tepes, cronicarul otoman încheie portretul facut domnului muntean într-o nota eminamente ostila acestuia, explicabila daca avem în vedere faptul ca ea se adreseaza unui vasal devenit adversar al Imperiului Otoman, sustinând ca "în cele din urma, afurisitul acela a devenit îngâmfat si si-a închipuit ca este satana. Pornirile sale launtrice, atâtându-l, l-au scos de pe drumul drept si l-au facut sa se razvrateasca si rasculându-l pe acela împotriva binefacatorului sau, l-au facut sa devina rebel".
Pe aceeasi linie se plaseaza si relatarea cronicarului Sa'adeddin Mehmed (secolul XVI). Acesta afirma despre Vlad Tepes ca "rautatea firii sale murdare si înclinate spre uneltiri iesind la iveala, el a socotit ca expeditia împarateasca în partile Trapezuntului este un bun prilej si, întinzându-si mâna hrapareata, a apucat pe un drum gresit, potrivit cu firea sa cea uneltitoare". Pentru cronicarul turc, Vlad Tepes este de asemenea "cel cu inima neagra", sau "acel viclean", care a înselat încrederea sultanului, rasculându-se împotriva acestuia.
Un alt cronicar otoman, Kodja Hussein (sec. XVI-XVII), realizeaza, la rândul sau, un portret al lui Vlad Tepes aproape identic cu cel facut de Tursun-bey si Kemal-pasa-zade, ceea ce ne determina sa credem ca el s-a inspirat consistent din operele predecesorilor sai.
"Si domnul Tarii Românesti, care era cunoscut sub numele de voievodul Tepes (Kazîklu) - scrie Kodja Hussein - era un ghiaur tiran si despotic. El era cel care purta semnele violentei si rautatii. Astfel, pe un loc al scaunului sau de domnie, pe o întindere de sase leghe, alegând un teren, l-a împrejmuit cu ziduri. Si în acel teren, în loc sa sadeasca arbori fructiferi si pomi roditori, el a înfipt pari cu vârfuri ascutite. Ori de câte ori îi prindea prin lovituri de sabii pe dusmanii sai, îi înfigea prin burta în acesti pari, iar pe altii îi rastignea pe cruce. Pasarile si ciorile mâncau din carnea lor si nu lasa sa fie îngropati în pamânt. Daca cineva îndraznea sa dea jos pe acesti spânzurati sau rastigniti, atunci era spânzurat în locul lor. Si privind acest loc de ospetie si de osânda el se mândrea, zicând ca "acest loc este maidanul de preumblare al acestor morti". Cu acest obicei urât, el i-a înfrânt pe toti stapânii si capeteniile ghiaurilor".
În continuare, cronicarul otoman sustine ca "tocmai de aceea si violenta sa se întarise din ce în ce mai mult si el îi nimicise pe dusmanii sai. Dar, cu timpul, în creierul sau au patruns soaptele diavolului [...] si în timp ce ostile împaratesti erau departe de serhatul Tarii Românesti, atunci acel ghiaur, pângaritor al binefacerilor, depasind hotarele rautatii sale, si-a întins mâna sa pradalnica asupra raialei tinuturilor islamice".
Majoritatea cronicarilor otomani din secolele XV-XVII acorda de asemenea spatii însemnate în lucrarile lor campaniei sultanale în Tara Româneasca din vara anului 1462. Prezentând aceasta actiune militara, respectivii cronicari fac alte aprecieri denigratoare la adresa lui Vlad Tepes. Astfel, în opinia lui Enveri (secolul XV), Vlad Tepes este "acel nedemn" care tradându-si suzeranul binefacator, care era sultanul, "a facut atâtea rascoale, încât cine le vedea ramânea uimit", cel care nerespectând statutul solilor a facut ca trimisii otomani la curtea sa sa "moara ca niste martiri", dupa care "a pârjolit malul Dunarii". Pentru Orudj bin Adil (secolul XV), care relateaza doar succint campania lui Mehmed II împotriva lui Vlad Tepes din vara anului 1462, domnul muntean este "afurisitul voievod Dracula-oglu Kazîklî", care dând dovada de o mare lasitate a refuzat sa angajeze o lupta decisiva cu sultanul, ca urmare "nu a venit fata în fata, ci a atacat peste noapte", dar a fost înfrânt, actiune dupa care "fugind, el a plecat în Ungaria, unde craiul unguresc l-a închis". Aprecieri nefavorabile la adresa lui Vlad Tepes fac de asemenea cu prilejul relatarii campaniei sultanale din 1462, martorul ocular Konstantin Mihailovic de Ostrovica, precum si cronicarii Tursun-bey, Aîk-pasa-zade, Mehmed Neri (secolele XV-XVI), Kemal-pasa-zade, Lüfti-pasa (secolele XV-XVI), Sa'adeddin Mehmed, Mehmed bin Mehmed (secolele XVI-XVII) si Kodja Hussein.
Semnificativ este faptul ca toti acesti cronicari, prezentând campania sultanala ca un mare succes militar si politic al sultanului, încearca sa minimalizeze succesele obtinute de Vlad Tepes în luptele din 1462, a carui tactica defensiva este taxata ca fiind un rezultat al fricii, lasitatii si vicleniei sale, iar atacul de noapte din 16/17 iunie, interpretat si el ca un esec al domnului muntean, este considerat ca fiind un act dictat de disperare sau cel al unui om lipsit de ratiune.
Un bizantin ostil lui Tepes
În culori la fel de întunecate este prezentat Vlad Tepes si de cronicarul bizantin Kritobulos din Imbros (secolul XV), un colaborator apropiat si un admirator al sultanului Mehmed II, chiar daca în lucrarea cronicarului bizantin invectivele folosite de cronicarii otomani la adresa domnului muntean lipsesc în marea lor majoritate. Ostilitatea lui Kritobulos la adresa lui Vlad Tepes este însa confirmata de modul în care ne prezinta actiunile domnului Tarii Românesti. În primul rând, în opinia cronicarului bizantin, domnul muntean este un razvratit împotriva binefacatorului sau, sultanul otoman, care l-a instalat în domnie.
"În timp ce împaratul (sultanul, n.n.) se preocupa de aceasta, - scrie Kritobulos - i se anunta ca Draculea, domnul getilor (românilor, n.n.), umblând dupa schimbari, s-a razvratit si ca, adunând destula oaste si calareti si arme, s-a ridicat împotriva împaratului, care mai înainte vreme îi daduse aceasta domnie".
Pe masura prezentarii evenimentelor, imaginea negativa creionata de cronicarul bizantin lui Vlad Tepes devine tot mai pronuntata. Lipsa de fidelitate, violenta si cruzimea domnului muntean, spre exemplu, sunt afirmate de Kritobulos cu ocazia prezentarii campaniei acestuia la sud de Dunare din iarna anului 1461-1462.
"Întâmplându-se apoi schimbari în legatura cu domnia getilor - sustine cronicarul bizantin - si acela, care o avea, fiind izgonit rau, împaratul cu multa oaste si cheltuiala l-a adus pe acesta, predându-i toata domnia asupra getilor si legându-l prin tratate si juraminte, ca într-adevar va pastra fata de împarat dragoste curata si fara gânduri dusmane si are sa-i fie într-adevar cu priinta si credinta în legaturile încheiate. El însa tinându-se putin timp de acestea, apoi uitând de toate si aratându-si rautatea fata de cel ce s-a încrezut într-însul, s-a rasculat asupra împaratului. Si mai întâi trecând pe ascuns peste Istru cu putere si cu oaste nu putina, cutreiera cu dusmanie toata tara împaratului, ce-i era vecina, adica regiunea de pe la Nicopole si Vidin, luând prada foarte multa; si facând nu putin omor, a trecut înapoi (peste Dunare) si s-a întors în tara sa".
Dispretul fata de orice norme diplomatice si fata de statutul solilor, precum si fata de respectarea tratatelor încheiate sunt alte defecte pe care Kritobulos i le atribuie lui Vlad Tepes. Referindu-se la aceste aspecte, cronicarul bizantin relateaza ca "dupa aceea, când împaratul trimite soli la el, sa-i aduca aminte de tratatele încheiate si care sa-i vorbeasca de pace si sa-l întrebe de pricina necredintei, acesta, înainte sa afle de ce au venit, i-a prins pe acestia si i-a tras în teapa, vociferând multe si urâte amenintari la adresa împaratului".
Succesele initiale obtinute l-au facut pe Vlad Tepes sa devina un îndraznet si un fanfaron, sustine cronicarul bizantin. Tactica defensiva adoptata de domnul Tarii Românesti, pus însa în situatia de a se confrunta cu puterea militara a sultanului si refuzul sau de a se angaja într-o lupta decisiva cu acesta sunt pentru Kritobulos semne ale lasitatii, iar atacul de noapte asupra taberei otomane este actul unui om lipsit de ratiune si talent militar, dispus însa sa sacrifice totul numai pentru a se razbuna pentru pierderea tronului.
"Iar acel îndraznet si fanfaron, - sustine cronicarul bizantin - neputând tine piept naprasnicei navale a împaratului, a luat-o îndata la fuga, ajungând la locurile cele mai adapostite ale tarii, se atinea prin codri, asteptând sa vada sfârsitul lucrurilor ce se întâmplau. Împaratul însa prada si pustia tara lui si la urma îl puse domn al getilor pe Radu, fratele aceluia [...]. Iar Draculea, descurajat acum cu totul de starea lui de lucruri si nemaiavând nicio nadejde în viitor de domnie, s-a hotarât ca, omorând, sa faca un rau dusmanilor, chiar de-ar fi el însusi s-o pateasca. Si hotarând aceasta în fara de mintea lui, vrea în timp de noapte sa atace tabara. Si la miez de noapte, ataca fara nicio ordine si rânduiala o margine de tabara si face mult omor printre animale, camile, cai si catâri; caci peste oameni n-a dat [...]. Iar Draculea, strecurându-se pe aici pe undeva si scapând cu fuga, a plecat la peoni (unguri, n.n.); acestia însa, prinzându-l, l-au aruncat în închisoare".
Viteaz si curajos fara seaman
În opozitie totala cu aceste opinii se situeaza cele provenite din surse favorabile lui Vlad Tepes. Acestea accentueaza exclusiv calitatile domnului muntean, fie trecând cu vederea, fie punând într-o lumina favorabila, defectele acestuia. În acesasta categorie se înscriu, în primul rând, povestirile românesti despre Vlad Tepes, precum si o serie de relatari ale unor umanisti apuseni care au trait la curtea Ungariei sau a Transilvaniei în secolul al XVI-lea.
Conform uneia dintre povestirile românesti, "Vlad-voda era viteaz, curajos fara seaman, dar si nemilos fara crutare cu cei lenesi si rai, precum si cu dusmanii tarii, pe care obisnuia pe toti sa-i traga în teapa si de aceea oamenii l-au poreclit Tepes-voda. El era nepot al lui Mircea cel Mare si tinea mult ca tara lui sa fie libera si neatârnata fata de turci si de aceea era iubit si temut de soldatii sai".
O alta povestire relateaza ca Vlad Tepes "a fost un domn grozav de aspru. Pe cine prindea cu minciuna, ori ca se poarta rau cu ai batrâni, ori ca asupreste pe sarac, iute-iute îl pedepsea cu teapa. Tot cu teapa pedepsea el si pe turcii care veneau, când si când, pe la noi dupa jafuri". În aceleasi povestiri se arata ca "au fost odata niste vremuri în care domnea în Tara Româneasca un voda pre nume Vlad, poreclit Tepes. Acest domn era aspru foarte, dara drept. Pe hoti, pe mincinosi si pe lenesi nu-i putea suferi. El facu tot ce putu pentru a conteni ast soi de oameni din tara", ca urmare conchide povestirea mentionata, "nici tu minciuna, nici tu napastuire, nici tu betie, ori alt lucru ce-l strica pe om nu se mai afla"în tara, conturând astfel o imagine idilica a statului în timpul domniei lui Vlad Tepes.
Deosebit de apreciative la adresa lui Vlad Tepes sunt si relatarile unor umanisti de la sfârsitul secolului al XV-lea si din secolul al XVI-lea, care au trait si activat perioade mai lungi sau mai scurte de timp la curtea regala a Ungariei si în Transilvania sau chiar în Tara Româneasca si Moldova. Aici acestia au avut prilejul ca culeaga numeroase, importante si interesante informatii despre viata si domnia renumitului domn al Tarii Românesti.
Dragul Voievod
O asemenea opinie favorabila lui Vlad Tepes degaja însemnarile diplomatului raguzan Michael Bocignoli, care a vizitat Tara Româneasca în timpul domniei lui Neagoe Basarab (1512-1521), cuprinse într-o scrisoare redactata în anul 1524. Relatând luptele cu turcii ale fostului domn al Tarii Românesti, diplomatul raguzan ne prezinta imaginea unui suveran echilibrat, chibzuit, bun gospodar, viteaz, un talentat strateg si excelent militar. Referindu-se la aceste calitati ale lui Vlad Tepes, Michael Bocignoli consemneaza în scrisoarea sa că
"a fost odinioara la ei (la munteni, n.n.) un domn - pe care ei îl numesc voievod - cu numele de Dragul, barbat ager si cât se poate de priceput în treburile ostasesti. Acesta nu numai ca-si apara deosebit de bine tara, dar iarna când îngheta Dunarea, cum se întâmpla adesea, calca hotarele turcilor si pustia [tinuturile lor] cu focul si sabia. Înfuriat de acest lucru, Mohamed [...] trecând Dunarea pentru a razbuna [aceste] vatamari, a intrat în Tara Româneasca [dar] Dragul nu i-a iesit nicidecum înainte, caci el îsi dusese de pe ogoare si din sate nu numai oamenii si vitele, dar chiar si toate cele trebuitoare traiului în adâncurile padurilor înconjurate de mlastini, astfel ca armata turca trebuia sa-si aduca din alta parte cele de nevoie pentru hrana, iar Dragul, pregatindu-si si câtiva calareti noaptea, foarte adesea [sau] ziua de cele mai multe ori iesea din paduri pe drumuri ocolite si poteci cunoscute si nimicea pe neasteptate pe multi turci, fie în cautarea hranei, fie despartiti mai mult de trupa: uneori ataca tot grosul lor pe când nu se asteptau nicidecum la aceasta si dupa ce rapunea pe multi [din ei] pâna sa se adune [de lupta], fugea iarasi în paduri si nu-l lasa pe dusman sa dea lupta în conditii egale. De aceea Mahomed, cum nu avea nici aprovizionare pentru armata si cum nici nu voia sa-si primejduiasca ostasii atacându-l pe Dragul ce statea închis în desisurile padurilor, a fost silit sa se întoarca pe unde venise, fara prada, fara izbânda si dupa ce a pierdut pe multi dintre ai sai".
Ceea ce subliniaza în mod expres diplomatul raguzan în scrisoarea sa este faptul ca Vlad Tepes era, mai ales, un domn dedicat pâna la sacrificiu cauzei libertatii si afirmarii tarii sale.
"Iar domnisorii românilor - relateaza în continuare Michael Bocignoli - scapati de teama dusmanului, uitând de tot binele avut de la Dragul, au început sa urzeasca lucrari dusmanoase întru rapunerea lui Dragul, sa se dea în laturi de la slujba ostaseasca, sa-i laude pe turci, sa ponegreasca ispravile lui Dragul, sa declare ca izbânda va ajunge odata mai daunatoare învingatorilor decât învinsilor, si sa sustina ca ei nu pot rabda sa-i aiba pe turci de dusmani, si sa-si dea parerea ca trebuie încheiata o alianta cu ei chiar cu stabilirea unui tribut - în timp ce Dragul dimpotriva se straduia sa-i îndemne sa nu ceara pace de la [dusmanii] învinsi [ci] sa se apere cu armele [aparându-si] si toate ale lor si sa-i convinga sa traiasca în libertate si în sfârsit sa spuna [raspicat] ca nu va îngadui niciodata cât va trai ca Tara Româneasca sa ajunga tributara turcilor. Si cum el staruia în acesta parere a fost macelarit prin viclesug de domnisori si în locul lor a fost pus un altul".
Informatii pretioase despre personalitatea lui Vlad Tepes ne ofera si umanistul Felix Petancic, si el raguzan de origine, care a activat o perioada de timp însemnata, la cumpana secolelor XV-XVI, în cadrul Bibliotecii Corviniene din Buda. Referindu-se la lupta antiotomana, dusa de Vlad Tepes al carui talent militar este subliniat cu pregnanta, umanistul raguzan consemneaza ca "Dracula împreuna cu putini [luptatori] dar alesi, atunci când Mahomed, împaratul turcilor, cuprinsese Valahia Mare si se grabea sa o ocupe pe cea mica, l-a atacat aci în a doua veghe a noptii, si l-a pus pe fuga cu mare macel al [oamenilor] sai si l-a silit sa-si faca întoarsa calea cu mare rusine".
Cel mai mare elogiu îi este adus lui Vlad Tepes de carturarul Anton Verancsics (Verantio), care si-a petrecut cea mai mare parte a vietii în Transilvania si Ungaria, unde a ocupat înalte functii în ierarhia bisericeasca. În referirile sale la românii din Tara Româneasca el afirma ca "s-a început mai întâi de catre turci a-i numi draguli de la prea viteazul lor principe Dragula [...]. Astfel si Dragula e un diminutiv de mângâiere de la Drago, ceea ce înseamna "cel drag"".
O personalitate complexa
Deosebit de importante pentru creionarea unei imagini mai apropiate de realitate a controversatului domn muntean, sunt acele surse care ne prezinta de pe pozitii oarecum neutre, atât defectele, cât si calitatile lui Vlad Tepes, fara a exagera nepermis într-o directie sau în alta. În aceasta categorie se înscrie povestirea slava despre viata lui Vlad Tepes, câteva cronici bizantine, contemporane, din a doua jumatate a secolului al XV-lea, precum si unele relatari tardive ale unor umanisti din secolul al XVI-lea.
Asa cum am aratat, asemenea informatii favorabile despre Vlad Tepes aflam, în primul rând, din naratiunea slava intitulata Povestire despre Dracula voievod, redactata la câtiva ani de la moartea domnului. Autorul sau, fara îndoiala, un cleric provenit din mediul ortodox, a cunoscut naratiunile germane, care l-au influentat evident. Lucrarea însasi debuteaza cu o prezentare deloc magulitoare a domnului muntean, aratând ca "a fost în Tara Munteneasca un voievod crestin de credinta greceasca, anume Dracula pe limba româneasca, iar pe a noastra, diavol, atât era de rau. Precum i-a fost numele, asa si viata".În pofida acestei prime aprecieri nefavorabile, autorul naratiunii ne prezinta însa imaginea unui mare stapânitor, perfect constient de pozitia si statutul sau.
Talentul militar, curajul si vitejia domnului muntean, precum si intransigenta sa în fata lasitatii sunt alte calitati pe care autorul naratiunii slave i le recunoaste lui Vlad Tepes. Ele sunt evidentiate îndeosebi cu prilejul luptelor cu turcii. Relatând acest moment crucial al domniei lui Vlad Tepes, naratiunea consemneaza ca în fata atacului otoman, "el a adunat oastea cât avea, [30.900] si a lovit pe turci noaptea si a nimicit o multime dintre dânsii si nu a putut sa se bata cu oameni putini împotriva marii ostiri si s-a întors înapoi. Si pe cei care au venit cu dânsul din aceasta lupta, a început el însusi sa-i cerceteze. Care era ranit în fata, aceluia îi dedea mare cinste si-l facea viteaz al sau, care era ranit la spate, pe acela poruncea sa-l puie în teapa, spunându-i în loc de prohod: "Tu nu esti barbat, ci femeie". Iar atunci, când a pornit împotriva turcilor, astfel a vorbit întregii lui osti: "Cine se gândeste la moarte, acela sa nu mearga cu mine, sa ramâie aici".
Spiritul de dreptate si cinstea sunt alte calitati recunoscute lui Vlad Tepes.
"Si asa de mult ura raul în tara lui, - relateaza naratiunea slava - încât, daca cineva facea un rau, furt sau tâlharie sau vreo minciuna sau nedreptate, niciunul dintre acestia nu ramânea viu. Fie ca era boier mare sau preot sau calugar sau om de rând, chiar daca cineva avea mare bogatie, nu se putea rescumpara de la moarte. Si atât de temut era, încât era într-un loc al lui un izvor si o fântâna si la aceasta fântâna si la izvor veneau multi calatori din multe parti si mergeau multi oameni si beau din fântâna si din izvor, caci apa era rece si dulce. El a asezat la acea fântâna, în loc pustiu, o cupa mare si minunata de aur. Si cine voia sa bea apa, si bea din acea cupa, o punea înapoi la locul acela si cât a tinut-o vremea, nimeni nu a îndraznit sa ia acea cupa".
Defectele relevate de Povestirea slava
Alaturi de aceste calitati incontestabile recunoscute lui Vlad Tepes, Povestirea slava, evidentiaza si grave defecte ale domnului Tarii Românesti. Între acestea, cruzimea, setea de sânge, intoleranta si violenta se afla la loc de frunte. Astfel, relatând campania în Imperiul Otoman din iarna anilor 1461-1462, naratiunea consemneaza:
"El a strabatut prin tara lui vreo 5 zile si pe neasteptate s-a întors si a început sa prade cetatile si satele si a prins multime mare si i-a taiat, pe unii turci îi punea în teapa, iar pe altii îi taia în doua jumatati si-i ardea, pe nimeni nu a lasat, pâna la copii de tâta; toata tara a facut-o pustie".
Referindu-se la aceleasi defecte, sursa mentionata relateaza în alta parte ca "daca o femeie oarecare gresea cu adulter fata de barbat, el poruncea sa-i reteze rusinea si sa-i jupoaie pielea si s-o lege goala si pielea s-o atârne pe masa în mijlocul cetatii si a târgului. Si fetelor care nu-si pastrau fecioria si vaduvelor de asemenea le facea si altora le taia sânii, altora le jupuia pielea de pe rusinea ei si baga în rusinea ei o vergea de fier înrosit si iesea prin gura si asa o lega si statea la stâlp goala, pâna ce cadea carnea si oasele ei sau va fi hrana pasarilor".
Retinem în acest punct al demersului nostru o ultima relatare cu privire la defectele grave ale lui Vlad Tepes. Astfel, povestirea slava relateaza ca "odata se ospata sub trupurile oamenilor morti, care erau pusi în teapa, multime, în jurul mesei lui si solii de unde veneau la el, acolo mâncau pâine si-si împlineau solia, el mânca între dânsii si se îndulcea de aceea". În alta parte a naratiunii sale, autorul Povestirii slave despre Dracula voievod consemneaza ca "se spune despre dânsul ca sezând în temnita, nu s-a lasat de obiceiul sau cel rau, ci vâna soareci si cumpara pasari la târg si asa le chinuia, pe unele le punea în teapa si altora le taia capul, altora le smulgea penele si le dadea drumul".
În sfârsit, un alt aspect al comportamentului lui Vlad Tepes, criticat de autorul Povestirii, atitudine absolut explicabila daca avem în vedere faptul ca acesta provenea din mediul ecleziastic ortodox, este nestatornicia în credinta a domnului muntean care, mânat de dorinta de putere si marire, a acceptat catolicismul.
"Murind acel voievod, - relateaza povestirea slava - regele a trimis la el în temnita spunându-i, daca doreste sa vie voievod în Tara Munteneasca ca si mai înainte, atunci sa primeasca credinta latina. Daca nu, atunci va muri în temnita. Lui Dracula i-a placut mai mult dulceata lumii trecatoare decât cea vesnica si fara de sfârsit si s-a lepadat de ortodoxie si s-a departat de adevar si a lasat lumina si a primit întunerecul. Vai nu a putut rabda greutatile vremelnice ale temnitei si s-a pregatit de chinurile cele fara de sfârsit si a parasit credinta noastra ortodoxa si a primit înselaciunea latina".
Prezentarea facuta de Dukas...
În categoria de lucrari prezentate la acest capitol al studiului nostru se includ, asa cum am aratat mai sus, si unele realizari ale istoriografiei bizantine din a doua jumatate a secolului al XVI-lea, si anume cronicile lui Dukas si Laonikos Chalkokondylas, ambii contemporani domnului muntean. Lucrarile sunt cu atât mai importante cu cât pozitia de neutralitate adoptata de autorii lor, cel putin în abordarea problemelor care ne intereseaza pe noi, le face net superioare celorlalte.
În ceea ce-l priveste pe Dukas, acesta înceraca si el sa explice etimologia cognomenului Dragulios, aplicat, atât lui Vlad Dracul, cât si lui Vlad Tepes. În acest sens, cronicarul bizantin ne ofera o semnificatie a termenului apropiata de cea din Pavestirea slava despre Dracula voievod, sustinând ca supranumele Dragulios se datora faptului "ca era rau si viclean în felul lui; caci numele de Dragulios se si talmaceste prin rau si viclean".
Cele mai multe informatii despre personalitatea lui Vlad Tepes ni le ofera Dukas în contextul prezentarii luptelor domnului Tarii Românesti cu turcii. Cronicarul bizantin ne permite astfel conturarea imaginii unui domn ferm, stapân pe sine, precum si un excelent militar. Aceasta latura a personalitatii sale este însa dublata de una întunecata, dominata de o cruzime excesiva. Cele doua componente ale personalitatii domnului muntean ne sunt prezentate de Dukas ca un tot inseparabil. În acest context, prezentând debutul conflictului cu Imperiul Otoman si campania de la sud de Dunare din iarna anilor 1461-1462, Dukas relateaza ca sultanul, "trimite la voievodul un sol, amintindu-i sa vina în graba la închinaciune si sa aduca neaparat cu sine 500 de baieti si tributul ce-l da în fiecare an, adica zece mii de galbeni de aur.
Voievodul i-a raspuns însa: galbenii îi are gata sa-i dea, baietii însa nu poate; cât despre sine sa vina însusi la închinaciune si aceasta e mai cu neputinta. Auzind tiranul (sultanul, n.n.) acesta s-a înfuriat si, trimitând pe unul din oamenii lui de seama cu unul din secretarii sai, a spus: "Aduceti-mi tributul! Si despre celelalte ma voi gândi eu".Iar ei venind si aratând românului cele spuse de sultan, mai întâi pe ei i-a tras în teapa, o moarte neomeneasca, dureroasa si urâta. Pe urma, trecând cu armata, a strabatut cu dusmanie partile Dristrei si, luând mult popor de rând, i-a trecut pe toti în Tara Româneasca si le-a luat viata cu acelasi fel de moarte în teapa. Un comandant din marginile acelea, [...], a trecut în Tara Româneasca cu zece mii de turci; românul însa ciocnindu-se cu ei, pe care i-a ucis în razboi, pe care însa i-a prins de vii, pe toti amarnic i-a osândit la moarte si pe comandantul lor Chamza, trasi fiind în teapa".
Aceleasi trasaturi de caracter ale lui Vlad Tepes, alaturi de altele precum acelea de bun organizator, prevazator, excelent strateg, fin cunoscator al psihologiei umane, ne sunt relevate de Dukas si cu prilejul prezentarii campaniei sultanale din Tara Româneasca din vara anului 1462. Cu aceasta ocazie, cronicarul bizantin ne informeaza ca atacat de fortele otomane net superioare,
"românul i-a mutat pe toti supusii lui în locuri strâmte de munte si în locuri pustii si în locuri acoperite de paduri; si câmpurile le-a lasat pustii si vitele de tot felul le-a mânat mai înauntrul hotarelor dinspre alani si huni; iar însusi cu armata de sub el se tinea toata ziua în locuri scutite de sihle si paduri dese. Tiranul, trecând Dunarea, a strabatut loc mai bine de 7 zile si n-a gasit nimic, nici om, nici cel mai neînsemnat animal si nici ceva de mâncare sau de baut. Si ajungând într-un loc frumos asezat ca o livada, vede mii si mii de pari saditi în pamânt încarcati în loc de fructe cu oameni morti, si în mijloc pe Chamza [...], în îmbracamintea de in subtire si purpura ce-o purta, tras în teapa. La vederea acestei amenintari, tiranul s-a înspaimântat si noaptea, când a ridicat corturile, fiindu-i frica, a tras santuri si a ridicat valuri si sta în mijlocul lor. Românul însa, sculându-se dis-de-dimineata si rânduindu-si bine oamenii de sub el, a navalit, când era înca întuneric, si nimerind în partea dreapta a taberei, a intrat deodata înauntru si pâna în ziua a taiat turci fara numar; si pâna ce s-a luminat de ziua, multi turci s-au ucis între ei. Când însa s-a facut dimineata, românii au intrat în tarcurile lor si s-au culcat; iar tiranul, sculându-se plin de rusine, a trecut Dunarea si a ajuns la Adrianopol".
Informatia transmisa de Dukas îsi afla confirmarea si în raportul legatului papal la Buda, Nicolae de Modrussa, care evidentiaza si el calitatile militare ale domnului Tarii Românesti, precum si impresia produsa de Vlad Tepes în rândul adversarilor sai. Astfel, acesta relateaza ca în timpul atacului de noapte,
"Dracul, dupa ce a provocat un macel de necrezut, fara a pierde într-o ciocnire atât de mare pe multi dintre ai sai, dintre care totusi foarte multi au fost raniti, a parasit tabara dusmana înainte de zorii zilei si s-a reîntors în aceiasi munti [de unde venise], fara ca cineva sa îndrazneasca a-l urmari, într-atât le daduse de furca si vârâse groaza în toti".
...si de Chalkokondylas
Interesante si ample referiri cu privire la personalitatea lui Vlad Tepes ne ofera un alt cronicar bizantin contemporan, Laonikos Chalkokondylas. Ca si alti contemporani sau predecesori ai sai, Chalkokondylas ne contureaza o personalitate complexa si contradictorie a domnului Tarii Românesti, cu pronuntate calitati si defecte.
Fermitatea si asprimea, duse uneori pâna la paroxism, ale domnului muntean, puse însa în slujba întaririi autoritatii centrale, sunt primele trasaturi de caracter ale acestuia asupra careia insista cronicarul bizantin. Spre deosebire de omologii sai, Chalkokondylas nu pune masurile aspre luate de Vlad Tepes, pe seama cruzimii si a caracterului sângeros si violent al acestuia, ci le prezinta ca pe niste necesitati dictate de interese de stat, obiectivele sale fiind acelea de a-si consolida autoritatea pe plan intern în raporturile cu o boierime recalcitranta si ostila, adepta a controlarii domnului si a colaborarii cu turcii, si crearea premiselor pentru asigurarea independentei tarii, pe plan extern.
"Dar cum a ajuns la domnie - relateaza cronicarul bizantin referindu-se la aceste aspecte - mai întâi si-a facut o garda personala nedespartita de el; dupa aceea chemând câte unul din boierii sai, despre care putea crede ca ar fi în stare sa ia parte la tradarea pentru schimbarea domnilor, îl slutea si tragea în teapa cu toata casa, pe el, pe copii, femeie si slujitori, încât am auzit ca acesta singur dintre toti barbatii, câti stim noi, a ajuns sa faca o mare ucidere de oameni. Caci ca sa-si întareasca domnia, sa fi ucis în putin timp la douazeci de mii de barbati, femei si copii; si înconjurându-se de un numar de ostasi si trabanti alesi si devotati, acestora le daruia banii si averea si cealalta bunastare si situatie a celor ucisi, încât peste putin timp s-a ajuns la o schimbare radicala si omul acesta a prefacut cu totul organizarea Daciei (Tarii Românesti, n.n.). Si peoni (unguri, n.n.), nu putini, despre care se credea ca au vreun amestec în treburile publice, necrutând pe niciunul dintre acestia, i-a ucis în numar foarte mare. Când asadar a crezut ca-si are domnia Daciei pe deplin consilidata, se purta cu gândul sa se lepede de împaratul".
Fin cunoscator al modului de actiune si al mentalitatii turcilor, Tepes reuseste sa evite cu abilitate capcana întinsa de Hamza-beg, iar când acesta l-a atacat "s-a luptat în chip remarcabil si biruindu-l, l-a prins si din ceilalti care au luat-o la fuga, a nimicit nu multi. Pe acestia cum i-a prins, i-a dus cu totii si i-a tras în teapa, dupa ce i-a ciuntit mai întâi".
Prin masurile întreprinse pe plan intern, domnul Tarii Românesti s-a facut temut si respectat. Semnificativa din acest punct de vedere este o întâmplare relatata de Chalkokondylas conform caruia, un ostas român facut prizonier a fost dus în fata marelui vizir Mahmud pasa care "l-a întrebat daca ar sti pe unde se atine acuma Vlad, domnul Daciei. Iar el i-a raspuns ca stie bine, dar despre aceasta, de frica aceluia, n-ar putea spune nimic. Atuncea, cum îi spuneau mereu ca-l vor ucide, daca nu afla de la el ce voiesc sa-l întrebe, el spunea într-una ca e gata sa moara oricând, dar sa descopere ceva cu privire la acela, n-ar putea s-o îndrazneasca".
Masurile draconice luate de Tepes pe plan intern, vizibile la tot pasul, precum si fidelitatea populatiei fata de domn l-au impresionat, atât pe Mehmed II, cât si pe ceilalti turci, stârnindu-le, în acelasi timp, admiratia si teama. Spre exemplu, Chalkokondylas sustine ca ajungând în fata cetatii de scaun, unde a fost primit cu focul tunurilor de catre aparatorii acesteia, si vazând "câmpia de tepe, care se întindea în lungime pâna la saptesprezece stadii si în latime pâna la sapte" în care erau înfipti
"barbati si femei si copii, la douazeci de mii [...]; spectacol pentru turci si pentru însusi împaratul", acesta, "cuprins de uimire, spunea într-una ca nu poate sa ia tara unui barbat care face lucruri asa de mari si, mai presus de fire, stie sa se foloseasca asa de domnia si de supusii lui. Mai spunea ca acest barbat care face astfel de ispravi, ar fi vrednic de mai mult. Si ceilalti turci, vazând multimea de oameni trasi în teapa, s-au înspaimântat foarte".
Un spatiu însemnat este acordat de Laonikos Chalkokondylas prezentarii luptelor dintre români si turci din timpul campaniei sultanale în Tara Româneasca din vara anului 1462. Cu acest prilej, cronicarul bizantin ne releva indirect alte calitati ale lui Vlad Tepes:dârzenia, vitejia, precum si talentul de militar si strateg deosebit. De altfel, în ciuda unor esecuri minore ale domnului muntean, pe care nu le ascunde, cronicarul bizantin ne prezinta o victorie clara a acestuia asupra turcilor.
Si opinia unui german
Cel putin la fel de interesante si de concludente sunt si stirile despre Vlad Tepes, transmise de umanistul german Sebastian Münster (secolul XVI). Desi inspirate, fara îndoiala, de povestirile germane si de opiniile tardive care circulau în Europa apuseana despre domnul muntean, informatiile transmise de Münster despre acesta urmeaza totusi o nota apropiata de cea a lui Chalkokondylas si Michael Bocignoli, privindu-l pe Vlad Tepes de pe o pozitie favorabila.
Sub influenta surselor amintite, umanistul german ne prezinta si el un Vlad Tepes cu un caracter crud, sângeros si violent, chiar daca emite unele rezerve asupra veridicitatii informatiilor folosite.
"Se povesteste - relateaza el - ca atunci când solii turcilor au refuzat sa-si scoata în semn de cinstire turbanele [invocând] datina stramoseasca, el, ca o confirmare a cestei datini, a pus sa li se înfiga trei cuie în cap, ca sa nu mai poata sa si le scoata; si a tras în teapa numerosi turci, iar el stând printre ei se ospata stralucit cu prietenii. Si pe deasupra ca a strâns la un stralucit ospat pe toti cersetorii si lenesii, pe cei chinuiti de boala si de soarta, pe cei batrâni si prapaditi care nu mai erau buni la nimic, apoi când erau îmbuibati de mâncare si de vin, i-a nimicit dându-le foc. Se mai spune de asemenea ca adesea a pus sa li se jupoaie picioarele prizonierilor turci si sa li se frece cu sare pisata si apoi când acestia se vaietau de durerea talpilor frecate cu sare punea sa fie aduse capre care cu limba lor aspra le mai mareau înca chinul. Unui negustor florentin care întreba cu mare grija cum sa-si fereasca banii [de primejdia hotilors i-a poruncit sa-i lase noaptea în mijlocul drumului si, dupa ce nu i-a lipsit nimic din banii numarati, l-a lasat sa plece nevatamat".
Rezultatele politicii interne a domnului muntean, de o severitate dusa pâna la paroxism, sunt însa apreciate ca pozitive de umanistul german. Ca urmare, acesta conchide ca Vlad Tepes "s-a purtat cu atâta asprime încât în [aceas tara barbara putea orisicine sa stea cu avutiile sale în mijlocul padurilor în cea mai mare siguranta".
Încheiem demersul nostru cu concluzia ca sursele de care dispunem, contemporane sau tardive, ne permit creionarea aproximativa a imaginii unui Vlad Tepes cu un caracter puternic si contradictoriu în care se îmbina calitati deosebite-vitejia, cinstea, fermitatea, dragostea de tara, dorinta de dreptate, bun strateg si militar-si defecte-cruzimea, setea de sânge, violenta-împinse pâna la extrem. Din acest punct de vedere domnul muntean se încadreaza perfect, prin faptele sale, în galeria unor mari personalitati ale istoriei universale precum, Ludovic al XI-lea regele Frantei, Richard al III-lea regele Angliei, Ivan al III-lea marele cneaz al Moscovei, Francesco Sforzza, ducele de Milano, Cezare Borgia, sau chiar marele sau adversar, sultanul Mehmed al II-lea. În pofida defectelor sale, calitatile de care a dat dovada l-au impus pe domnul Tarii Românesti, alaturi de Ioan de Hunedoara si Stefan cel Mare, ca o personalitate marcanta a secolului al XV-lea românesc.
Descoperă campaniile militare ale lui Vlad Țepeș, dincolo de mituri și legende, în numărul 220 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei în perioada 27 mai - 26 iunie 2020, dar și în format digital pe paydemic.com.
