Cuba Libre: construirea unei națiuni prin educație jpeg

Cuba Libre: construirea unei națiuni prin educație

📁 Istorie Modernă Universală
Autor: Andreea Lupşor

Ultima colonie spaniolă din America, Cuba a început al doilea război pentru independență în 1895, la mai bine de jumătate de secol după constituirea republicilor independente în restul Americii Spaniole. Cu toate acestea, războiul intelectual împotriva dominației spaniole începuse mai devreme, înaintea primei revoluții eșuate din 1868-1878.

Mulți intelectuali din Cuba secolului al XIX-lea, inclusiv Jose Marti, devenit erou național, credeau că educația catolică din perioada colonială, la care avea acces doar elita, a servit drept mijloc de suprimare a tendințelor de independență națională prin faptul că predica loialitatea față de Biserică și Coroană. Cuba Libre, națiunea independentă și democratică pentru ca luptaseră și muriseră atâția cubanezi, nu se putea naște fără fondarea unui sistem educațional public gratuit, universal și, evident, secular.

Ocupația americană și reforma educației

Cuba nu a avut, sub dominația spaniolă, o tradiție a educației publice, iar războiului din 1895-98 a devastat puținele resurse educaționale existente pe insulă. După intervenția militară a Statelor Unite, din 1898, și înfrângerea Spaniei, americanii au ocupat Cuba pentru următorii trei ani. Observatorii americani au spus despre cubanezi sunt în mare parte ignoranți, incapabili de a se autoguverna, și au promovat avantajele unei tutele americane asupra țării. Eduacția publică, spuneau ei, avea să fie un mijloc important de pregătire a locuitorilor pentru a se putea guverna singuri. ”Armata americană a început cucerirea coloniilor spaniole cu sabia într-o mână și abecedarul în cealaltă” nota un raport britanic asupra reformelor educaționale întreprinse de americani.

Pentru majoritatea cubanezilor, ocupația americană nu era altceva decât un sfârșit complet nesatisfăcător al luptei lor pentru Cuba Libre. Au tolerat-o însă bazându-se pe ideea că aceasta era doar temporară. Existau însă temeri că Statele Unite doreau anexarea insulei. Deși cubanezii erau recunoscători față de americani pentru eforturile lor de a construi un sistem de educație, acuzațiile potrivit cărora guvernul militar dorea ”americanizarea” educației hrăneau temerile de anexare.

Americanizarea educației?

Ce era la baza acestor acuzații? Administrația americană a modelat sistemul de eduacție din Cuba pe cel american. Legea educațională a statului Ohio a servit drept model pentru legea instituită în Cuba, curriculum-ul american a fost baza pentru noul curriculum cubanez, iar manualele americane erau traduse în spanioă și folosite în școlile cubaneze. Guvernul militar a trimis profesori cubanezi în Statele Unite pentru a fi instruiți, iar profesori americani au venit în Cuba pentru a da o formă noului sistem de educație.

Președintele Ligii Patriotice Americane a lansat un program menit să prezinte crezul și practicile politice americane elevilor cubanezi și părinților lor. Acest program era conceput pe baza celui destinat imigranților din America. Programul presupunea organizarea școlilor ca orașe, cu propria forță de poliție, primar și alte instituții civile. Scopul său era de a insufla copiilor cubanezi credința că, în contrast cu societățile latino-americane, Statele Unite deveniseră cea mai mare și mai de succes republică din lume.

Statele Unite ale Americii au urmărit să-și păstreze influența asupra Cubei insistând ca, în schimbul retragerii, controversatul Amendament Platt să fie introdus în constituția cubaneză din 1901. Amendamentul dădea Statelor Unite dreptul de a interveni pentru ”prezervarea independenței și menținerea unui guvern adecvat protejării vieții, proprietății și libertății individuale.” Și cum ocupația permisese ca elementele esențiale ale economiei cubaneze să treacă în mâinile americanilor, amendamentul Platt conferea și mijloacele politice de a păstra interesele politice americane în zonă. Americanii au folosit acest amendament – pe care l-au interpretat într-un sens destul de larg – pentru a-și proteja interesele.

Eșecul educației – cauzat de ”defecte rasiale”

Retragerea armatei americane din 1902 a fost urmată de o a doua ocupație, între 1906-1909. Revolta cubaneză ce a atras a doua venire a americanilor a afectat destul de grav sistemul școlar care era oricum într-o stare nu tocmai bună. Guvernul american n-a fost interesat să găsească lacunele sistemului public de educație instituit de fostul guvern militar, iar vina a fost aruncată asupra cubanezilor. Concluzia americanilor a fost că, în ciuda intențiilor sale bune, Statele Unite n-au putut depăși ”defectele rasiale”. Ei ”prescriseseră” educația în cantități ”prea mari” pentru indieni, negri, filipinezi și cubanezi.

De fapt, cubanezii își puseseră mari speranțe în puterea educației de a rezolva toate problemele, atât individuale cât și naționale. Au dat dovadă de un puternic entuziasm față de noul sistem educațional. Comunitățile și-au construit propriile școli cu materiale primite ca donație, și mulți binefăcători înstăriți au oferit gratuit clădiri pentru a găzdui școlile. Multe grupuri, inclusiv organizații de femei, sindicate și asociații studențești, s-au implicat în dezvoltarea școlilor. Sprijinul acordat însuși principiului de școlarizare publică a devenit o modalitate de exprimare a naaționalismului. ”A abandona educația, spunea Ramiro Guerra y Sanchez, e cea mai gravă crimă ce poate fi comisă împotriva națiunii”.

”A abandona educația e cea mai gravă crimă ce poate fi comisă împotriva națiunii”

Pentru realizarea idealului de Cuba Libre, naționaliștii și specialiștii în probleme de educație erau de părere că instrucția publică trebuia să predea drepturile și obligațiile cetățeanului, să nutrească patriotismul și solidaritatea națională. În opinia lor, o națiune democratică și independentă nu se putea naște acolo unde educația publică eșuează. Cu toate acestea, până în anii 1920, devenise clar că sistemul public de educație al țării se confrunta cu foarte multe probleme:puțini copii admiși, încă și mai puțini care mergeau regulat la școală;distribuție inegală de școli și profesori în teritoriu;puțin elevi care terminau ciclul primar.

Conștientizarea problemelor existente în sistemul educațional au tras un semnal de alarmă care, la rândul său, a stat la baza unei perioade de autocritică națională și o intensificare semnificativă a naționalismului născut ca opoziție la dependența politico-economică a Cubei față de Statele Unite. Exista o tensiune crescândă între admirația generală față de sistemul educațional american, văzut adeseori ca un ideal la care Cuba trebuie să aspire, și recunoașterea efectelor negative ale influenței americane.

Eșecul guvernelor succesive de a rezolva problemele educației publice a făcut ca numeroși părinți să se îndrepte către școlile private. În primul rând, din motive practice:nu existau suficiente școli pentru a face față numărului mare de copii. În plus, condițiile existente în școlile publice erau deplorabile – lipsa igienei, a materialelor necesare și a spațiului, absenteismul profesorilor. De asemenea elementele etnic și religios au contribuit la alegerea școlilor de către părinți. Comunitatea în creștere de imigranți spanioli se considera diferită de cubanezii nativi și prefera să își trimită copii la școli deținute și frecventate tot de spanioli. Unii părinți erau nemulțumiți și de școlile mixte, nedorind să-și trimită copiii la școli publice la care mergeau cei săraci sau negrii.

Cubanidad, sau conștiința națională

Drept rezultat, numărul școlilor private din Cuba a crescut neîncetat, și uneori în mod spectaculos, în perioada pre-revoluționară. Naționaliștii condamnau această tendință, susținând că ea afectează și amenință chiar coeziunea națională și dezvoltarea țării. În opinia lor, consolidarea Cubei avea nevoie de dezvoltarea unei conștiințe cubaneze unice – așa-zisa cubanidad, iar pentru asta era nevoie de un sistem educațional inspirat de iubirea de țară, de istoria ei și lupta pentru independență. Una din cele mai importante dezbateri privind chestiunea construirii unei Cuba Libreaducea în discuție dacă școlile private încurajează și promovează ideea decubanidad.

În 1915, Ismael Clark, un inspector școlar, a expus eșecul prea răspândit și, spunea el, intenționat, al școlilor private de a-și îndeplini datoriile educaționale. A acuzat aceste școli că au standarde inaccpetabile, atitudini antinaționaliste și că perpetuează diviziunea rasială și pe clase în societate. El spunea că în școlile private nu se învață despre patrie, despre relația copilului cu aceasta, despre istoria Cubei și despre patrioții ei;ele nu sărbătoresc zilele importante ale istoriei naționale și servesc drept mijloc de deznaționalizare. Ce dorea el era de fapt cubanizareaeducației private.

Indiferența și ostilitatea unor școli private față de patrie și istoria sa a trezit pasiuni puternice în această țară în care lupta pentru Cuba Libreajunsese la proporții mitice.  Devotamentul față de idealul de Cuba Librenu era doar o datorie față de cauză, era devotamentul față de o credință.

Sursa și varianta completă a articolului: http://www.historytoday.com