Codul Patrimoniului Cultural, șansa culturii românești sau eșec legislativ?

În contextul în care, la nivel de societate, întreaga atenție este îndreptată către conflictul de la graniță și criza refugiaților ucraineni, un subiect sensibil pentru ceea ce poate însemna revoluționarea sistemului cultural și prezervarea istoriei naționale, mai ales în vreme de război, trece complet neobservat.

Din 11.02.2022, Ministerul Culturii a lansat în dezbatere publică proiectul de lege privind Codul Patrimoniului Cultural, un act care vizează crearea unui sistem unitar și modern de reglementare, în scopul eficientizării actului administrativ și valorificării patrimoniului cultural național, aducând astfel cultura românească, cu toate domeniile sale, la standarde europene.

Cu toate acestea, opinia generală a specialiștilor din domeniu privind impactul acestui act normativ asupra culturii și patrimoniului național este una negativă, în condițiile în care ideile și principiile de la care a pornit acest demers au fost abandonate rând pe rând, pe parcursul redactării sale.

Elaborarea Codului a fost asumată de către Unitatea de Management a Proiectului din Ministerul Culturii, în cadrul proiectului ,,Monumente Istorice – planificare strategică și politici publice optimizate’’, implementat în perioada iulie 2018 – iulie 2021, cu fonduri europene. Inițiativa UMP a fost apreciată la vremea respectivă de către reprezentanții instituțiilor de specialitate, mai ales că aceasta a fost făcută în baza elementelor enunțate în Tezele Patrimoniului (aprobate prin Hotărârea nr. 905/2016 pentru aprobarea tezelor prealabile ale proiectului Codul Patrimoniului Cultural).

În pofida acestor premise promițătoare, produsul finit al UMP este complet diferit față de viziunea inițială a autorilor și contribuitorilor din zona culturală.

Ce reclamă experții?

Opinia generală a comunităților de profil, exprimată pe varianta actuală a Codului este că acesta nu ar aduce decât deservicii patrimoniului cultural, prin prevederi incoerente, greoaie, necorelate și inaplicabile sau chiar prevederi cu impact negativ direct în protejarea patrimoniului, cum ar fi simplificarea nejustificată a procedurii de atestare a experților în patrimoniu cultural, pentru creșterea artificială a numărului acestora în detrimentul profesionalismului, deprofesionalizarea Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, prin eliminarea experților proveniți din zona asociațiilor/organizațiilor profesionale, renunțarea la principiile eficientizării precum reorganizarea ministerului în formulă regională, cu distribuirea în teritoriu a unor capacități enunțate în teze (laboratoare, depozite, centre de carantină) sau plasarea expertizei în subordinea unor inspectorate regionale.

Ce înseamnă aceste lucruri? Vă propun să vă gândiți la următoarea situație. Cum s-ar putea pronunța funcționarii unui minister, care au la bază studii superioare de administrație publică, limbi străine sau științe politice, cu privire la calitatea și valoarea arhitecturală a unui proiect de reabilitare a Castelului Peleș? Ar putea ei să emită puncte de vedere în legătură cu componentele artistice prezente pe fațada monumentului istoric sau cu privire la soluțiile tehnice de consolidare a clădirii?

De altfel, deși greu de urmărit și analizat, fiind un document de aproape 200 de pagini (care, în mod inexplicabil, a fost ținut ,,la secret’’ de echipa de la UMP, fără a fi dezbătut nici măcar cu specialiștii ministerului, din Institutul Național al Patrimoniului sau din comisiile de specialitate), o parte a comunității științifice culturale s-a mobilizat pentru a corecta „cu creionul în mână” Codul și pentru a crea o dezbatere reală (neoficială, pe rețele de socializare), așa cum ar fi trebuit să fie făcută de la început.

Cu toate acestea, multiplele erori și incongruențe, găsite în text, au condus la concluzia că este necesar să se ceară ministerului retragerea codului, care ar trebui rescris cu totul, și realizarea unui audit cu privire la activitatea derulată în proiect, având în vedere rezultatul, considerat inaplicabil.

Cum s-a ajuns în această situație?

Coordonatorul inițial al lucrărilor pe Cod a fost Adrian Crăciunescu, arhitect și cadru didactic la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, însă acesta și-a înaintat demisia din proiect, fiind înlocuit de către conducerea UMP cu Alis Vasile.

Potrivit unor voci din cadrul ministerului, responsabil pentru demisia lui Adrian Crăciunescu ar fi fost chiar directorul UMP, Bogdan Trîmbaciu, acesta nefiind de acord cu consultarea permanentă a forurilor de specialitate, în redactarea Codului.

Ca atare, Adrian Crăciunescu a considerat necesar să se delimiteze public de varianta de la UMP a codului patrimoniului cultural și să explice retragerea sa din proiect, în iulie 2020, prin faptul că se lovea de un „sabotaj”. Totodată, Adrian Crăciunescu reclama menținerea codului „într-un circuit cumva confidențial”, anormal și inacceptabil, și anunța că „ceea ce ar apărea în spațiul public pe tema codului patrimoniului cultural nu îmi aparține, iar lucrurile care îmi aparțineau și au rămas disparate acolo au fost schimonosite până la un punct în care, de fapt, contrazic sensul în care le inițiasem, eludează logica și filosofia în care fuseseră schițate, în temeiul tezelor prealabile”.

Chiar dacă termenul pentru dezbaterea publică a fost prelungit de către Ministerul Culturii până pe 11.04.2022, în rândul comunității culturale s-a instalat scepticismul cu privire la finalitatea discuțiilor pe Cod, având în vedere „intransigența” lui Bogdan Trîmbaciu față de alte puncte de vedere, fie ele și din partea unor persoane cu expertiză însemnată în zona culturală.

Impactul reconfigurării domeniului legislativ în zona culturală.

În orice alt scenariu, această problemă ar fi fost considerată drept un alt mic eșec al statului român, element recurent în societatea noastră, însă în cazul în care orice moment se poate materializa într-un conflict pe scară largă, având în vedere situația geopolitică, trebuie să conștientizăm că inclusiv cultura și patrimoniul reprezintă elemente fundamentale ale unui stat de drept, pe care, în caz de război, trebuie să le conservăm.

Prin urmare, Codul nu trebuie să se transforme într-un produs al intereselor sau ambițiilor unor funcționari publici, generând astfel efecte imprevizibile asupra eforturilor de prezervare a bunurilor cu valoare deosebită, ci trebuie să reprezinte etalonul legislativ de protejare a patrimoniului cultural național.