Conflictele israeliano-arabe. Zona fierbinte a războiului rece

Conflictele dintre arabi și israelieni au început încă din secolul al XIX-lea în Palestina – aflată sub dominație otomană și apoi britanică și considerată de către evreii sioniști adevăratul leagăn al poporului lui Israel. Aceste conflicte minore s-au amplificat la începutul secolului al XX-lea, atunci când evreii au început alya – emigrarea spre Palestina, proces ce s-a amplificat în timpul celui de-al doilea război mondial și în anii imediat următori. Dar lunga serie a războaielor israeliano–arabe a fost declanșată de Declarația de independență a Statului Israel – la 14 mai 1948.

Statele arabe din Orientul Mijlociu au fost puse în fața faptului împlinit, existența unui stat israelian pe teritoriul Palestinei, stat recunoscut în câteva zile de la proclamarea independenței de către marile puteri și mare parte a comunității internaționale – SUA au recunoscut statul Israel chiar în ziua proclamării sale, iar URSS a făcut-o a doua zi. Trauma la care fuseseră supuși evreii în timpul celui de-al doilea război mondial - Holocaustul - i-a făcut să găsească singura soluție posibilă – crearea unui stat.

Acesta nu a recunoscut partajarea Palestinei britanice în două state: evreu și arab și a încercat ocuparea întregului teritoriu palestinian. Țările arabe din jur nu au acceptat din prima zi existența în mijlocul lor a statului evreu, de aici și primul război ce a durat din 1948 și până în 1949. Statul nou format avea nevoie de un teritoriu al său, recunoscut de către comunitatea internațională, comunitate ce putea acționa în zonă prin pârghiile oferite de ONU.

În primăvara anului 1948, armatele Egiptului, Siriei, Iordaniei, Libanului și Irakului au pornit la luptă împotriva Israelului. În nord, armatele Siriei, Libanului și Irakului au fost oprite, forțele iordaniene au pătruns dinspre Est, ocupând Ierusalimul de Est. Armata israeliană era formată din două formațiuni paramilitare: Haganah (organizație paramilitară evreiească care s-a format în 1920 și a activat în Palestina pe perioada mandatului britanic din 1920 și până în 1948) care a oprit înaintarea armatelor siriene, irakiene și libaneze, și Irgun (Irgun Tsvai Leumi – Organizația Militară Națională – un grup clandestin sionist ce a acționat și pe perioada mandatului britanic între 1931–1948 – calificată de către britanici ca fiind o organizație teroristă, iar de către evrei o mișcare de independență) care a oprit forțele egiptene în sud.

În luna iunie 1948 a intervenit ONU în zonă: printr-o hotărâre a Consiliului de Securitate s-a declarat încetarea focului pe timp de o lună, perioadă folosită de ambele părți pentru a se înarma. Evreii au înființat Forțele de Apărare Israeliene – armata oficială a noului stat. Războiul a continuat până în 1949, când prin aceleași intervenții ale marilor puteri s-a ajuns la încetarea focului și fixarea unor granițe temporare – green line. Israelul stăpânea în plus 26% peste teritoriul mandatat, la vest de râul Iordan. Iordania a ocupat zona muntoasă a Iudeii și Samariei, care va fi cunoscută ca West Bank, Egiptul a preluat controlul unei fâșii de-a lungul coastei – Fâșia Gaza.

„Începutul unei noi ere pentru evrei“

Era începutul existenței unui stat evreu – dar și a unui lung șir de conflicte de graniță. Marile puteri, SUA și URSS, preocupate de evoluția războiului rece și de întărirea propriei sfere de influență, au ignorat voit problemele Orientului Apropiat, transformat treptat într-un focar permanent de conflicte și într-un leagăn al terorismului.

În aceeași perioadă a anilor 1948-1949 a apărut problema refugiaților palestinieni - a populației arabe care s-a refugiat din Palestina - devenită Israel. În țările vecine, numărul refugiaților era estimat de evrei și arabi de la 600.000 la 900.000, iar de către ONU, la 711.000 persoane.

Problema refugiaților palestinieni a evoluat și s-a acutizat în timp, primiți cu greu de statele arabe vecine care trebuiau să-i întrețină, o populație numeroasă, neintegrată social, neavând nici o cetățenie și nici un drept cetățenesc, palestinienii au devenit treptat victime ale evreilor și arabilor deopotrivă, o populație din sânul căreia se recrutau teroriștii, care a provocat războaie, neputând mulți ani a fi controlată de către autoritățile statelor în care locuiau.

Israelul trebuia să-și securizeze frontierele și să-și mărească populația. Astfel a început marea aliya - imigrarea supraviețuitorilor Holocaustului, a refugiaților evrei din statele arabe, Israelul dublându- și populația la doar un an de la independență. Implicarea celor două puteri SUA și URSS în zonă a creat premisele lărgirii sferei războiului rece în Orientul Mijlociu.

Debutul relațiilor sovieto-israeliene a fost promițător, în perioada premergătoare proclamării independenței, diplomația stalinistă s-a implicat în crearea Statului Israel și recunoașterea sa pe plan internațional, discursul prosionist a lui Andrei Gromîko, ținut în mai 1947 la Adunarea Generală a ONU, a avut efectul unei a doua Declarații Balfour, susținând formarea unui stat independent evreiesc și „începutul unei noi ere pentru evrei”.

Dar, ulterior, diplomația sovietică nu s-a implicat activ în turbulențele din zona Orientului Apropiat, cu atât mai puțin în momentul situării tot mai clare a Israelului în sfera americană, manifestată prin masivul ajutor financiar american. La răcirea relațiilor a contribuit și optica lui Stalin, care percepea sionismul ca pe un afront adus internaționalismului proletar și lui personal. Cel de-al doilea mare conflict israeliano-arab a fost cel din octombrie 1956, precedat de periodice incidente majore la frontiere (1951, 1953), cele din primăvara anului 1954 depășind prin violență orice incident anterior, doar intervenția marilor puteri evitând un conflict armat de anvergură.

Incidentele s-au multiplicat în anii 1955 și 1956, atât la granița israeliano-egipteană, cât și la cea israeliano-iordaniană. Un permanent măr al discordiei l-au reprezentat refugiații palestinieni arabi, în număr de 760.000 de persoane la sfârșitul lui 1949, după statisticile ONU, care și-au părăsit casele refugiindu-se în statele arabe vecine. Prezența refugiaților palestinieni în Egipt, Siria, Iordania, demonstra, în viziunea arabă, lipsa de legitimitate a Statului Israel, producând tensionarea chiar a relațiilor americano-israeliene, din cauza constantului refuz israelian de a primi refugiații palestinieni pe teritoriul său, în întreaga perioadă dintre primul și al doilea conflict israeliano-arab, 1949 - 1956.

Criza Suezului și apariția forțelor ONU de menținere a păcii

Orientul Mijlociu a reprezentat un focar deschis între 1948 și 1956, astfel Criza Suezului - conflictul din octombrie ’56 - s-a produs între state aflate de facto în stare de război. La izbucnirea sa au contribuit o serie de factori internaționali, divergențele dintre U.R.S.S. și S.U.A. în problema israeliană, apropierea naționaliștilor arabi de Uniunea Sovietică și a sioniștilor de S.U.A., ca și prezența în zonă a Franței și Angliei care doreau păstrarea influenței și avantajelor economice, toți acești factori externi provocând tensiuni între statele zonei.

Adunarea în jurul președintelui egiptean Gamal Abdel Nasser a statelor ostile Israelului a însemnat o reală primejdie pentru existența statului evreu, iar acțiunea în forță a acestora și-a găsit un moment propice - naționalizarea Canalului de Suez. Israelul se afla în fața ocaziei de a lupta cu Egiptul în alianță cu forțele anglo-franceze, de a cuceri noi teritorii care-i aparțineau de drept în viziunea sa și de a învinge rapid o coaliție panarabă ce devenea tot mai amenințătoare.

Criza Suezului a produs o deplasare a războiului rece în Orientul Mijlociu. Cu toate acestea, președintele american Eisenhower nu a dorit o implicare directă a SUA în conflict. Departamentul de Stat acordase sprijin Israelului, sprijin nuanțat de perspectiva întăririi prin acest act a axei Moscova-Cairo, păstrând și relațiile cu Egiptul.

Tensiunile s-au acutizat din iunie 1956, moment în care sovieticii și-au oferit ajutorul pentru construirea barajului de la Assuan, înlocuind ofertele anterioare americane, act urmat la scurt timp de naționalizarea Companiei Canalului de Suez care opera Canalul de Suez, o parte importantă a economiilor franceză și britanică. Suezul era un punct vital al transportului mondial de petrol, astfel se explică alianța militară între Anglia și Franța. ce aveau interese economice, și Israel, cu majore interese strategice în zonă.

Izbucnirea conflictului în noaptea de 29/30 octombrie 1956 a surprins întreaga lume, S.U.A. ca și U.R.S.S. reacționând imediat prin sesizarea Consiliului de Securitate care a cerut încetarea agresiunii, retragerea trupelor israeliene din Peninsula Sinai și de pe Fâșia Gaza, precum și deschiderea de negocieri cu anglo-americanii în vederea acordării de despăgubiri pentru naționalizarea Canalului de Suez.

Hotărârea Consiliului de Securitate din 30 octombrie 1956 blama agresiunea israeliană, fiind prima și ultima dată când S.U.A. a votat alături de Uniunea Sovietică împotriva aliaților săi din NATO. Era pentru prima dată în istoria nu foarte îndelungată a ONU când au fost plasate forțe ale ONU într-un focar de război – un adevărat scut uman – dând naștere conceptului Națiunilor Unite de operațiuni de menținere a păcii (operations).

Cel de-al doilea mare conflict arabo-israelian nu a rezolvat niciuna dintre problemele Orientului Mijlociu, acutizând războiul rece prin plasarea definitivă a țărilor arabe implicate sub umbrela sovietică și a Israelului, sub cea americană. Au urmat 10 ani de pace relativă, sub supravegherea forțelor ONU până la noul conflict de anvergură israeliano-arab – războiul de 6 zile –, primul război prezentat de către televiziunile din întreaga lume.

Războiul de 6 zile - primul conflict prezentat la TV

În mai 1967, tensiunea a ajuns la cele mai înalte cote datorită masivelor concentrări de trupe israeline la frontiera siriană, concentrări provocate de zvonurile despre încheierea unui acord militar egipteano-iordaniano-sirian, cu asocierea Irakului și a unui iminent atac arab. Tensiunile au fost amplificate de ingerințele permanente ale sovieticilor, care doreau deschiderea unui nou conflict care să-l temporizeze pe cel din Vietnam.

Toți acești factori au dus la decizia președintelui Nasser de a bloca navigația vaselor israeline prin strâmtoarea Tiran și accesul la Golful Akaba, ceea ce însemna o izolare cvasi-definitivă și un atac dur la adresa Statului Israel. La 20 mai 1967, Nasser a cerut secretarului general al ONU, U Thant, retragerea trupelor ONU de pe linia Sinaiului, unde acestea asigurau pacea din 1957, blocând odată cu retragerea și Sharm el Sheik-ul, localitate strategică în legăturile maritime ale Israelului. Sovieticii au urmărit deschiderea unui nou front asemănător celui vietnamez și asocierea lumii arabe, care de la conflictul din 1956 aștepta revanșa, și a cărei dezbinare era un atu pentru penetrarea sovietică.

Dar în 5 iunie 1967 s-a produs atacul-surpriză al armatei israeliene, care a lovit punctele strategice ale Egiptului și Siriei, distrugând armamentul sovietic din dotarea acestora. Atacul și-a amplificat efectul și datorită faptului că arabii nu erau pregătiți, mizând în exces pe presiunile sovietice asupra evreilor și pe o soluționare exclusiv politică a crizei navigației, care să-i și avantajeze. Egiptul a fost amăgit de siguranța „totalului” sprijin al marelui său aliat sovietic, precum și de siguranța cu care sovieticii arătau că, în caz de conflict, se va produce o rapidă intervenție a trupelor ONU.

Ofensiva din 5 iunie a șocat prin eficiență, punând marile puteri în fața faptului împlinit. Înfrângerea drastică a statelor arabe i-a adus Israelului un puternic atu moral. Aviația israeliană a distrus majoritatea aviației egiptene la sol, ca și artileria antiaeriană și a ocupat în trei zile de ofensivă întreaga Peninsulă Sinai, iar din teritoriul iordanian, Fâșia Gaza, și din cel sirian, Înălțimile Golan, destructurând cele trei armate: egipteană, siriană și iordaniană, fără ca acestea să aibă timp să realizeze cuantumul dezastrului.

Uniunea Sovietică, cea care incitase Egiptul la presiuni era hotărâtă să folosească Consiliul de Securitate pentru a susține că Israelul este agresor. La 7 iunie 1967 a avut loc întâlnirea de urgență a Consiliului de Securitate, în care sovieticii au cerut „încetarea imediată a focului, retragerea trupelor agresorului”, proiect neacceptat de către SUA.

Nici cel de-al treilea mare conflict arabo-israelian nu a dus la vreo rezolvare măcar parțială a conflictului, dimpotrivă din acest moment apărând o nouă problemă cea a teritoriilor ocupate sau a teritoriilor disputate, Israelul extinzându- și administrația pe teritoriile: Ierusalimul de Est, Înălțimilor Golan, în Peninsula Sinai, care va fi treptat de-a lungul a câtorva ani returnată Egiptului.

La sfârșitul războiului de 6 zile, diplomația română a luat una dintre primele decizii autonome de politică externă – refuzând blamarea unilaterală a Israelului ca agresor, așa cum a făcut-o URSS și toate celelalte state membre ale Tratatului de la Varșovia, prin semnarea Declarației de la Moscova (9 iunie 1967) și ruperea relațiilor diplomatice cu Israelul, un pas important în încercările de autonomizare a diplomației românești. Războiul de 6 zile a fost un pretext așteptat de români pentru a deschide calea reapropierii treptate de Occident.

Războiul de uzură: 1968-1972

O parte a istoricilor și analiștilor politici consideră că perioada cuprinsă între anii 1968 și 1972 a însemnat cel de-al patrulea conflict deschis arabo-israelian. Întreaga comunitate internațională a realizat, în această perioadă, că un conflict de uzură nu poate fi aplanat decât prin presiunile și acțiunile ONU. Războiul surd arabo-israelian s-a acutizat în câteva momente în anii 1968 și 1969. Blocajul la care ajunseseră negocierile de pace sub egida ONU era evident.

Israelul continua să refuze retragerea din teritoriile ocupate în 1956 și apoi în 1967, ca și temperarea strategiei de incorporare treptată a acestora în Statul Israel, timp în care Egiptul, Siria și Iordania refuzau negocierile directe, nerecunoscând nici măcar încetarea focului, recunoaștere condiționată de retragerea parțială a trupelor israeliene din teritoriile ocupate. Implicarea sovietică, pe de-o parte, și cea americană, pe de alta, lărgea doar criza.

Sovieticii, pentru a atenua eșecul suferit față de lumea arabă în 1967, au trecut la înarmarea Egiptului cu rachete sol-aer, tancuri, trimițând chiar o parte a flotei sovietice pentru a efectua manevre în zona Port Said - Alexandria, o demonstrație de forță menită să-i reabiliteze puterea în ochii arabilor. Războiul de uzură s-a permanentizat cu aportul marilor puteri, care avansau planuri de pace la ONU și în același timp îi înarmau pe combatanți.

Palestinienii au reacționat în această perioadă printr-un val de atacuri teroriste fără precedent, atât împotriva Israelului, cât și a unor ținte evreiești din alte țări. Cazul cel mai cunoscut este masacrul de la München, când teroriști palestinieni au luat ostatici membrii delegației Israelului la Olimpiadă, omorând o parte dintre aceștia. Israelul a răspuns prin Operațiunea Wrath of God, prin care agenți ai Mossadului i-au asasinat pe majoritatea celor implicați în masacrul de la München.

Războiul de Yom Kippur - echilibrarea forțelor?

Revigorarea lumii arabe, produsă între 1971 și 1972, a început să se facă tot mai mult simțită pe arena internațională. Aceasta s-a datorat noii arme petrolul, tot mai eficientă în influențarea mediilor internaționale. Traseul parcurs până la „șocul petrolier” din 17 octombrie 1973 – când, în Kuweit, țările arabe producătoare de petrol au impus un embargo asupra celor care sprijineau acțiunea evreilor – a fost marcat de incidente aviatice și de atacuri teroriste.

Războiul de Yom Kippur desfășurat între 6–23 octombrie 1973 a adus o schimbare a situației de fapt din Orientul Apropiat, demonstrând existența unei schimbări de mentalitate a statelor aflate în conflict. Pentru arabi scopul declarat al războiului era revenirea Israelului la granițele sale din iunie 1967. În primele zile ale ofensivei, situația israeliană era foarte grea, atacul din 6 octombrie surprinzându-i.

La granița cu Suezul, Egiptul avea masați 250.000 de soldați, 2.000 de tancuri, 2.000 tunuri și sute de avioane. Siria înainta în Golan și abia la 7 octombrie evreii s-au putut opune atacului. Treptat însă situația fronturilor s-a echilibrat, evreii dispunând de un arsenal militar net superior și, după depășirea șocului atacului, au început să recucerească terenul pierdut. Implicarea marilor puteri a fost și de data aceasta importantă în ajungerea la o încetare a focului.

Conștientă de o nouă posibilă înfrângere a arabilor, Moscova a inaugurat, la 18 octombrie, un pod aerian între Egipt și Siria, identic cu cel organizat de Washington pentru Israel, sugerându- i lui Sadat să accepte imediata încetare a focului. Din 19 octombrie situația s-a schimbat, evreii restabilindu- și pozițiile în podișul Golan și înaintând până la 20 de km de Damasc, iar la Canalul Suez luptele erau tot mai intense.

În 22 octombrie 1973, ziua armistițiului, o parte a armatei israeliene a atacat prin surprindere și a încercuit Armata a III-a egipteană. Din momentul încetării de fapt a conflictului (23 octombrie), era necesară plasarea de forțe ONU în zonă, demilitarizarea Sinaiului și eventual a Golanului. Cel de-al cincilea conflict deschis arabo-israelian a dus la o echilibrare a situației militare a Orientului Mijlociu, arabii jucând cu o nouă armă a cărei eficiență o simte întreaga lume și astăzi, petrolul.

Războiul din Liban - 1982

La 7 iulie 1981, Forțele Aeriene israeliene au bombardat reactorul nuclear de la Osiraq pentru a anihila eforturile Irakului de a produce bomba atomică. În 1982, Israelul a atacat Libanul, cuprins de război civil încă din 1975, pretextul oficial pentru atac a fost apărarea coloniilor evreiești din Nordul Israelului, de la frontiera cu Libanul, de atacurile teroriste. Era cel de-al șaselea mare conflict israeliano- arab.

Operațiunea Pace în Galileea a debutat cu o invazie a sudului Libanului, ca urmare a încercării de asasinat a ambasadorului israelian din Marea Britanie de către Fatah, precum și a atacurilor lansate de către OEP asupra zonelor populate din nordul Israelului. Armata israeliană a ocupat sudul Libanului, a bombardat Beirutul, obiectivul acesteia fiind să-i alunge pe militanții palestinieni de la granița cu Israelul.

Pentru a aplana conflictul, Consiliul de Securitate al ONU a hotărât stabilirea unei zone-tampon de 40 de km, dar armata israeliană a refuzat oprirea înaintării până la ocuparea Beirutului și expulzarea OEP din Liban. Trupele OEP au fost forțate să se refugieze în Tunisia. Dar ocuparea teritoriului libanez nu a dus decât la înmulțirea atacurilor teroriste atât împotriva forțelor de ocupație, cât și pe teritoriul Statului Israel, un tăvălug care odată pornit a fost foarte greu de oprit.

Rezultatul celui de-al șaselea război israeliano – arab a fost indecis. Israelul și-a asigurat liniștea pentru o perioadă, iar o mare parte a refugiaților palestinieni, membri ai OEP s-au refugiat în alte țări. În 1986, forțele israeliene s-au retras din majoritatea teritoriilor libaneze, zona-tampon fiind menținută până în mai 2000, când Israelul s-a retras definitiv din Liban.

În 1987, forțele palestiniene au proclamat prima intifadă, atacuri și valuri de violențe îndeosebi în teritoriile ocupate. Odată cu sfârșitul războiului rece – un mare actor URSS a dispărut de pe teatrul de operațiuni din Orientul Mijlociu, statele arabe fiind catalogate ca fiind orfanii perestroikăi.

Se părea că lupta dintre cele două mari puteri pentru Orientul Mijlociu s-a încheiat, ca și războaiele din zonă. Căderea de facto a imperiului sovietic a dus sute de mii de evrei în Israel, într-o mișcare de emigrare fără precedent, astfel în 1990 și 1991, 380.000 de evrei din fosta URSS au emigrat în Israel devenind cetățeni israelieni. Căderea comunismului părea a fi în favoarea Israelului.

Acordurile de la Oslo din 1993 dintre Israel și Organizația Pentru Eliberarea Palestinei au creat o nouă etapă în aplanarea focarului din Orientul Mijlociu. Anul următor, în 1994, Iordania a devenit cel de-al doilea stat arab vecin cu Israelul care a încheiat cu acesta un acord de pace. Deși procesul de pacificare a Orientului Mijlociu a avut multe suișuri și coborâșuri, acorduri parțiale și lideri încununați cu Premiul Nobel pentru Pace – pacea definitivă nu a apărut.

1994. Yitzhak Rabin și Yasser Arafat au primit Premiul Nobel pentru Pace... Care pace!?