⬆

Caragiale și cârciumăritul: un lung şir de eşecuri

Autor: Eugen Marola

Cârciumăritul avea tradiţii vechi în familia lui Caragiale. Primul său strămoş stabilit la Bucureşti, pe la 1812, a fost unul dintre bucătarii favoriţi ai lui Caragea vodă – se pare că era patiser, de la apropierea de domnitor rămânându-i şi numele: „omul lui Caragea”.

Odată cu el a venit de la Constantinopole şi cofetarul domnitorului valah, un anume Antoniaki Burelli, bunicul soţiei lui nenea Iancu. Mai târziu, acest tandem minunat s-a asociat cu un investitor, Gerolamo Cardini zis „Momolo”, italian supus austriac, şi împreună au pus bazele unei afaceri rămasă în memoria bucureşteană drept „Casa Momolo”, situată la intersecţia lui Edgar Quinet cu Academiei, unde au funcţionat, din 1833, un bufet şi un mic hotel, iar din 1839 aşa-numitul „teatru vechi”: „Alături de sala de spectacol era o odaie mare ce servea de bufet. În ganguri erau puse, pentru încălzit, la câte patru loji, o sobă de fier, iar în celelalte părţi sobe mari de fier prin colţuri şi sobe de zid. Feciorii aşteptau cu hainele stăpânilor pe la uşi, în intrare, în bufet [între acte], ori prin trăsurile înşirate pe trei rânduri în curtea din fund a [sălii] Slătineanului. […] Momolo, care ţinea boltă de birt, cofetărie şi beuturi de tot felul, în acelaşi local unde se află azi «Capşa», se deosebea prin mâncări italo-orientale şi chiar franţuzeşti. Aşa curcanul umplut, numit curcan tintirom [gentilhomme!], baclavalele, îngheţatele şi toate soiurile de răcituri erau vestite la dânsul”.

Signor Gerolamo, până în 1853, când s-a retras din afacere, a ajuns la o bunăstare nesperată în acest colţ de Balcani. Averea sa a fost extrem de disputată, procesul de succesiune ce a urmat între moştenitori reali sau închipuiţi, după moartea soţiei sale, încă mai era pe rol în preajma Primului Război Mondial. Şi altă rudă de-a lui Caragiale, din partea mamei, Mihail Alexovici, un rus venit din Imperiul Otoman şi stabilit la Braşov, deţinea pe la 1800, pe lângă o topitorie de seu, şi o zahana. Se pare că mai făcea comerţ şi cu articole de băcănie. Bun prieten cu Gherea, Caragiale a încercat să copieze succesul în cârciumărit al acestuia – restaurantul gării din Ploieşti, patronat de militantul socialist cu pricepere şi dedicaţie, era un reper în epocă. Aici au învăţat meserie şi alţi restauratori vestiţi, cum a fost Andrei Dumitrescu, tot basarabean ca şi Gherea, care va ţine aproape douăzeci de ani o locantă de mare ştaif în centrul Bucureştilor, la intersecţia dintre strada Academiei şi cea Regală (actuală Câmpineanu), unde venea deseori şi Caragiale, şi care-i purta numele. Dar, spre deosebire de dramaturg, Gherea ştia regula de aur a acestei afaceri: restauratorul nu trebuie să se confunde cu clientul favorit al locantei lui. Or tocmai aici a greşit capital Caragiale: la toate cârciumile deschise de el a făcut cheltuieli prea mari pentru uz propriu sau a acceptat, din filotimie, să deschidă condica de datorii pentru studenţii sau artiştii săraci. Datoriile acestora s-au rostogolit nu până la calendele greceşti, ci până la falimentul afacerii.

„Mihalcea &Caragiale”, zisă şi „Tunelul lui Caragiale”, pe Gabroveni

Fie din prudenţă sau din lipsă de capital, nenea Iancu va avea grijă să se asocieze întotdeauna cu cineva mai potent financiar decât el – de asta nu se va regă si niciodată pe listele de proprietari din anuarele timpului. Prima cârciumă deschisă de el va fi un „tunel”, gen de locantă specifică vremii, dotată cu un subsol care, de regulă, găzduia şi o pistă de popice. Clădirea se afla pe strada Gabroveni, avea bolţi la faţadă şi era denumită mai înainte „La Catacombe”.

Anterior, patron era un ţambalagiu de mare succes, Marin Buzatu, alintat Maren Buzato de către snobii vremii, care excela şi vocal. Cântase chiar şi la St. Petersburg, la Curtea ţarului, sau în vestitul taraf al lui Ciolac, la cârciuma lui Iordache Ionescu, împreună cu care a fost şi la Paris, la Expoziţia Mondială din 1889. Văzând că dincolo de tejgheaua barului lucrurile sunt mult mai complicate decât la prima vedere, talentatul lăutar se reîntoarce la uneltele sale, reluându- şi mult mai profitabila activitate concertistică. Ca şi lui Buzatu, lui Caragiale îi merge foarte bine la început, fiind asociat cu un om de afaceri potent, Mihalcea, „antreprenor de berării şi de alegeri”, care era şi bine branşat în politic, fiind consilier la Primăria Capitalei.

Locanta, deschisă în noiembrie 1893, se numea „Mihalcea & Caragiale”, dar va intra în memoria publicului ca „Tunelul lui Caragiale”. Nenea Iancu şi-a făcut temele, înscriindu-se, se pare, chiar şi într-o societate a chelnerilor; altă versiune a înregimentării în această breaslă spune că din entuziasm sau pur şi simplu pentru prestigiu, aceştia l-ar fi acceptat ca preşedinte de onoare. Şi tot aici, se pare, că a adus ca noutate gastronomică în Bucureşti servitul crenvuştilor cu hrean, în loc de muştar. Dar cu toate aceste pregătiri, peste numai câteva luni, deşi la început clientela a asaltat locanta, aceasta nu mai prezenta interes, după cum remarcă un vizitator, literatul şi ziaristul ardelean Iosif Vulcan, directorul prestigioasei publicaţii „Familia” din Oradea, la care a debutat Eminescu: „Nu erau mulţi [clienţi] căci farmecul noutăţii dispăruse şi lumea nu mai venea în acest local situat mai în lateral. Omul de litere n-avea noroc în întreprinderile materiale. Nevăzând pe Caragiale, întrebai de el. Un chelner mi-a spus că-i dus la Viena să comandeze berea cea mai bună pentru un local al său mai în centrul oraşului”. Relatarea apare în revistă pe 24 aprilie/2 mai 1894; deja în martie, locanta îşi închisese porţile – la începutul acestei luni, maestrul era la Iaşi, unde tatona o nouă asociere, însă demersul său n-a avut succes.