Carol cel Mare: asasin, creștin, învingător

Încă din secolul al III-lea Occidentul a suferit o vădită decădere. Împăratul Constantin a mutat capitala imperiului la Constantinopol deoarece era mai avansat, atât economic, cât și spiritual față de orașele din Occident. Roma, vechea capitală a imperiului, a devenit un adevărat viespar, în care asasinatele politice erau frecvente.

Căderea Imperiului Roman de Apus a amplificat această decădere politică a Occidentului, chiar dacă vizigoții, ostrogoții, burgunzii sau alte neamuri migratoare și-au creat unele state efemere.[1] Dintre toate aceste populații migratoare, doar francii au reușit să reîmprospăteze Occidentul. Cu ajutorul unor conducători puternici, regatul francilor a reușit să progreseze constant, pentru ca la sfârșitul secolului al VIII-lea să devină o adevarată forță.

Dacă în dinastia merovingienilor regatul franc nu a progresat considerabil, această situație se va schimba atunci când carolingienii preiau frâiele puterii. Expansiunea carolingienilor a început de timpuriu, încă din secolul al VII-lea, când Pepin de Herstal a devenit majordomul (maiores domus) Austrasiei și Neustriei. Puterea carolingienilor a fost amplificată și de Carol Martel, care a capătat un prestigiu uriaș în lumea creștină după victoria de la Moussais(în apropiere de Poitiers) din 732 împotriva arabilor conduși de Abd Er-Rahnam.[2] Însă întreaga putere a carolingienilor a venit fără îndoială în timpul lui Pepin cel Scund. El a reușit să preia de jure puterea regală, iar mai apoi să fie uns de papă.[3]

După domnia lui Pepin, teritoriul a fost împărțit între fiii săi:Carloman și Carol. Împărțirea regatului este însă deosebit de ciudată:regatul lui Carol formează o semilună în jurul celui deținul de Carloman.[4] Celui din urmă, în vârstă de doar 17 ani, i-a revenit Provența, Estul Aquitaniei, Burgundia și sudul Austrasiei în timp ce lui Carol i s-a dat în stăpânire o mare parte din Neustria și din Austrasia, vestul Aquitaniei și Thuringia.[5] Această împărțire mai poate sugera și faptul că Pepin cel Scund a dorit să creeze un zid de apărare pentru Carloman, bazându-se totodată pe puterea militară a lui Carol cel Mare.

Însă această împărțire a creat neînțelegeri între cei doi frați, întrucât condiționările geopolitice îi obligau pe cei doi să își orienteze politica în direcții diferite.[6] Despre aceste neînțelegeri vorbește chiar Eginhard, cronicarul de curte al lui Carol. Deși susține că au existat adesea certuri, Eginhard spune că „buna înțelegere s-a menținut, deși cu mare greutate"[7] Carol cel Mare nu a mai acceptat opoziția fratelui său, iar în 771 l-a asasinat. Deși izvoarele vorbesc de o moarte naturală a lui Carloman, consider că implicarea lui Carol în moartea fratelui său este mai mult decât evidentă, fiind dovedită chiar din relatările lui Eginhard, care amintește de fuga soției lui Carloman, împreună cu fiii săi în Italia, pentru a se afla sub protectia regelui longobarzilor.[8] Această fugă nu ar mai fi avut loc dacă regele Carloman ar fi murit dintr-o moarte naturală.

Așadar, preluarea puterii regatului franc s-a făcut cu vărsare de sânge. Totuși, moartea lui Carloman a însemnat pentru Europa de Apus o dezvoltare formidabilă, Carol cel Mare reușind să reînvie atât militar, cât și economic și spiritual Occidentul. Domnia lui Carol s-a caracterizat în primul rând printr-o activitate militară intensă. În rândurile ce urmează am să prezint succint câteva din bătăliile cele mai importante pe care acesta le-a disputat.

Una din primele confruntări pe care Carol cel Mare le-a întreprins a fost cu longobarzii. Această confruntare s-a desfășurat la inițiativa papei Adrian I, care i-a cerut ajutorul regelui franc deoarece longobarzii i-au invadat teritoriul.[9] Acest conflict a avut însă și alte cauze: văduva lui Carloman, împreună cu fiii acesteia se afla la curtea lui regelui longobard Desiderius și dorea să revendice pentru fiii ei moștenirea regelui mort, de asemenea, Carol cel Mare a alungat-o pe prima lui soție, fiica lui Desiderius, pentru că nu i-a putut dărui urmași.[10] Războiul purtat cu longobarzii a fost atât de important pentru Carol încât izvoarele vorbesc de o stopare a confruntărilor cu saxonii pentru a duce la capăt această luptă.[11] În septembrie 773 o puternică armată francă a trecut Alpii. Din septembrie 773 până în iunie 774, capitala Pavia a fost asediată. În 5 iulie 774, Carol cel Mare a luat titlul de rege al francilor și al longobarzilor.[12]

O altă bătălie importantă purtată de puternicul conducător este, cum am amintit și mai sus, războiul cu saxonii. Eginhard zicea despre acest război că „niciun război nu a fost mai lung, mai atroce si mai chinuitor pentru poporul francilor".[13] Prima expediție s-a desfășurat în 772, soldată cu distrugerea unui sanctuar religios al saxonilor.[14] Aceștia au cerut de mai multe ori pace, au dat ostatici, au primit botezul și s-au obligat să accepte activitatea misionarilor, dar de fiecare dată când vigilența scădea, se iscau revolte.[15] În cele din urmă teritoriul saxonilor a fost cucerit treptat, prin expediții periodice:774, 776, 778, 780 și 782. În anul 785, căpetenia saxonă Widukind a prestat jurământ, fapt interpretat de Carol drept o supunere completă. În urma acestei supuneri Carol a emis un capitular prin care interzicea saxonilor să-și practice religia.[16] De fapt, saxonii sunt supuși unei evanghelizări obținute prin teroare:orice refuz de botezare, orice violare a bisericii sau orice atentat neînsemnat la adresa religiei creștine erau pedepsite cu moartea.[17] Revoltele au continuat, saxonii fiind integrați definitiv în regatul franc abia în 797. Eginhard afirmă că pentru a eficientiza acestă integrare, zece mii de saxoni, cu femeile și copiii lor au fost răzpândiți pe tot întinsul Germaniei și al Galiei.[18]

Widuking i se supune lui Charlemagne, pictură de Ary Scheffer

Carol a mai purtat numeroase bătălii, dintre acestea amintim războiul cu avarii, pe care i-a învins în două campanii:în 791 și 796 și confruntările cu slavii.[19] Ultimii amintiți au fost învinși dintr-o singură incursiune dar nu au fost integrați în regat.

După aceste confruntări, Carol cel Mare a reușit să încorporeze în posesiunea sa un teritoriu uriaș. În aceste condiții era normal ca regele Carol să râvnească la titlul de împărat. Constituirea unui al doilea imperiu al Europei (după cel din răsărit) a fost favorizat și de un context extern extrem de favorabil. Puterea lui Carol cel Mare crescuse considerabil, iar Bizanțul și-a pierdut din prestigiul creștinătății odată cu încoronarea împărătesei Irina, care l-a destituit pe fiul său, poruncind sa i se scoată ochii și și-a luat titlul de basileus, un titlu neobișnuit pentru o femeie.[20]

Cum constituirea unui imperiu creștin nu se putea realiza fără încuviințarea papei, Carol s-a bucurat din nou de o situație deosebit de interesantă. La 25 aprilie 799, la Roma, o parte a aristocrației s-a ridicat împotriva papei Leon al III-lea pe care l-au alungat. Papa a ajuns la curtea regelui francilor. Acesta l-a ascultat și l-a sprijinit în reluarea scaunului. Carol cel mare a ordonat plecarea la Roma pentru a-i demonstra papei nevinovăția. La 23 decembrie 800 s-a convocat o adunare, iar peste 2 zile papa a fost repus în fruncție. În aceeași zi, Carol cel Mare a fost declarat împărat.[21] Potrivit izvoarelor, această încoronare l-ar fi surprins pe Carol, chiar Eginhard afirmă că lui Carol nu i-a fost pe plac încoronarea„spunea că n-ar fi intrat în biserică în acea zi, deși era zi de mare sărbătoare, dacă ar fi putut cunoaște dinainte intențiile pontificului"[22] Însă, personal, sunt de părere că întreaga ceremonie a fost stabilită de timpuriu, încă din timpul venirii papei Leon al III-lea la curtea regelui franc, iar Carol cel Mare și-a dorit acordarea titlului de împărat.

Încoronarea lui Carol a provocat reacția împăratului din Bizanț, care se considera adevăratul moștenitor al Romei. Cronica de la Saint-Denis amintește de negocierile purtate cu împăratul Constantinopolului, Nikephoros, de refuzul acestuia și în final de acceptul noului împărat din Imperiul Bizantin, Mihail I , să îl recunoască pe Carol cel Mare, basileus. [23]

Așadar, Carol cel Mare a reușit să devină stăpânul Europei Apusene prin foarte mult noroc, prin inteligență și nu în ultimul rând prin sânge rece. Carol este învăluit în lumini și umbre; el este responsabil de moartea fratelui său dar tot el este un apărător al creștinătății. Prin multitudinea realizărilor pe care le-a făcut poate fi apreciat ca un „părinte al Europei Apusene".

Bibliografie:

Barbero, Alessandro-Carol cel Mare, un părinte al Europei, ed.All, București, 2005

Berstein Serge, Milza Pierre, Istoria Europei, vol II, De la Imperiul Roman la Europa(Secolele V-XIV), ed.Institutul European, Iasi, 1997

Eginhard, Vita Karoli Magni, Viata lui Carol cel Mare, ed.Vremea, București

Renne Musot, Goulard, Carol cel Mare, ed. Corint, București, 2004

Platon Alexandru Florin, Radvan Laurențiu, Maleon Bogdan Petru, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu, ed. Polirom, București, 2010

Idem, De la cetatea lui Dumnezeu la Edictul din Nantes, ed.Polirom, Iași, 2005

[1] Renne Musot, Goulard, Carol cel Mare, ed. Corint, București, 2004, p.6

[2] Ibidem, p.13

[3] În legătură cu ungerea si cu preluarea puterii regale a lui Pepin cel Scund sunt mai multe ipoteze, cronica francă sustine că a fost uns în 751, totuși cel mai probabil a fost uns în 753 sau 754.

[4] Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol II, De la Imperiul Roman la Europa(Secolele V-XIV), ed.Institutul European, Iasi, 1997, p.76

[5] Alexandru Florin Platon, Laurențiu Radvan, Bogdan Petru Maleon, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu, ed. Polirom, București, 2010, p.94

[6] Alessandro Barbero, Carol cel Mare, un părinte al Europei, ed.All, București, 2005, p.26

[7] Eginhard, Vita Karoli Magni, Viata lui Carol cel Mare, ed.Vremea, București, 2001, p.61

[8] Ibidem

[9] Alexandru Florin Platon, Laurențiu Radvan, Bogdan Petru Maleon, op.cit.1, p.94

[10] Alessandro Barbero, op.cit, p.29

[11] Alexandru Florin Platon, Laurențiu Radvan, Bogdan Petru Maleon, De la cetatea lui Dumnezeu la Edictul din Nantes, ed.Polirom, Iași, 2005, p.42

[12] Renne Musot, op.cit., p.27

[13] Eginhard, op.cit., p.69

[14] Renne Musot, op.cit., p.30

[15] Alessandro Barbero, op.cit, p.46