Comemorarea pierderii Basarabiei, la concurenţă cu Serbările Regalităţii şi cu inaugurarea statuii lui Cuza

În martie 1912, ziarul „Opinia” din Iaşi anunţa intenţia lui A.D. Xenopol de a se consulta cu profesorii de la Facultatea de Litere în privinţa modului cum „România ar trebui să se comporte faţă cu serbările ce vor avea loc în Basarabia, cu prilejul împlinirii unui centenar de la anexarea ei”[1]. Informaţia a apărut în majoritatea ziarelor locale[2], devenind subiect de polemici. Iar miza acelei triste aniversări creştea pe măsură ce ajungeau în ţară ştiri despre ostentaţia cu care administraţia de la Chişinău plănuia să celebreze secolul petrecut sub ruşi.

Suta de ani de la încheirea păcii de la Bucureşti – şi, deci, de la anexarea Basarabiei – se împlinea la 16 mai 1912. Prin urmare, jelirea teritoriului dintre Prut şi Nistru era concurată de serbările regalităţii de la 10 mai şi mai ales de inaugurarea statuii lui Alexandru Ioan Cuza la Iaşi. Grigore Ghica-Deleni, membru în comitetul de organizare a dezvelirii statuii, propunea o amânare pentru ca omagierea domnitorului să nu se suprapună pe centenarului răpirii, „zi de doliu pentru toţi românii”[3].

Amânarea a fost aprobată, totul reprogramându-se pentru 27 mai. În contrast cu noi, ruşii nu renunţau la nimic:puneau piatra de temelie a statuii ţarului Alexandru I, pentru care se strânseseră repede 700.000 de ruble[4]. Intimidate de zelul cu care vecinii sărbătoreau anexarea din 1812, autorităţile române nu acordau niciun spriin asociaţiilor culturale care încercau să dea cumva o replică festivismului de peste Prut. Altele erau grijile noastre, căderea iminentă a guvernului P.P. Carp fiind dezbătută în toate ziarele şi cafenelele;iar legea tramvaielor părea mai importantă decât orice altceva. În acest context, decizia avocaţilor din Iaşi de a nu pleda în niciun proces în data de 16 mai ori telegrama de protest adresată preşedintelui Dumei[5]erau departe de a avea vreun efect.

Steag negru sau tricolor îndoliat?

În Iaşi, epicentru al comemorărilor din 16 mai 1912, profesorul universitar P. Râşcanu avansa ideea ca fiecare casă din urbe să pună în poartă un steag negru (plus închiderea magazinelor şi suspendarea cursurilor) după modelul francezilor, care deplângeau astfel pierderea Alsaciei şi Lorenei;A.C. Cuza era doar pentru drapelul tricolor îndoliat[6]. Cei doi polemişti fuseseră însă de acord în privinţa unui aspect care privea relaţiile româno-ruse:comemorarea să nu pară o iniţiativă oficială, care să pună statul nostru în dificultate[7]. Cu alte cuvinte, să nu se poată deduce că exprimarea regretului după Basarabia şi apropiata inaugurare a statuii lui Cuza s-ar subsuma unui (acelaşi) puseu „revizionist”[8]. Dar cum asemenea proiecte erau totuşi uşor de personalizat, tensiunile nu întârziau să apară. Bunăoară, ideea lui A.C. Cuza, ca serbările să fie patronate doar de Liga Culturală, îl enerva pe profesorul Râşcanu, care părăsea comitetul, nemulţumit că o asociaţie culturală era preferată Universităţii.

O caracteristică a intelectualilor români de la 1912 era ataşamentul teoretic faţă de chestiunea Basarabiei şi, totodată, repulsia faţă de problemele ei reale. De exemplu, A.C. Cuza se remarca prin declaraţiile de simpatie faţă de „fraţii” de dincolo, dar în plan concret făcea o figură aparte:se opunea ideii lui Iorga, de a se construi un cămin pentru studenţii basarabeni, bănuindu-i că ar fi anarhişti şi – mai grav în opinia lui – „în contact cu jidanii care mişună peste tot”[9]. A.C. Cuza era combătut de Constatin Stere, care pleda pentru calitatea studentului basarabean venit, îndeosebi, din mediul rural. Cert este că ştiam foarte puţine lucruri despre Moldova de dincolo, informaţiile exacte fiind suplinite de cuvântări şi declaraţii de bune intenţii. Nu întâmplător, imaginea ţăranului basarabean cu toiag şi cuşmă[10]era mereu „convocată” în cotidienele vremii. Tipologia reprezentărilor noastre despre acea zonă era deci săracă, redusă doar la două-trei cetăţi şi câteva costume populare idealizate.

„Centenarul anexării l-au serbat boierii, care au primit medalii de la împăratul”

Între timp, presa pro-rusă insista pe imaginea unei Basarabii fericite că fusese alipită la un mare imperiu[11]. În replică, distingem atitudinea lui Ion Pelivan, locţiitor de judecător la Bălţi:el nu participa la ceremonii deşi statutul îi impunea acest lucru, alegând, în schimb, să se îmbrace în doliu! Era deschisă o anchetă, iar magistratul era dat afară din slujbă[12]. Şi astfel ajungem la unul dintre cele mai incomode adevăruri ale anului 1912:nu amintirea anexării ne supăra cel mai mult ci, dimpotrivă, un fapt de mare actulitate atunci;ne referim la participarea mitropoliei din Chişinău şi a boierimii basarabene rusificate („renegaţii noştri din Basarabia”, cum îi numea „Adevărul”) la proslăvirea raptului produs cu un veac în urmă. Publicaţia basarabeană „Făclia ţării”, apărută pentru scurt timp în 1912, afirma:„centenarul anexării l-au serbat boierii, care au primit medalii de la împăratul, cinovnicii, nemţii, evreii şi alţii, care nu au nici o legătură cu Basarabia”[13]. Se înţelege că ideile respective au iritat autorităţile, astfel încât suprimarea gazetei a venit ca un final aşteptat. Ar trebui să fim surprinşi de comportamentul celor de peste Prut? În şcolile ruseşti copiii învăţau că moldovenii nu aveau istorie, explicându-li-se că erau urmaşii „unor hoţi aduşi de Traian, craiul Râmului, din temniţe de la Râm”[14]. Şi într-o societate preponderent rurală, căreia i se interzisese „a se ruga lui Dumnezeu româneşte”[15], astfel de măsuri afectau negreşit spiritul identitar. Prin intermediul şcolii, autorităţile ţariste rusificaseră pătura cultă basarabeană, încercând acelaşi lucru, cu ajutorul bisericii, în lumea satelor[16]. Din fericire, lumea rurală a rezistat mai bine „reeducării”, târgurile[17]resimţind însă din plin influenţa administraţiei imperiale.

„Naţionalitatea s-a închis în ţărănime” 

Alexandru V. Boldur explica succesul rusificării prin abilitatatea administraţiei de a cointeresa elitele, speculându-le afinităţile religioase şi dându-le senzaţia că joacă un rol mult mai important decât în fosta Ţară a Moldovei:„naţionalitatea s-a închis în ţărănime, iar cultura naţională a pierdut elementele mai puţin rezistente”[18], concluziona el. Pan Halippa venea cu desluşiri mai tranşante, scriind că „până la 1812 Basarabia a fost, ca să zicem aşa, o simplă vacă de muls pentru boierii şi guvernanţii Moldovei”[19]. Tot el dădea dreptate ruşilor care pretindeau că nu găsiseră acolo nici o şcoală. De altfel, nici la început de secol XX nu se constata o creştere a interesul nostru faţă de Basarabia, Halippa bănuind că „românii se înflăcărează şi ne întind braţele numai la zile mari”[20]. Un amănunt interesant:Hallippa împărţea perioada ocupaţiei ruseşti în două intervale. Primul, până pe la mijlocul deceniului VIII, arătase disponibilitatea autorităţilor de a se îngriji de bunul mers al lucrurilor;ulterior, guvernanţii înăspriseră regimul, această tendinţă accentându-se de teama naţionalismului românesc, după unirea Moldovei cu Muntenia în 1859. De aici şi impresia că ne-am confruntat cu o perioadă „închisă”[21], despre care avem informaţii doar din preajma marilor evenimente, cum a fost războiul din 1877-1878[22].

În ton cu dezinteresul şi patriotismul de operetă din Regatul său, Carol I evita, în 1912, o călătorie pe braţul Chiliei, motivând că „acolo e prea trist pentru mine din cauza nefericitei pierderi a Basarabiei”[23]. Ca să nu pară totuşi indiferent, spunea apropiaţilor că „un singur lucru aş dori să revăd înainte de a muri:restituirea celor trei judeţe pierdute de ţară în timpul domniei mele”[24]. N-a fost să fie, Basarabia neputându-se lupta şi cu ruşii, şi cu lehamitea noastră.

Note

[1]***, Informaţii, în „Opinia”, nr. 1544, 16 martie 1912, p. 2.

[2]***, Ultime informaţii, în „Mişcarea”, nr. 61, 16 martie 1912, p. 3.

[3]***, Inaugurarea statuii lui Cuza Vodă, în „Opinia”, nr. 1576, 26 aprilie 1912, p. 3.

[4]Alexandru V. Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, Editura „Victor Frunză”, 1912, p. 381;***, Centenarul răpirii Basarabiei, în „Mişcarea”, nr. 82, 13 aprilie 1912, p. 3.

[5]***, Centenarul răpirii Basarabiei. O telegramă pentru preşedintele Dumei, în „Adevărul”, nr. 8145, 17 mai 1912, p. 2.

[6]Ultime informaţii, în „Opinia”, nr. 1555, 31 martie 1912, p. 3.

[7]Andi Mihalache, Mănuşi albe, mănuşi negre. Cultul eroilor în vremeal dinastiei Hohenzollern, Cluj Napoca, Editura Limes, 2007, p.181.

[8]Ibidem.

[9]Dan, Centenarul răpirii Basarabiei, în „Adevărul”, nr. 8099, 1 aprilie 1812, p. 4.

[10]***, Ţăranii basarabeni, în „Dimineaţa”, nr. 2944, 17 mai 1912, p. 4.

[11]***, Ruşii despre jubileul Basarabiei, în „Evenimentul”, nr. 66, 23 mai 1912, p. 1.

[12]Ioan Pelivan, Nicolae Ştefan Casso, în Fapte trecute şi basarabeni uitaţi, Chişinău, Editura Universitas, 1992, p. 241-242.

[13]Silvia Grossu, Presa din Basarabia în contextul sociocultural al anilor 1906-1944, Chişinău, Editura „Tehnica-Info”, 2003, p. 24.

[14]Vasile D. Moisiu, Ştiri din Basarabia de astăzi. Cu o introducere de Dumitru Furtună, Bucureşti, Editura şi Institutul de Arte Grafice C. Sfetea, 1915, p. 53.

[15]Zamfir C. Arbore, Basarabia în secolul XIX, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, 1898, p. 24.

[16]Ibidem.

[17]Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918, Chişinău, Editura „Ştiinţa”, 1992, p. 159.

[18]Alexandru V. Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, Editura „Victor Frunză”, 1912, p. 382.

[19]Pan Halippa, Starea culturală a Basarabiei sub ruşi (1812-1912), în „Arhiva”, 1912, nr. 5, p. 201.

[20]Idem, „Viaţa românească”, 1912, I, p. 409.

[21]Silvia Grossu, Presa din Basarabia în contextul sociocultural al anilor 1906-1944, Chişinău, Editura „Tehnica-Info”, 2003, p. 5.

[22]Gh. I. Brătianu, Basarabia. Drepturi naţionale şi istorice. Ediţie îngrijită şi note de Florin Rotaru. Traducere de Ecaterina Holban, Bucureşti, Editura Semne, 1995, p. 28.

[23]Grigore Antipa, Câteva amintiri despre regele Carol I, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1939, p. 14.

[24]Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei Ion C. Brătianu, vol. II. Îngrijire de ediţie, studiu introductiv şi note de Elisabeta Simon, Bucureşti, Editura Albatros, 1996, p. 6.