Ceauşescu şi programul nuclear al României

Proiectele lui Nicolae Ceauşescu de independenţă politică în cadrul blocului comunist nu puteau fi susţinute fără autonomie energetică. La începutul anilor ’70 a căutat cele mai bune soluţii pentru dezvoltarea unei reţele de centrale nuclear-electrice.

Iniţial Ceauşescu şi-a pus mari speranţe în partenerii occidentali, şi în primul rând în guvernul de la Paris. Franţa era fruntaşă europeană în producţia de energie ieftină şi relativ nepoluantă, prin intermediul fizicii atomului. România fusese implicată în marile prefaceri nucleare imediat după Al Doilea Război Mondial, însă indirect, fără a beneficia de avantajele strategice ale noilor resurse energetice şi militare. În contul datoriei de război, guvernul de la Bucureşti a livrat către Uniunea Sovietică importante cantităţi de minereu de uraniu, exploatat prin societatea mixtă „Sovromcuarţit“ (1951-1956).

Programul nuclear naţional (mai 1969)Ceauşescu şi-a manifestat dorinţa de a introduce România pe lista selectă a ţărilor producătoare de energie nucleară imediat după ce a ajuns la putere. La 19 mai 1966, Gogu Rădulescu a anunţat în şedinţa CEx al CC al PCR că trimisese oferte preliminare pentru livrarea de centrale nucleare şi uzine de apă grea către URSS, Franţa, Suedia, Marea Britanie, RFG şi Canada. Peste câteva luni, la 16 septembrie 1966, Prezidiul Permanent al CC al PCR a autorizat Ministerul Energiei să trimită probe de uraniu autohton  către firmele care au furnizat oferte. România a abandonat însă proiectul nuclear. Centralele erau scumpe şi nu le putea plăti.În contextul pregătirilor pentru Congresul al X-lea al PCR (august 1969), Ceauşescu a solicitat întocmirea unui program nuclear naţional. A fost aprobat cu entuziasm în şedinţa Comitetului Executiv al CC al PCR din 13 mai 1969 . În baza lui şi a hotărârilor Congresului al X-lea al PCR, la 30 decembrie 1969 s-a emis Decretul 870/1969 privind organizarea şi funcţionarea Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară. La conducerea noii instituţii a fost numit inginerul Ioan Ursu, un apropiat al Elenei Ceauşescu, viitor personaj important al puterii. Prim-vicepreşedintele lui a fost Adrian Georgescu, adjunctul de până atunci al ministrului Energiei Electrice .

Fără arme nucleareÎn anii ’80 funcţiona teoria că Nicolae Ceauşescu construise arma atomică pentru a face faţă eventualelor tentative externe de răsturnare de la putere. Acesta a fost unul dintre zvonurile false lansate de Pacepa. În realitate, conform documentelor din Arhiva CC al PCR, Ceauşescu a militat sincer pentru neproliferarea armelor nucleare şi utilizarea energiei atomice în scopuri paşnice. Sursele documentare sunt confirmate şi de foştii demnitari comunişti. Ştefan Andrei îşi aminteşte într-un volum de interviuri publicat recent (Lavinia Betea, Ştefan Andrei, „Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli“, Bucureşti, Editura AdevărulHolding, 2011) că a fost martor la o discuţie în care liderul PCR a respins propunerea de colaborare nucleară în scopuri militare adresată de prim-ministrul pakistanez Zulfikar Ali Bhutto.Regimul de la Bucureşti iniţiase tatonări şi tratative încă din vremea lui Gheorghiu-Dej. În 1957, România s-a numărat printre statele fondatoare ale Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA) a ONU, cu sediul la Viena. Ambasadorul în Austria era şi reprezentat permanent al României pe lângă AIEA. Mai târziu, la sfârşitul anilor ’60, România a sprijinit activ eforturile ONU în elaborarea tratatului de neproliferare a armelor nucleare. Acesta a fost adoptat de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia nr. 2373 din 12 iunie 1968 şi deschis pentru semnare începând cu 1 iulie acelaşi an. Tratatul trebuia semnat simultan la Moscova, Washington şi Londra, capitalele celor trei state depozitare ale documentului. Iar Ceauşescu i-a autorizat pe ambasadorii României din cele trei oraşe să-l semneze încă din prima zi a deschiderii procedurii.Totuşi, România nu s-a grăbit să ratifice documentul, anunţând că o va face în momentul intrării sale în vigoare la nivel internaţional. Pentru aceasta trebuia ratificat de cele trei ţări depozitare (URSS, SUA şi Marea Britanie), plus alte 40 de state. România nu a declarat niciodată că se opunea ratificării, deşi existau ţări contestatare atât în blocul comunist (China, Albania, Cuba, Coreea de Nord, Vietnam), cât şi în afară (Franţa, Spania, India, Pakistan, Japonia, Brazilia, Argentina, Israel, Algeria).Problema acestui Tratat s-a discutat în şedinţa Prezidiului Permanent al CC al PCR din 19 ianuarie 1970. Ceauşescu s-a interesat de stadiul internaţional privind ratificarea şi de poziţia celor două mari puteri ale lumii faţă de document. I s-a comunicat că atât Statele Unite, cât şi Uniunea Sovietică au insistat pe lângă guvernele din sfera lor de influenţă să-l ratifice. Americanii reuşiseră să-i convingă pe vest-germani să adopte documentul şi obţinuseră promisiuni şi de la japonezi. România primise o sugestie oficială de la Moscova pe 8 mai 1969 ca să accelereze procedurile de ratificare. Decretul pentru ratificarea Tratatului cu privire la neproliferarea armelor nucleare a fost emis la 30 ianuarie 1970.

România şi Agenţia Internaţională pentru Energie AtomicăDupă ratificare, România a anunţat AIEA că intenţiona să dezvolte un program de energie nucleară în scopuri civile, relaţia cu agenţia de la Viena fiind vitală pentru reuşita demersului. Conform reglementărilor internaţionale, valabile şi astăzi, AIEA era autorizată să aplice un sistem de garanţii şi control asupra instalaţiilor, echipamentelor şi materialelor nucleare în statele care produceau energie atomică. Pe lângă colaborarea instituţională, AIEA putea ajuta la obţinerea de echipamente nucleare moderne, informaţii în domeniu şi pregătirea de specialişti.În aceste condiţii, România nu mai putea fi reprezentată la Viena pe lângă AIEA doar de ambasador. Astfel că în şedinţa Prezidiului Permanent din 9 februarie 1970 s-a decis trimiterea la ambasada din Viena a unui specialist în domeniul nuclear, în persoana inginerului Stoica Popa, până atunci vicepreşedintele Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară.În septembrie 1970, Comitetul de Stat pentru Energie Nucleară, prin Ioan Ursu, a semnat un protocol de colaborare cu Comisariatul de Energie Atomică a Franţei pentru pregătirea specialiştilor români. În baza lui cele două ţări trimiteau anual câte 15 specialişti în vizite de reciprocitate. În plus, românii primeau burse de studiu cu durata de 10 luni anual. Ursu mai iniţiase un program de pregătire prin şcoli de vară în domeniul reacţiilor nucleare şi fizicii reactoarelor cu concursul unor experţi din străinătate.

Visul lui Ceauşescu – România, putere nuclearăDupă adoptarea Programului nuclear naţional de către CEx al CC al PCR (13 mai 1969) şi ratificarea Tratatului cu privire la neproliferarea armelor nucleare (30 ianuarie 1970), Ioan Ursu i-a prezentat lui Ceauşescu proiectul reţelei naţionale de centrale nucleare. Ceauşescu se grăbea să devină stăpânul unei puteri atomice deoarece i-a recomandat lui Ursu să demareze simultan, în cincinalul 1971-1975, lucrările de construcţie pentru patru centrale nucleare. Dintre acestea, trei erau de tipul uraniu natural şi apă grea (cu o putere de 600 Mwe  fiecare), dar cea de-a patra funcţiona pe bază de uraniu îmbogăţit şi apă normală (cu o putere de 400 Mwe). Noile capacităţi energetice urmau să funcţioneze cu resurse interne de uraniu.Studiile preliminare întocmite de specialiştii Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară propuneau amplasarea centralelor atomice pe râurile Dunăre, Olt, Mureş, Someş şi Siret. În urma analizelor geologice şi de mediu, s-a stabilit ca primele centrale să fie construite pe Olt (în judeţul Vâlcea) şi pe Dunăre (în Dobrogea).Centrala de pe Olt a fost destinată modelului cu uraniu îmbogăţit şi apă normală. Demaraseră deja tratativele cu sovieticii pentru construcţia ei. Totuşi, Comitetul de Stat pentru Energie Nucleară nu a dat proiectului atenţia cuvenită, terenul necesitând lucrări preliminare de amenajare. Din motive demografice şi balneologice, nici Ministerul Sănătăţii nu considera oportună o centrală nucleară în zonă. Aviz negativ din considerente specifice a dat şi Ministerul Turismului.Pentru modelul de centrală cu uraniu natural şi apă grea a fost propus în 1970 amplasamentul Hârşova. Localitatea era situată pe o platformă neinundabilă, la 7 m peste nivelul mării. În caz de accident, zona nu facilita dispersia radioactivităţii. În plus, sud-estul României era deficitar energetic. Nici nu existau condiţii pentru construcţia de centrale electrice clasice – Dobrogea nu avea nici cărbune, nici râuri cu debit potrivit. Astfel că, Ioan Ursu a propus construirea celor trei centrale cu uraniu natural şi apă grea la Hârşova.Paralel cu derularea studiilor de fezabilitate pentru centralele nucleare pe bază de uraniu natural s-au căutat soluţiile de construire a unei uzine de apă grea. La început erau nouă variante:pe râurile Bistriţa, Lotru, Olt, Argeş, Dunăre, Someş şi Arieş. În 1970 cel mai avantajos amplasament părea a fi localitatea vâlceană Mălaia, de pe Lotru. Au apărut alte inconveniente:căile de acces greoaie şi dezafectarea localităţii. În cele din urmă s-a decis amplasarea la Drobeta Turnu-Severin. Construcţia a demarat abia la sfârşitul anilor ’70, prin Decretul nr. 400 din 1979. Fostul ministru de Externe Ştefan Andrei îşi aminteşte că fabrica de la Drobeta Turnu-Severin a fost o gaură neagră pentru economie, deoarece s-au depăşit cu mult costurile estimate. Primele cantităţi de apă grea s-au produs abia în iulie 1988. Uzina a rămas nefinalizată, fiind menţinută în proiectele de dezvoltare post-comuniste .