Cine este autorul celei mai cunoscute fotografii a lui Eminescu?

O fotografie făcută în grabă la Praga avea să devină peste ani emblema lui Mihai Eminescu. Şi chiar dacă preferinţa pentru o imagine sau alta a poetului a cunoscut vârfuri sau scăderi de formă în funcţie de epocă, acest portret realizat în anul 1869, în Piaţa Sf. Wenceslas, atunci când Eminescu avea 19 ani, a reuşit să-şi impună supremaţia. Aşa îl cunoaştem noi pe Eminescu, aceasta era fotografia din cărţile de Limba Română:profil aproape sculptural, frunte înaltă, păr pe spate, papion. Totuşi, ce alte fotografii ale lui Eminescu mai există? Şi cine le-a realizat? Un lucru e sigur:ocaziile în care poetul s-a lăsat fotografiat au fost rare;foarte rare. Demersul nostru are, aşadar, vocaţie recuperatoare:iată povestea celor patru portrete ale lui Mihai Eminescu. Adăugăm însă aici şi cele câteva poze care stârnesc şi astăzi controverse:îl înfăţişează ele sau nu pe scriitor?

Portretul care a fost considerat o bună perioadă de timp imaginea reprezentativă a poetului îi aparţine lui Franz Duschek , un fotograf ceh care-şi avea studioul pe Str. Franklin din Bucureşti. Fotografia a fost realizată în perioada 1880-1883, atunci când Eminescu avea în jur de 30-33 de ani, şi a fost publicată de Titu Maiorescu într-un medalion cu portretele membrilor asociaţiei culturale Junimea;acesta e şi motivul pentru care poetul a ajuns în atelierul lui Duschek. Portretul a fost folosit ulterior în volumul princeps intitulat Poesii, dar şi în revista „Familia”, la moartea lui Eminescu, în 1889.

Iată ce se scria la începutul secolului XX despre această imagine:„Portretul cel mai vrednic de nemuritorul nume al luǐ Eminescu rămîne fotografia din tabloul «Junimei». Ea datează din epoca maturităţiǐ poetului cînd personalitatea sa extraordinară ajunsese a se manifesta în toată strălucirea şi toată vigoarea eǐ:şi’n literatură, şi’n viaţa publică. Ea ne arată imaginea poetului din vremea în care el a fost, pe cît soarta şi mediul l’aǔ iertat să fie, maǐ mult ca orǐ’cînd al săǔ propriǔ, orǐ maǐ bine zis – al geniului săǔ.

De aceea este şi portretul cel mai indicat a decora casele cărturarilor noştri, museele noastre, toate aşesămintele noastre culturale;a înfăţişa străinilor pe cel mai de seamă poet şi cugetător al Romînilor;a inspira pe artiştiǐ viitorului carǐ vor prinde în culorǐ şi carǐ vor săpa ’n marmură, orǐ vor turna în bronz pentru veciǐ vecilor, chipul cel mai adevărat al scriitoruluǐ nostru celuǐ mai desăvîrşit! […] Aceasta-ǐ cea mai bună şi cea mai credincioasă icoană a luǐ Eminescu“[1].

„Eu şi Eminescu ar trebui să ne «posăm» şi pentru ca să ne «posăm» ar trebui să avem bani”

Ca fotograf al Curţii, Franz Duschek era apreciat de clientela aristocrată a epocii. Cunoscut în rândurile protipendadei bucureştene, îşi anunţase cu emfază deschiderea studioului în care îl va fotografia mai târziu pe Eminescu:„Îmi permit a face onorabilul public atent că posiţiunea favorabilă a actualului meu atelier ’mi permite de aci înainte a effectua în modul cel mai bun recepţiuni fotografice, în toate zilele, în orice timp, senin sau nouros, şi, prin urmare, sînt în plăcuta posiţiune a assigura că voi putea satisface orice justă acceptare a unor public ce-mi va visita atelierul“.

Probabil că onorariul pretins de fotograf era destul de mare, de vreme ce Slavici şi Eminescu au fost nevoiţi să ceară ajutor financiar de la Negruzzi pentru a se putea fotografia:„Eu şi Eminescu ar trebui să ne «posăm» şi pentru ca să ne «posăm» ar trebui să avem bani, iară ca să avem bani ar trebui să ne trimiteţi D-voastre din Iaşi. Lucrul e pe cât se poate de lămurit:bani şi iară bani“[2]. Se pare că, în final, cel care l-a însoţit pe Eminescu în atelierul lui Duschek a fost chiar Titu Maiorescu. „Cu Eminescu am să mă duc eu mîine la fotograf, mai înainte însă la bărbier să se radă. La Bohème Roumaine“, scria el într-o scrisoare către Negruzzi“[3]. Cu siguranţă că Titu Maiorescu cunoştea buna reputaţie a lui Duschek, de vreme ce a ales ca fotografiile pentru tabloul Junimii să fie făcute acolo. Pesemne că şi lui Eminescu i-a plăcut acest portret, având în vedere că i-a dăruit Veronicăi Micle un exemplar. În ediţia din 1904 a „Calendarului Minervei” este reprodusă fotografia lui Eminescu însoţită de o poezie scrisă de Veronica Micle[4]. O redăm întocmai:

„Pe portretul unui poet

(Michaiǔ Eminescu)

Privindu-ţǐ faţa de farmec plină,
Luci o raza în al meǔ sin;
Crudă fu însă a eǐ lumină,
Din pieptea-mǐ scoasă un lung suspin.

Dară suspinul, ce nălucire,
Sbura ca vîntul ce-a adiat;
N’a sburat însă şǐ’acea simţire,
Ce-adînc în suflet l’adeşteptat.

Ş’acum mă’ntreb:simţirea adîncă
Cum de se naşte pentru’un portret,
Căci nu-ţi văzusem ochiǐ tăǐ încă,
Ştiam atîta că estǐ poet!” (Veronica Micle)

Portretul făcut de Duschek a folosit ca punct de plecare pentru bustul lui Eminescu realizat de sculptorul Mihai Onofrei în parcul Institutului de Fizică de la Măgurele. Statuia se află lângă chioşcul de lemn unde se presupune că veneau Eminescu şi Slavici în plimbările de sfârşit de săptămână. „Cea mai apropiată din grădinile de la Filaret şi totodată cea mai vestită dintre aceste grădini boiereşti era cea de la Măgurele a lui Oteteleşanu, care era deschisă pentru bucureşteni“, după cum povestea Slavici .

Cehul Jan Tomáš e autorul celui mai cunoscut portret al lui Eminescu

Fotografia care a intrat în istorie este însă cea realizată la Praga, în 1869;autor e un alt fotograf ceh, Jan Tomáš[5], cunoscut de către personalităţile culturale ale momentului. N-avea cum să bănuiască Tomáš că fotografia realizată de el va reprezenta mai târziu portretul oficial al scriitorului;nu ni-l putem închipui astăzi pe Eminescu altfel decât în fotografia lui Jan Tomáš din Praga. Dintre autorii care s-au aplecat asupra pozei, unii cred că i-a fost necesară lui Eminescu pentru dosarul de înscriere la Universitatea Carolină[6].

Totuşi, Henriette (Harieta) Eminescu menţionează într-o scrisoare adresată Corneliei Emilian[7]că fratele ei s-a fotografiat pentru „hatârul“ Veronicai Micle[8]. În epocă, întâia fotografie a lui Mihai Eminescu n-a fost percepută ca imagine absolută, ci a fost văzută ca o fotografie reuşită de tinereţe:

„Portretul, despre care vorbim şi pe care l’am văsut într’o escelentă reproducere (după original) la d. A. C. Cuza

, ne dă impresiunea unui frumos tînăr, care dacă nu aduce prea mult cu poetul de maǐ tîrziǔ arată desluşit caracterele fisionomice ale acestuia. Ras la mustăţi şi cu părul mare – reminiscenţe ale vieţii de actor – Eminescu ni se înfăţişează deja cu figura-ǐ distinsă:cu capu-i cesarian remarcabil, cu faţa de un oval clasic, cu fruntea largă, netedă, nobilă, cu ochii luminoşi, visători, cuminţi, cu gura expresivă, cu toate trăsăturile feţiǐ ca eşite din inspiraţia unui mare artist al armonieǐ plastice“

.

Cum l-au păcălit prietenii pe Eminescu să se lase fotografiat

A treia fotografie a lui Eminescu este realizată la Iaşi, prin anii 1884‑1885, în atelierul lui Nestor Heck[11]. Împrejurările în care a avut loc vizita la atelierul lui Heck şi fotografierea sunt relatate de unul dintre prietenii poetului, A. C. Cuza[12]:

„În sfârşit, într-o zi, vara, profitând de bunele dispoziţii, l-am luat de pe terasa hotelului Traian din Iaşi pe Eminescu, împreună cu Wilhelm Humpel şi cu Petru V. Grigoriu, şi aşa, îmbrăcat în costumul său alb de vară, cum era, ne-am dus cu toţii la atelierul de fotografie Nestor Heck, strada Lăpuşneanu, nr. 42 unde a consimţit a se fotografia, însă numai în grup, alăturea de noi, ne-am aşezat împreună. După indicaţiile noastre însă, fotograful l-a scos numai pe dânsul, ceea ce nu puţin l-a supărat mai apoi, văzându-se amăgit ca un copil“.

Această imagine figurează în numărul comemorativ al revistei „Floare Albastră” şi în volumul scrisorilor Henriettei, dar cu menţiunea greşită„fotografia cea din urmă”.

Ultimul portret:„înfăţişarea unui om de rînd, istovit, sdrobit, pierdut, umbra lui Eminescu”

De fapt, ultima fotografie a poetului este cea realizată prin anii 1887-1888 de către fotograful Jean Bieling din Botoşani[13]. În primii ani de după moartea poetului, aceasta a fost poza care convenea imaginarului unei epoci în care Eminescu era considerat filosoful pesimist, nebun, care a sfârşit în mizerie[14].

Prin urmare, portretul a fost publicat pe coperta primelor ediţii Şaraga şi pe cărţi poştale, însă, la scurt timp, a fost respins de contemporaneitate. După numai 15 ani de la moartea lui Eminescu, deja se afirma că ultima fotografie „este înfăţişarea unui om de rînd, istovit, sdrobit, pierdut, umbra lui Eminescu, ear nu icoana genialului poet (…) şi este potrivită numai pentru a-l nedreptăţi şi a falsifica în ochii publicului imaginea fizionomiei adevărate a lui“[15].

Celelalte fotografii, cu totul necunoscute, şi alte instantanee controversate

Mărturiile prietenilor lui Eminescu demonstrează că poetul s-a mai fotografiat şi cu alte ocazii;într-o scrisoare de-a lui I. Slavici către Valeria Micle-Sturza, întâia fiică a Veronicăi Micle, este menţionat:

„Nu mă dau înapoi că am primit (...) de la sora dvs. Virginia Micle-Gruber, a doua fiică a Veronicăi Micle, un număr de cinci fotografii care mă leagă de M. Eminescu (...). Având şi astăzi aceste daruri preţioase, îmi fac datoria să le amintesc:o fotografie din 1881 în care mă aflu eu, Candiano Popescu şi Eminescu la Ploieşti, un bust Eminescu tânăr, un alt bust Eminescu din 1878, o fotografie din 1888, a mamei dvs. cu Eminescu la Botoşani, şi ultima posă l-a prins pe Eminescu cu dr. Iachimovici:Iahimoviciţ, la Odesa, în anul 1885“

.

De asemenea, şi Samoil Isopescul aminteşte că s-a fotografiat alături de Eminescu şi Teodor V. Ştefanelli la Viena în atelierul Lovy de pe Mariahilferstrasse^[17].

De-a lungul timpului au existat însă şi fotografii misterioase, care au stârnit controverse, dar nu au reuşit să se impună. Una dintre ele este aceea pe care G. Călinescu a publicat-o cu titlul:Eminescu la 16 ani[18]. Astăzi se consideră că tânărul din fotografie îl înfăţişează pe un actor contemporan cu Eminescu.

Criticul Al. Piru spune că portretul e mai mult ca sigur inautentic şi deci putea fi dat cel mult cu menţiunea presupus. Totuşi, el va fi publicat şi într-o ediţie ulterioară. Un alt fals a fost publicat de Octav Minar sub titlul Ultima fotografie a lui Eminescu făcută la Mânăstirea Neamţului în albumul Eminescu-Comemorativ, Album artistic-literar, Iaşi, 1914. Presupusul Eminescu este surprins stând pe un scaun în timp ce ţine un ziar în mână^[19].

Dintre toate aceste fotografii, numai patru sunt recunoscute ca portretele lui Eminescu, iar dintre cele patru, numai una a rămas în istorie, confundându-se cu întreaga lume a poeziei sale. O fotografie multiplicată în miliarde de exemplare, însoţită de o certitudine:„Aşa a arătat Eminescu”.

 Note

Ion Scurtu, „Portretele lui Eminescu din Calendarul Minervei”, V, Ed. Institutului de Arte Grafice şi Editură Minerva, 1904, pp. 91-92.

Scrisoare a lui Ioan Slavici către Negruzzi, Bucureşti, 20 decembrie 1887.

Scrisoare din 26 februarie 1878.

Această poezie fusese inspirată de primul portret al poetului, realizat la Praga, în anul 1869. „Calendarul Minervei” a alăturat poeziei portretul realizat de Duschek în intervalul 1880-1883.

Fotograf ceh (1841-1912).

Dosarul de înscriere a fost respins pe motiv că documentul de absolvire nu corespundea cerinţelor necesare;în toamna aceluiaşi an, Eminescu se înscrie la Universitatea din Viena .

Henriette şi Mihail Eminescu,

, Ed. Librăriei Fraţii Şaraga, Iaşi, 1893.

Dovezile documentare nu par să sprijine această teorie, de vreme ce Veronica Micle şi Mihai Eminescu s-au cunoscut abia în anul 1872 la Viena.

Este vorba despre Alexandru C. Cuza, profesor de economie politică la Universitatea din Iaşi, academician (1857-1947).

Ion Scurtu, art. cit., p. 92.

Fotograf din Iaşi care, în anul 1850, fondase un atelier împreună cu fratele său, Ion Heck, şi care a reuşit în decursul a peste 40 de ani să realizeze o istorie a Moldovei alcatuită din portretele scriitorilor, artiştilor şi oamenilor politici ai vremii.

Probabil că A. C. Cuza era în vacanţă la Iaşi pentru că în perioada realizării fotografiei el era student la Berlin.

Fotograf din Botoşani care avea atelierul pe Str. Teatrului.

Casandra Cristea,

, Suplimentul de Marţi al ziarului „Observator de Constanţa”, nr. 34-35, 20 iunie 2000.

Ion Scurtu,

, p. 91.

Graţian Jucan

, România literară, nr. 47, 2002.
17 Vasile Gherasim,

, Eminesciana 8, Ed. Junimea, 1977.

Fotografia a apărut în 1938 în volumul

F.P.L.A., Bucureşti şi anterior pe coperta revistei

Fotografie păstrată la Arhivele Statutului din Iaşi.

Imaginea a fost publicată în volumul

, Constantin Liviu-Rusu şi A. Petrescu-Vicoveanu, Ed. Junimea, Iaşi, 1976.