Conflictul din Siria: lipsă de soluţii şi dezastru umanitar
Războiul civil sirian este un conflict în desfăşurare între susţinătorii regimului lui Bashar al-Assad Baath şi contestatarii săi, însă sunt implicate şi interesele altor state, atât în regiune cât şi pe plan internaţional.
Siria se află sub regimul autoritar al familiei Assad de 43 de ani. Mai întâi Hafez al-Assad este cel care reuşeşte să acapareze puterea printr-o lovitură de stat în 1971, iar din 2000 conduce fiul său, Bashar. Partidul Baath se defineşte ca socialist şi se centrează pe ideea unificării întregii lumi arabe într-o entitate politică. Siria este practic un stat cu partid unic, iar înainte de război regimul nu a cunoscut vreo rezistenţă serioasă vreme de decenii întregi.
Mişcarea Frăţia Musulmană a pus probleme statului prin 1982, dar pentru scurt timp. De atunci regimului nu i s-au mai adus critici din partea altor grupuri interne. Opoziţia a fost puternic asuprită şi de aceea guvernarea s-a menţinut pe o poziţie foarte stabilă în regiune. Mulţi se aşteptau la reforme democratice odată cu preluarea puterii de către Bashar, dar tentativele spre deschidere au fost foarte temporare. În schimb, puterea s-a concentrat în mâinile unei categorii restrânse din care fac parte în principiu membrii familiei prezidenţiale. Guvernul a început simultan un proces de privatizare care îi aduce în continuare beneficii.
Familia Assad aparţine uneia din multele minorităţi religioase din Siria, şi anume alawiţilor, un subgrup din tradiţia şiită. Regimul sirian are prin urmare strânse legături cu Iranul, altă ţară cu guvernare şiită, dar şi cu miscarea Hezbollah din Liban. În Siria întâlnim însă şi comunităţi de creştini sau kurzi. Majoritatea populaţiei este totuşi de confesiune sunnită şi manifestă de mult nemulţumire faţă de alawiţii care deşi nu numără mai mult de 10 procente, ocupă poziţii de putere şi prin urmare se bucură şi de privilegii economice.
Primăvara arabă atinge şi Siria în 2011, exprimându-se prin mai multe manifestaţii pe cuprinsul ţării. Protestatarii se aleg cu pedepse grele din partea regimului, dar riposta dură faţă de ceea ce la început era o mişcare paşnică nu a făcut decât să accentueze şi să răspândească protestul. Este momentul în care regimul Assad decide eliberarea extremiştilor djihadişti din închisori. Potrivit unor surse diverse ca de pildă serviciile de informaţii occcidentale, rebelii sirieni şi membrii din reţeaua Al-Quaeda au fost cei responsabili de acest act care a degenerat într-un conflict violent. Violenţele ar fi ajutat astfel regimul să redobândească legitimitate prin stoparea brutalităţilor. Assad i-a învinovăţit pe demonstranţi că ar fi terorişti sunniţi şi avea de altfel interes în a “dovedi” acest lucru. Conflictul evoluează spre război civil în 2012.
În acelaşi an părţi din opoziţie stabilesc un consliu naţional cu sediul în Turcia. SNC emite pretenţia ca Assad să părăsească funcţia, urmând ca Siria să meargă pe calea democratică. Consiliul primeşte sprijin din partea armatei libere siriene care a fost organizată tocmai pentru a lupta împotriva conducerii statale şi este alcătuită atât din simpli civili cât şi din militari profesionişti care au luat calea rebeliunii. După intensificarea luptelor situaţia a devenit treptat mai complexă. S-au format noi grupări opozi. După intensificarea luptelor situaţia a devenit treptat mai complexă. S-au format noi grupări opoziţionale şi există informaţii chiar privind sosirea unor profesionişti afiliaţi Al-Quaeda în vederea combaterii regimului Assad.
Conflictul se desfăşoară sub forma unor războaie locale între armată şi opoziţie pentru ocuparea unor anumite oraşe şi cartiere. Lipsa jurnaliştilor şi prezenţei internaţionale îngreunează evaluarea precisă a circumstanţelor din Siria, ţară cu importantă strategică pentru mai multe state, atât în Orientul Mijlociu cât şi dincolo de el. De aceea şi regimul oficial şi rebelii primesc susţinere activă din partea altor puteri. Diferenţele religioase între ţările sunnite şi cele şiite joacă şi ele un rol în acordarea acestui ajutor.
În afara legăturii tradiţionale cu Iranul şi o parte din Liban, regimul Assad se mai bucură de sprijinul Rusiei, pentru că este singurul aliat al acesteia în orientul Mijlociu şi tot aici se află singura bază militară rusească din Mediterana. Rusia nu a fost de acord cu intervenţiile internaţionale în conflict, China şi-a exprimat şi ea veto-ul împotriva rezoluţiilor Naţiunilor Unite, dar are oricum un rol minor. Opoziţia la rândul său primeşte ajutor de la o mare parte a comunităţii internaţionale în frunte cu SUA. Alianţa Siriei cu Iranul ameninţă interesele americane ceea ce tensionează relaţiile. Tări cu majoritate sunnită precum Turcia, Arabia Saudită sau Qatar oferă sprijin politic, dar ultimele două intervin şi cu arme.
Tările vecine, Libanul şi Turcia, au fost puternic afectate de criza siriană. Relaţia cu Siria este de multe o chestiune importantă în politica libaneză, multe dintre bombardamentele şi luptele armate care au avut loc şi aici fiind o consecinţă a conflictului din Siria. Sunt raportate şi schimburi de foc constante la graniţă. Conjunctura tensionată provoacă temeri că s-ar putea ajunge din nou la război civil şi în Liban. Una dintre cele mai mari provocări pentru opoziţia siriană o reprezintă organizarea unei alternative suficient de puternice şi coerente pentru regimul pe care îl combate. Minorităţile religioase şi etnice au avut parte totuşi de tolerantă şi se tem de ce s-ar petrece dacă regimul s-ar prăbuşi. Alawiţii se tem de răzbunări dacă pierd susţinerea regimului, iar creştinii de alunecarea Siriei într-o direcţie islamistă.
În orice caz, din punct de vedere umanitar situaţia este critică. Forţele de ordine siriene comit crime împotriva umanităţii, de la răpirea şi uciderea civililor până la masacre de scară largă. Nici opozanţii nu se lasă mai prejos. Războiul a împins un număr de circa 2, 8 milioane de persoane să se refugieze în Iordania, Turcia sau Irak, un număr triplu de refugiaţi caută să supravieţuiască in interiorul graniţelor. Dintr-o populaţie de 21 de milioane de locuitori, jumătate a fost dislocată şi are nevoie de ajutoare umanitare. În 2013 numărul morţilor se ridica la 100.000, iar odată ce situaţia s-a complicat, Naţiunile Unite nu au mai publicat rapoarte. Syrian Observatory for Human Rights a pulbicat pentru 2014 un număr estimativ de 160.000 de morţi. În afară de asta, zeci de mii de oameni sunt captivi în închisori unde se supun torturilor.
Consiliul de securitate al Naţiunilor Unite este paralizat în problema conflictului. Rusia şi China şi-au exprimat de trei ori veto-ul împotriva unei rezoluţii de intervenţie. În mai 2014 s-au opus unei propuneri de a solicita Curţii Penale Internaţionale o evaluare a crizei. Având proaspătă în minte intervenţia în Liban, Rusia a respins intervenţia în conflictul sirian şi astfel Naţiunile Unite nu au putut influenţa foarte mult cursul evenimentelor. Singura chestiune asupra căreia s-a căzut de acord este ca toate statele care sunt implicate în conflict să ofere ajutor populaţiei civile.
Când Kofi Annan a fost desemnat trimis special al UN şi Ligii Arabe, au crescut speranţele unei rezolvări. În primăvara lui 2012 s-a ajuns la un acord în şase puncte dintre care primul era încetarea focului, însă armistiţiul nu a durat decât foarte puţin. Kofi Annan a demisionat din poziţia de reprezentant şi l-a înlocuit Lakhmi Brahimi, care la rândul său s-a retras în 2014 ca urmare a esecului negocierilor. În aprilie 2012 au fost trimisă forţe speciale care să supravegheze respectarea planului şi să evalueze pagubele, dar erau alcătuite doar din 300 de soldaţi care nu au mai revenit la expirarea contractului, în august 2012, din cauza reluării agresiunilor. Un an mai târziu a sosit un grup de inspectori care să investigheze dacă se folosesc arme chimice, însă aceştia nu au primit autorizatie decât pentru zone foarte restrânse. Atacurile rachetelor continuau.
Surse:Globalis.se, Un.org
