Contrareforma în Imperiul Habsburgic

Pe 4 Decembrie 1563 s-a încheiat Conciliul de la Trento care a înzestrat Biserica Catolică cu o doctrină clară destinată confruntării cu protestantismul. Catolicismul porneşte o campanie de recucerire a terenului pierdut, campanie bazată pe o disciplină de fier şi pe respectarea valorilor ierarhice;erau avansate două metode de recuperare a oilor „pierdute”:convingerea paşnică şi, la nevoie, convingerea prin violenţă1. Aceste două modele s-au pliat perfect peste realităţiile din Europa Centrală, însă aici mai era vorba de încă un model, cel al toleranţei, cum a fost cazul în Ungaria, Polonia şi Transilvania, unde datorită dreptului de patronat al nobi-limii există mai multe confesiuni. Aceste trei modele central-europene le putem identifica şi în monarhia habsburgică, unde a existat o adevărată continuitate în privinta apărării unei Biserici Catolice unite, de la Ferdinand I, până la nepotul său Rudolf al II-lea sau chiar criptoluteranul Maximilian al II-lea care s-a autodefinit ca un creştin ce refuză orice etichetă. Căutarea unităţii religioase era perfect compatibilă cu ideologia imperială centralizatoare a Habsburgilor.

Ferdinand I (1556-1564) a luat măsurile care aveau să pregătească succesul pe termen lung al Reformei catolice2. El i-a chemat la Viena pe reprezentanţii Companiei lui Iisus (iezuiţii) din rândul cărora se va remarca Petrus Canisius (1521-1597), originar din orasul olandez Nijmegen. El a studiat la Köln, Roma şi în Sicilia iar în 1549 este trimis la Ingolstadt, în Bavaria pentru a organiza primul colegiu iezuit din Germania. În următorii 31 de ani Canisius a muncit pentru a împiedica ceea ce el considera a fi posibilitatea reală ca întreaga Germanie să devină protestantă3. Unul dintre cele mai importante puncte ale programului iezuit îi viza pe principii germani care rămăseseră catolici şi care trebuiau să fie împiedicaţi de a se converti la protestantism. Din acest punct de vedere, cel mai însemnat succes al lui Canisius a fost reputat cu Ferdinand de Austria, fratele lui Carol Quintul. Posibilitatea ca Ferdinand să devină protestant era nulă, dar exista pericolul ca el să acorde concesii luteranilor, din oportunism politic. Principii luterani erau nemulţumiţi că principiul cuius regioeius religio nu se putea aplica teritoriilor bisericeşti conduse de principi-episcopi sau arhiepiscopi;clauzele păcii de la Augsburg stipulau că acestea nu pot fi decât catolice, iar luteranii doreau ca teriitorile ecleziastice să fie tratate ca orice alt stat. La un moment dat Ferdinand ar fi fost în stare să renunţe la acest principiu în schimbul sprijinului contra otomanilor, dar sfaturile lui Canisius au împiedicat acest fapt4. Un alt pericol la adresa catolicismului din Austria erau simpatiile luterane ale moştenitorului lui Ferdinand, arhiducele Maximilian. Acesta a fost îndemnat de către tatăl său să susţină Biserica Catolică. Canisius şi-a desfăşurat o parte a activităţii sale şi în cadrul universităţii vieneze, unde şi-a redactat celebrul său catehism Summa doctrinae christianae, iar apoi s-a îndreptat spre Praga, unde a înfiinţat o universitate catolică ce rivaliza cu vechea universitate carolină condusă de utraquişt. În 1566 iezuiţii deschid o nouă universitate la Olomuc, în Moravia, eforturile lor pedagogice fiind dublate şi de iniţiative spirituale cum ar fi pelerinajele la grota Sfântului Ioan Nepomuc şi la Fecioara făcătoare de minuni de la Boleslav5. Cu toate acestea succesul iezuit în Boemia a fost redus;la 1600 catolicii reprezentau circa 10% din populaţie. Doar intervenţia directă şi brutală a puterii monarhice după 1620 putea asigura recâştigarea terenului pierdut. În 1561 Ferdinand ia o decizie cu consecinţe pe viitor numind un nou arhiepiscop la Praga, Antoniu Brus de Mohelnice, fost episcop de Viena şi participant la Conciliul de la Trento;el va avea jurisdicţie peste 300 de parohii, peste domeniile aristocraţilor catolici şi oraşele regale. În 1581 este restabilită şi nunţiatura apostolică de la Praga prin Giovanni Francesco Bonomi (1581-1584) care a stabilit legături cu marile familii catolice Rozmberk, Hradec şi Lobkowitz, cu care a elaborat un plan de stârpire a ereziei bazat pe vizite pastorale, misiuni, sporirea slujbelor şi a sărbătorilor6.

Situaţia Tirolului si a Austriei interioare după moartea lui Ferdinand I

Tirolul a revenit după moartea lui Ferdinand fiului său mijlociu Ferdinand (1564-1595) care avea în intenţie să redea gloria catolicismului deşi în acest spaţiu situaţia Bisericii Catolice era cea mai bună din statele ereditare, atât masele cât şi cea mai mare parte a nobilimii au rămas fidele Bisericii Romei, luteranismul răspândindu-se doar în rândul minerilor de origine germană. Arhiducele Ferdinand i-a adus pe iezuiţi la Innsbruck, unde aceştia pun bazele unui colegiu, la care pentru puţin timp a activat şi Canisius. Austria Interioară a revenit fiului cel mai mic al lui Ferdinand I, Carol (1564-1590) care a dus în general o politică de susţinere a catolicismului, dar care a fost nevoit să convieţuiască şi cu ordinele în cea mai mare parte raliate Confesiunii de la Augsburg, fiind nevoit să adopte câteva măsuri conciliatoare. Astfel în Februarie 1572 arhiducele Carol a acordat nobilimii un „edict de pacificare”, ce garanta nobililor şi cavalerilor luterani libertatea de conştiinţă pentru ei şi familile lor, pentru servitorii şi ţăranii lor, libertatea cultului şi dreptul de a întreţine pastori şi şcoli. Acest document a fost însoţit de o declaraţie a arhiducelui Carol în faţa dietei Stiriei prin care îşi proclama ataşamentul personal faţă de catolicism. Concesile lui Carol au fost date deoarece el avea nevoie de votul stărilor pentru obţinerea subsidilor necesare apărării graniţei militare din Croaţia. În 1578 Carol a lărgit aceste concesii din acelaşi motiv, autorizând predicatorii luterani să funcţioneze la Graz, Klagenfurt şi Ljubljana7. Stările au dorit mai multe drepturi, ceea ce a dus o ruptură între ele şi arhiduce, care a luat măsuri re presive, alungându-i pe pastorii lute rani din comitatul Gorz .

Contrareforma în timpul lui Maximilian al II-lea şi Rudolf al II-lea

La nivelul imperiului demnitatea supremă a revenit lui Maximilian al II-lea (1564-1576), care a fost o fire contradictorie:detesta catolicismul agresiv dar dispreţuia şi conflictele teologice care îi scindau pe luterani, cărora le-a făcut mai puţine concesii decât aceştia se aşteptau la începuturile domniei sale. În 1568 a acordat nobililor luterani un statut legal, iar în 1574 a dat autorizaţie nobilimii să practice în public cultul luteran, la Viena. În ceea ce priveşte Boemia, Maximilian al II-lea şi-a extins controlul asupra bisericii utraquiste, numind pe membrii consistoriului, a refuzat recunoaşterea legală a luteranismului şi i-a dat mână liberă episcopului de Olomuc, Wilhelm Prusinovscki, să-I persecute pe luteranii din oraşele regale ale Moraviei8. La 25 August 1575 Maximilian dă o asigurare verbală conform căreia necatolicii nu vor fi împiedicaţi în exercitarea cultului lor. Textul conceput de împărat a rămas cunoscut drept „Confessio Bohemica”, fiind o sinteză a Confesiunii de la Augsburg, a textelor husite şi a mărturisirii de credinţă a Fraţilor Boemi;din acest moment utraquiştii aliaţi cu ceilalţi protestanţi au dobândit o poziţie dominantă, opu să ierarhiei catolice stabilită de Ferdinand I. La nivelul întregului imperiu Maximilian a căutat respectarea păcii de la Augsburg (1555) deşi s-a arătat ostil calvinismului excluzându-l pe electorul palatin (calvin) din dietă (1566). Un loc important în domnia lui Maximilian l-a avut problema poloneză;el a candidat la tronul iagellon şi în cele din urmă a fost ales în 1576, însă nu a mai apucat să domnească deoarece la 12 Octombrie 1576 moare la Regensburg . Moştenitorul lui Maximilian a fost fiul său Rudolf al II-lea (1576-1611), un catolic moderat, deşi a fost educat la curtea spaniolă. Pe plan religios a căutat apărarea catolicismului, dar şi respectarea pluralismului confesional. După 1590 Rudolf a încetat orice practică religioasă, refuzând sacramentele şi murind fără a primi ultima împărtăşanie9. El nu a jucat nici un rol în persecutarea protestanţilor ce a avut loc în timpul domniei sale, aceste acţiuni fiind plănuite de arhiducele Mathias şi consilierul acestuia, viitorul cardinal al Bisericii Romane, Khlesl, precum şi de arhiducele Ferdinand al Stiriei . Relaţia lui Rudolf cu religia şi cu Contrareforma a fost una complexă;el ţinea mult la autoritatea sa şi considera că misiunea de a-i aduna laolaltă pe creştini îi revenea lui şi nu papei. Nici relaţia cu protestantismul nu a fost mai bună în ciuda raporturilor amicale cu electorul Saxoniei, Christian al II-lea.  Rudolf a dispreţuit sectele mai ales pe Fraţii Boemi, pe care îi cataloga drept instigatori.

Dacă ne raportăm la nivel imperial, trebuie observat că Rudolf a dus o politică de largă descentralizare în beneficiul fraţilor săi, politică prin care catolicismul a avut numai de câştigat. Un important reprezentant al Contrareformei în vremea lui Rudolf a fost Melchior Khlesl, episcop de Passau promotorul recatolicizării Austriei Inferioare. El a făcut parte dintr-o comisie ce avea ca misiune restabilirea catolicismului în oraşele imperiale. Khlesl a fost confidentul personal al arhiducelui Mathia, dar sub Ferdinand al II-lea este acuzat de moderaţie şi îndepărtat. În vremea lui Rudolf s-a născut un conflict cu Franţa, care în timpul războiului de 30 de ani va degenera;acest incident a avut un substrat religios. Împăratul a intervenit în chestiunea succesiunii din două seniorii de lângă Köln, Cleves şi Julich care riscau să treacă de la o casă catolică la conţii palatini de Neuburg ce erau protestanţi. Rudolf a pus sechestru pe cele două principate şi i-a îngăduit vărului său arhiducele Leopold să ocupe cu armata imperială Julich. Regele Franţei, Henric al IV-lea s-a pregătit să intervină şi el cu armata dar a fost asasinat (1610). Evenimentul cu cele mai mari urmări, inclusiv în plan religios, din epoca lui Rudolf al II lea a fost războiul de 15 ani (1593-1608) purtat contra Imperiului Otoman. Descrierea acestui război nu face parte din conţinutul acestui studiu, relevant în domeniul religios fiind cazul Ungariei care a fost ocupată de armata imperială percepută de stările protestante ungare drept braţul contrareformei.

În Ungaria regală aproape nu mai exista catolicism, cu excepţia Croaţiei, deşi din punct de vedere legal catolicismul era singura religie recunoscută în stat. Scânteia care a aprins focul răscoalei lui Ştefan Bocskay (1604-1606) s-a declanşat în oraşul Kassa, unde generalul imperial Belgiojoso a ocupat biserica, dorind s-o redea catolicilor sub pretextul că acest oraş ţinea de autoritatea directă a Habsburgilor10, dar în Kassa 95% din populaţie era de religie luterană. Dieta Ungariei din 1604 a rupt relaţile cu Habsburgii deschizând astfel calea unui adevărat război de eliberare naţională al cărui suflet au fost Gabriel Bethlen şi Ştefan Bocskay, mari proprietari de pământ, care au reuşit să respingă trupele imperiale, obligându-l pe împărat să încheie pacea de la Viena, din 1606. Acesată pace a fost o piatră de hotar în istoria confesională a Ungariei, ea fiind evocată secole întregi de nobilimea protestantă maghiară. Printre prevederile acestei păci amintim:luteranii şi reformaţii primesc drept de cetate în Ungaria regală;este restabilită funcţia de palatin, cu reşedinţa la Bratislava, care era şeful guvernului ungar şi comandantul armatei, fiind ales de dietă dintre patru magnaţi propus de regele Habsburg;finanţele regatului ieşeau de sub controlul camerei de conturi din Viena;toate funcţile civile şi militare erau acordate exclusiv ungurilor;oraşele re-gale primesc libertatea confesională absolută;cea mai importantă prevedere a fost articolul I care spunea că nici o persoană aparţinând stărilor şi ordinelor nu putea fi împiedicată în practicarea religiei sale, prevedere ce dădea o grea lovitură Contrareformei în Ungaria;Ştefan Bocskay este reconfirmat ca principe al Transilvaniei. În acelaşi an (1606) s-a încheiat şi războiul de 15 ani prin pacea de la Zsitva Torok. Deşi luptele cu ungurii şi turcii s-au încheiat, Contrareforma nu putea înregistra progrese din cauza luptelor intestine dintre Rudolf şi fratele său Mathias care au slăbit autoritatea monarhică şi au întărit considerabil puterea stărilor;stările din Ungaria, Austria Inferioară şi Moravia au alcătuit o confederaţie favorabilă lui Mathias, în timp ce Rudolf s-a aliat cu stările Boemiei cărora le-a acordat „Scrisoarea de maiestate” prin care se acordă libertate religioasă totală ordinelor, dar se interzice seniorului să-şi impună credinţa asupra supuşilor săi, se garantează controlul utraquist asupra universităţii pragheze, iar utraquiştilor li se permite să ridice biserici în oraşele regale şi pe domeniul regal11. De asemenea, Rodolf pierde şi controlul asupra Moraviei unde este instituită funcţia de căpitan al ţării similară cu palatinul ungar. La moartea lui Rudolf al II-lea, pe 20 Ianuarie 1612, Imperiul Habsburgic era o federaţie de state autonome conduse de stări. A urmat la tron Mathias (1612-1618) care a avut o domnie scurtă şi nu a reuşit să schimbe situaţia imperiului.

Contrareforma învingătoare:Ferdinand al II-lea (1619-1637)

Ferdinand al II-lea va fi adevăratul campion al Contrareformei în stil spaniol. El a transmis habsburgilor austrieci acel catolicism agresiv, principiu de bază al politicii fiului lui Carol Quintul, Filip al II-lea, regele Spaniei. Ferdinand de Stiria era ferm hotărât să asigure cu orice preţ victoria cauzei catolice şi să restabilească unitatea religiei în statele ereditare.

Fiu al arhiducelui Carol, Ferdinand fusese crescut şi format de iezuiţii din Inngolstadt care au făcut din el un soldat zelos al recuceririi catolice. El a tranformat convertirea supuşilor săi într-o problemă de conştiinţă. Ca un catolic ce era, credea că ereticul este damnat pe vecie, dar caritatea creştină îl determina să facă tot ceea ce era posibil pentru salvarea sufletului fraţilor săi, adică reconvertirea la catolicism, prinţul trebuind să asigure mântuirea supuşilor săi12. Semnificative pentru concepţiile sale au fost două episoade din tinereţea sa, când Ferdinand a spus că mai bine va domni peste un pustiu decât peste eretici, iar cu altă ocazie a afirmat că va prefera moartea decât să accepte un protestant în statele sale. Ferdinand credea sincer că risca propria osândă dacă nu-şi va asuma serios rolul de părinte spiritual al supuşilor săi, privind religia (catolică) drept liantul unităţii cetăţenilor. Religia trebuia să asigure fidelitatea faţă de prinţ şi să consolideze coeziunea morală a supuşilor indiferent de naţionalitate;nişte supuşi ca tolici ar fi fost mai leali dinastiei. Religia devine o opţiune politică a Habsburgilor, concepţie care nu era departe de adevăr, deoarece ralierea claselor conducătoare la protestantism era cel mai adesea un act de sfidare la adresa dinastiei.

Primul conflict cu care s-a confruntat Ferdinand al II-lea a fost unul de factură religioasă şi anume revolta stărilor Boemiei, începută cu defenestrarea de la Praga la 23 Mai 1618 şi continuată apoi cu alegerea de către ordinele cehe ale lui Frederic al V-lea (contele palatin al Rinului) în poziţia de rege al Boemiei. Armata imperială condusă de generalul valon Tilly, înfrânge la Muntele Alb la 5 Noiembrie 1620 armatele stărilor Boemiei ajutate şi de principele Transilvanei, Gabriel Bethlen. Această mare victorie i-a permis lui Ferdinand al II-lea să reorganizeze regatul boem după criterile sale, începând cu execuţia unor membri ai stărilor (27 la număr) la 21 Iunie 1621, în piaţa din Praga. Regatul Boemiei va face obiectul unei susţinute politici de recatolicizare, îndreptată împotriva utraquiştilor, luteranilor silezieni, fraţilor boemi, calvinilor şi anabaptiştilor din Moravia13. După Muntele Alb a urmat o serie de legi elaborate de Ferdinand al II-lea, care trebuia să interzică celelate culte în Boemia cu excepţia catolicismului. Astfel în 1621 sunt expulzaţi pastorii eretici, iar în 1623 este dat un decret ce scoate în bloc în afara legii clerul necatolic;în 1624 li se interzice orăşenilor să aibă altă religie decât catolicismul pentru ca în 1627 să fie dată patenta prin care seniorii şi cavalerii aveau de ales:sau se converteau la catolicism sau aveau la dispoziţie 6 luni pentru a-şi vinde bunurile şi părăsi ţara;pentru supuşii lor convertirea la catolicism era obligatorie. În intervalul 1628-1629 efectele acestei legi s-au extins asupra tuturor teritoriilor din Boemia şi Moravia. Nici o persoană necatolică nu mai era tolerată14. De asemenea Ferdinand al II-lea a procedat şi la o reformă administrativă a regatului – astfel din 1627 coroana boemă devine ereditară în casa de Habsburg, iar cancelaria Boemiei, instanţa administrativă şi juduciară supremă a regatului este transferată la Viena, cancelarul fiind numit de rege15. Măsurile antiprotestante vor fi extinse şi asupra Sileziei, în 1635, însă aici contrareforma nu a avut succesul scontat. Boemia va intra treptat în frontierele catolicismului tridentin, inclusiv din punct de vedere artistic;stilul baroc va fi adus de arhitecţi italieni (Pieroni de Gagliano, Luchesi sau Martinelli), care vor ridica splendide biserici baroce, mai ales în Moravia16.

Ordinele religioase au fost foarte zeloase în recatolicizarea Boemiei atât cele vechi (benedictinii şi premostratensii), dar şi cele noi (ie zuiţii). Ei au contribuit la formarea unui adevărat „limes” catolic boemian17. La nivelul întregului imperiu, Ferdinand al II-lea a luat măsuri la fel de drastice, menite a asigura victoria cauzei catolice. Astfel, în 1623, împăratul l-a deposedat pe electorul palatin al Rinului, Frederic al V-lea de posesiunile sale, pentru că acceptase coroana Boemiei şi chiar l-a deposedat de calitatea de prinţ elector, care i-a fost acordată cu titlu viager aliatului său ducele Maximilian al Bavariei (catolic);în acest mod catolicii aveau majoritatea în dieta imperială. La 25 Martie 1629, la propunerea arhiepiscopului de Mainz, Ferdinand al II-lea emite „Edictul de restituire” prin care bunurile bisericii catolice secularizate începând cu 1552 erau restituite, documentul având aplicabilitate pe întregul cuprins al imperiului;această măsură viza îndeosebi arhiepiscopiile de Magdeburg şi Bremen, episcopiile de Verden şi Halberstadt şi circa 500 de abaţii. Acest edict a creat o nemulţumire generală, chiar din partea Sfântului Scaun şi a dus la pierderea a trei aliaţi cheie ai cauzei imperiale în Războiul de 30 de ani:electorul Saxoniei, electorul de Brandenburg şi electorul Bavariei, ceea ce a contribuit la dezastrul armatelor fernandiste în luptele cu suedezii. În domeniul religios, pacea cu Suedi de la Praga din 1635 prevedea:renunţarea aplicabilităţii edictului în Saxonia electorală, iar pentru restul imperiului este luat ca an de referinţă 1627 şi nu 1552 ca până atunci şi garantarea practicării luteranismului în unele zone ale Sileziei .

Contrareforma în secolul al XVII-lea

Concepţiile religioase ale succesorilor lui Ferdinand al IIlea, Ferdinand al III-lea (1637-1657) şi Leopold I (1658-1705) erau foarte asemănătoare cu ale predecesorului lor, astfel că cei doi au încercat să desăvârşească politica sa. Ferdinand al III-lea a dat un edict în 1651 care paraliza practicarea luteranismului, necatolicilor interzicându-li-se:să meargă în oraşele Ungariei (mai ales Sopron şi Bratislava) pentru a-şi practica religia, să consume carne în zilele de post, să citească lucrări necatolice sau să găzduiască preoţi luterani. Aceste măsuri erau menite să-i lipsească pe luterani de mijloacele practicării cultului lor, sperându-se în convertirea lor la catolicism18. Leopold I a încurajat practicile devoţionale:adoraţia euharistică, procesiunile de ziua Domnului, spovedania şi împătăşania. El a fost şi un zelos pelerin:în 1658 a mers la Altottind, unde a închinat imperiul Fecioarei, căreia în 1676 îi închină la Mariazell şi Stiria şi Austria .

Eşecul notabil al Contrareformei în Imperiul Habsburgic l-a constituit Ungaria, care devine un bastion al protestantismului în Europa Centrală. Protestantismul era susţinut în Ungaria de către nobilimea mijlocie care se exprima în cadrul dietei, fiind decisă să apere libertăţile religioase şi politice ale statului ungar. În secolul al XVII-lea se întăreşte considerabil „partida catolică” din Ungaria, cu sprijin vienez. Au avut loc şi convertiri la catolicism în rândul persoanelor importante:Francisc Nadasny (iudex curiae) şi Sophia Bathory văduva lui Gheorghe Rakoczi II, în timp ce iezuiţii deschid Universitatea din Kosice (1657). Contrareforma părea să facă paşi mari dar în 1664 catolicii şi protestanţii unguri se aliază împotriva Habsburgilor pe care îi acuză că lasă ţara pradă turcilor. A urmat un război ungaro-habsburg, imperialii ocupând Ungaria, luând măsuri represive împotriva capilor revoltei (care au fost executaţi la Wiener Neustadt în aprilie 1671), dar şi împotriva protestantismului. Dar comportamentul abuziv al armatei imperiale şi convertirile forţate au determinat rezistenţa inverşunată a ungurilor, ceea ce l-a determinat pe împăratul Leopold să solicite începerea negocierilor de pace, recunoscând implicit eşecul planului de a unifica monarhia austriacă prin intermediul religiei. Astfel, în 1681, este convocată dieta de la Sopron care reafirmă autonomia Ungariei şi libertatea ei religioasă. Acest compromis a fost un eşec usturător pentru Leopold şi a permis cristalizarea unei opoziţii anti-habsburgice în interiorul imperiului, care va conduce mai târziu la mişcarea lui Francisc Rakoczi II. Deşi în cadrul dietei de la Sopron s-au restaurat vechile instituţii şi drepturi ale Ungariei (inclusiv funcţia de palatin prin Nicolae Esterhàzy), în euforia ce a urmat cuceririi Budei de la otomani, Leopold obţine în 1687 ereditatea coroanei ungare, iar în 1699 devine stăpânul ţărilor coroanei Sfântului Ştefan, în urma victoriilor anti-otomane19.

Note:

1. Jean Berenger – Istoria imperiului Habsburgilor

1273-1918, Ed. Teora, Bucureşti, 2000, p.184

2. Ibidem

3. Keith Randell – Reforma catolică şi Contrarefoma, Ed. All, Bucureşti, 2001, p.109

4. Ibidem, p.110

5. Jean Berenger, op. cit., p.185

6. Ibidem, p.186

7. Ibidem, p.190

8. Ibidem, p.192

9. Ibidem, p.194

10. Ibidem, p.202

11. Ibidem, p.207

12. Ibidem, p.195

13. Olivier Chaline – Frontieres religieuses:La Bohème après la Montagne Blanche, in Istvan Gyorgy and Eszter Andor eds.-Frontiers of Faith . Religious Exchange and the Constitution of Religious Identities 1400-1750, CEU Press, Budapesta, 2001 p.55

14. Ibidem, p.56

15. Jean Berenger, op. cit., p.214

16. Olivier Chaline, op. cit., p.58

17. Ibidem, p.60

18. Jean Berenger, op. cit. p.243

19. Ibidem, p.250