Cea mai bună băutură

Am evocat, de-a lungul textelor pe care le-am grupat sub semnul Istoriilor comestibile, felurite obiceiuri și practici culinare, mâncăruri și dulciuri cu care se delectau odinioară grecii antici sau romanii;am evocat adesea și băuturile care le însoțeau, cu excepția celei mai importante:apa. Așa i s-a întâmplat și marelui meu predecesor Athenaios, care se oprește la un moment dat din erudita sa expunere referitoare la vin și exclamă:„Dar iată că nu am spus încă nimic despre apă;cu toate astea, vinul din apă se trage. Pindar, sublimul poet, a spus că apa e cea mai bună băutură din toate, iar divinul Homer nu uită că apa e și hrănitoare, atunci când spune:«Un pâlc de plopi hrăniți de ape»”. (Athen. 2, 40c-41a).

O apă dulce ca mierea

Un cunoscut elenist francez, Auguste Jardé, scria odată că grecii antici deosebeau diferitele sorturi de apă tot așa cum francezii moderni deosebesc soiurile de vin. Se gândea probabil la paginile pe care Athenaios le consacră apei, calităților și virtuților ei:„O apă ușoară și excelentă este pentru Homer o apă râvnită, himerton... El deosebește de asemenea apa dulce, gluku, de apa de mare, pe care o numește platu. De aceea și numește Hellespontul platun, dar, vorbind de celălalt fel de apă, spune:«și-au priponit corabia lângă un curs de apă dulce, glukeroio»”.(Athen. 2. 41b)

...dar care poate să ucidă

Ceva mai departe, el amintește de spusele lui Hesiod:„din frumoasa fântână Tilphossa curge o apă tot așa de dulce ca mierea și ambrozia”. Tilphossa sau Tilphora era un izvor celebru în Beoția, despre care vorbește Strabon (9. 413). Sursele mitografice vorbesc acolo de nimfa Tilphossa/Telphousa, fiica fluviului Ladon, care ar fi dat numele ei acestui curs de apă. Povestea spune că prorocul Tiresias, fugar din Teba, de unde fusese alungat de Epigoni – urmașii celor șapte căpetenii căzute în războiul contra lui Eteocles, fiul lui Oedip – ar fi ajuns rupt de oboseală lângă apa cea proaspătă și, bând-o prea repede și cu nesaț, ar fi murit;localnicii l-ar fi înmormântat chiar acolo. Athenaios știe și el povestea, citându-l chiar pe Aristofan, care ar fi spus că Tiresias a murit fiindcă apa era mult prea rece pentru un bătrân ca el.

În ciuda acestei nefericite întâmplări, convingerea lui Athenaios, pe care o împărtășim și noi azi, este că „apa de munte e mai bună decât cea de la câmpie, deoarece conține mai puține particule de pământ. Căci – continuă el (2. 42e) – apa nu are culoare, decât prin nuanța pe care i-o conferă diferitele particule pe care le conține;iată de ce lacul Babilonului este uneori roșu, lacul Borysthenes – în unele anotimpuri violet”.

Apa ca vinul?

Aceste informații pot fi verosimile, chiar dacă nu știu în ce măsură au fost ele verificate vreodată. Ceva mai departe însă, la paragraful 17, începem să ne îndoim temeinic de veracitatea celor consemnate de Athenaios:„În mai multe ținuturi există izvoare ale căror ape sunt dintre cele mai bune, dar care au ceva asemănător cu vinul. Așa se întâmplă cu un izvor din Paflagonia, unde localnicii se duc din când în când să tragă câte un chef”.

Aceste povești despre apa care e de fapt vin nu apar la Athenaios pentru prima dată. El îl citează pe marele savant Theopomp, succesorul lui Aristotel, care ar fi vorbit de un izvor acidulat care îi îmbată asemeni vinului pe cei care beau din el. Sau consemnea:„La sicanii din Sicilia există niște izvoare de culoarea purpurei cu un gust acrișor” – nu știm dacă tot asemenea vinului, sau e vorba de izvoare minerale, de care Athenaios va vorbi insistent. „Printre apele termale, unele sunt dulci – ca acelea din Cilicia, sau din vecinătatea orașului Larissa din Troada, de lângă Magnesia, Melos sau Lipara, ori de lângă Prusa, lângă muntele Olymp – și sunt numite regale. Există însă în Mysia, înspre Tralles... ape termale atât de grase încât cei care se scaldă acolo nici nu mai au nevoie să-și ungă corpul cu ulei... În schimb, apele termale de la Carourai sunt foarte fierbinți și fără nici o particulă onctuoasă”.

Cea mai bună apă

Athenaios îl citează pe Antiphanes – cel mai important autor de comedii din perioada intermediară între epoca lui Aristofan și cea a lui Menandru – care „lăuda mai presus de orice calitatea apei din Atica. Iată ce spune el:«...prin câte roade excepționale nu întrece acest ținut pe toate celelalte! Miere, pâine, smochine – și ce smochine, pe Zeus! – oi, lână, boabe de mirt, carne, brânză, totul e excelent. Apa – apa e de o asemenea calitate că mi-e de-ajuns să o gust ca să știu că vine din Atica...”

Cercetările arheologice au scos la iveală peste 400 de fântâni care, de-a lungul a aproape un mileniu de istorie, au asigurat aprovizionarea cu apă a locuitorilor cetății Atena. Cele mai vechi erau simple puțuri deschise, dar, începând din sec. VI a.Chr., când orașul Atena începe să se dezvolte, și fântânile încep să aibă pereții consolidați cu piatră sau cu părți de pithos, chiup, mai târziu însă cu tuburi circulare din teracotă special produse pentru acest scop. Adâncimea lor variază foarte mult, între 2, 5și 37m. Pe marginea superioară, aceste întărituri poartă urma frânghiei care ridica la suprafață recipientul, din lut sau lemn, cu care se scotea apa din fântână. Unele urme pe ghizduri par să indice și că acolo era rezemat un par de lemn de care se atârnau vase cu hrană, ținută astfel la rece, după un obicei pe care îl regăsim și azi în satele, nu atât de puține cum am putea crede, unde nu există curent electric, și deci nici frigider.

Fântâni și tirani

În vechea agora a Atenei existau însă și adevărate construcții adăpostind izvoare și fântâni, oferind și un adăpost, dar și un spațiu de socializare pentru femeile care veneau aici să ia apă. Cea mai importantă dintre ele, așa-numita Enneakrounos, „cea cu nouă guri”, era o impresioantă lucrare de aducție care canaliza apele provenind din singurul izvor al Atenei cunoscut în epoca arhaică, Callirhoe – „cel cu frumoasă curgere”. În anii 530-520 a.Chr., urmașii tiranului Peisistratos au deviat apa acestui izvor și au construit un edificiu special, ale cărui ruine pot fi văzute și azi, o bază rectangulară delimitând un spațiu divizat în trei încăperi, între care un coridor cu coloane dorice, care adăpostea cele 9 guri prin care curgea apa adusă de la izvor.

Încă Archiloch asocia ideii de tiranie, pe lângă o bogăţie nemăsurată, și „lucrări demne de zei”, theon erga. Întemeietori de oraşe, ridicând ziduri şi săpând în piatră apeducte, dedicând temple şi statui colosale, tiranii sunt, mai pretutindeni – la Atena sau la Samos, ca şi în Sicilia – iniţiatorii unei dezvoltări urbanistice explozive fără precedent, ale cărei proporţii traduc o ostentaţie a puterii fără legătură cu norma comună.

Între aceste theon erga, frecvenţa lucrărilor de aducţiune a apelor, menţionate în legătură cu Periandru la Corint, cu Theagene la Megara, cu Pisistrate la Atena, cu Policrate la Samos, cu Theron la Agrigent, răspundea fără îndoială unor preocupări de urbanizare, care se generalizează în sec. VI a.Chr. – prin excelență secolul tiranilor. Dar, mai ales într-o zonă cu climă mediteraneeană, faptul de a pune la îndemâna tuturor această substanţă vitală care e apa comportă şi o semnificaţie simbolică, legată de tema foarte frecventă a tiraniei ca „vârstă de aur”, veacul lui Cronos – o eră de abundență paradisiacă. De ce așa anume, voi încerca să explic altă dată.