Când aurul lua minţile demnitarilor în lumea otomană

Instituţia statală a fost concepută pentru a face faţă ameninţărilor din partea altor comunităţi dornice să acumuleze bogăţii prin jaf şi să se rezolve unele lucrări de interes public, cele ce depăşesc posibilităţile oamenilor obişnuiţi. A fost nevoie să se înfiinţeze un aparat birocratic pentru a se realiza coordonarea eforturilor în diferite domenii, dar funcţionarii au constatat că există un control relativ asupra fondurilor şi că puterea le permite să mai pună şi câte ceva pentru propriul suflet. Aceasta era plăcerea cea mai mare, plata lunară fiind ceva banal, conform obiceiului. 

Cum unele state acumulau mari bogăţii prin exploatarea unor vaste suprafeţe şi a unor populaţii numeroase, demnitarii se dedulceau la bunurile statului şi luau fără limită. Imperiul otoman a atins o culme a măreţiei în timpul sultanului Soliman Magnificul şi acesta lua deciziile ajutat de mari-viziri. A avut multă încredere în ginerele său, Rüstem paşa, cel care a primit sigiliul puterii de două ori (1544 – 1553 şi 1555 – 1561). Cum padişahul ţinea ca la ochii din cap la unica fiică, Mihrimah, croatul sărac şi urât la suflet şi la chip a strâns în linişte bogăţii pentru a face concurenţă personajelor din O mie şi una de nopţi.

Istoricul Aurel Decei a publicat şi pentru spaţiul românesc câteva date despre acest obsedat şi cât a putut să fure din circuitul economic normal. Numai monede de aur au fost descoperite 780.000 de piese, o corabie de război a timpului fiind preţuită la 6.000. Un sat românesc se putea cumpăra cu 200 de galbeni. Ar fi fost în tezaurul „păduchelui norocului” echivalentul a 2,691 tone de aur. Se înţelege că modelul şefului era copiat de subordonaţi şi imperiul a fost ros ca de un cancer până la prăbuşirea din secolul al XX-lea. 

Obsesia acumulării de bunuri la nivel de demnitari otomani atingea cele mai înalte grade ale bolilor psihice. Acelaşi vizir a reuşit să acumuleze 80.000 de turbane şi 5.000 de caftane, suficiente pentru a îmbrăca populaţia unor oraşe întregi din acele timpuri. Un otoman neînarmat nu era bărbat adevărat şi în casele croatului au fost găsite 860 de săbii aurite, 2.900 de armuri şi 1.000 de buzdugane din argint. Parcă avea de gând să pregătească o armată personală de strângea atât de mult armament de prestigiu.

Chiar dacă religia islamică recomandă modestia, nici la acest capitol parvenitul vizir n-a vrut să respecte credinţa şi a strâns 8.000 de exemplare ale Coranului, fiecare o adevărată operă de artă. Bogăţia trebuia să fie prezentă în fiecare faptă a celui cândva umil. 

Sultanul Murad al III-lea, pictură atribuită unui artist spaniol anonim

Sultanii erau teoretic mai presus de acest viciu, condamnat şi de religia musulmană. Aveau la dispoziţie tot ce-şi doreau, dar poftele lumeşti trec şi peste sfânta credinţă stabilită în Coran şi în tradiţia islamică. Sultanul Murad al III-lea (1574 – 1595) a deschis drumul pentru numirea în funcţii după principiul clasic al celui ce oferă mai mult. Istoria a consemnat că prima dată s-a plătit suma de 40.000 de galbeni. Evenimentele din secolul al XVI-lea au devenit obicei şi s-a mers aşa până la prăbuşirea sistemului.

Sinan paşa (foto jos) a fost mare vizir la sfârşitul secolului al XVI-lea şi a rămas cunoscut în istoria românilor prin participarea la bătălia de la Călugăreni (13/23 august 1595), umilit fiind în încleştare prin căderea în mlaştina de unde cu greu a fost salvat. Campania militară s-a încheiat cu dezastrul de la Giurgiu, trupele de akîngii rămase pe malul nordic fiind nimicite fără milă, ceva normal după ce jafuri comiseseră. Chiar dacă participarea la lupte era o cinste pentru orice musulman din epocă, vizirul de origine albaneză era cu gândul la cu totul altceva. Acumularea de averi peste averi era pasiunea obsesivă a celui ce pornise foarte umil în viaţă.

Sultanul i-a confiscat bunurile strânse legal şi ilegal pentru a înzestra o vistierie ce nu mai făcea faţă necesităţilor unui stat din ce în ce mai birocratizat şi fără o economie viabilă. Cei ce au făcut inventarul s-au simţit ca-n peştera celor 40 de hoţi din clasica poveste orientală. Au fost descoperite obiecte de prestigiu (140 de coifuri cu pietre scumpe, 7 mese bătute cu nestemate, 20 de ibrice din aur, un joc de şah scump, 30 de şei cu pietre scumpe etc), dar acestea valorau puţin în raport cu cele 600.000 de piese din aur.

Chiar dacă nu mai era la modă pentru cei foarte bogaţi din ierarhia otomană, argintul nu era uitat pentru acumulare. Trimişii sultanului au găsit vase din metalul lucitor cântărind în total 100 de cântare sau 4.500 de ocale. Masa acestora ajungea la 5.670 kg şi se adăuga celor 2.900.000 de accele. Fostul demnitar a murit în 1596, dar a fost foarte lacom şi a rămas cu datorii către fisc şi averea i-a fost confiscată. Parcă întreaga natură nu mai făcea faţă să-l sature pe cel născut umil şi „recoltat” de trimişii padişahului. Omul a avut întotdeauna o adevărată fascinaţie pentru blănurile animalelor, la început din motive pur practice.

Treptat, s-a conturat o ierarhie a valorii pieilor în funcţie de frumuseţe şi de raritatea animalului de pradă. Acestea erau şi un simbol al puterii în imaginarul medieval. Sinan paşa nu putea să facă excepţie de la regulă şi i-au fost găsite în locuinţele deţinute 600 blănuri de samur, 600 de râs şi 30 de vulpe neagră. Acestea erau întotdeauna luate de pe spatele animalului, pielicelele de pe abdomen fiind lăsate pentru cei mai fără dare de mână. Se înţelege de ce unele specii de animale au ajuns să fie vânate excesiv şi să fie pe cale de dispariţie.

Chiar dacă era putred de bogat, tot încerca să fure statul pe care-l conducea. A avut grijă să-şi promoveze fiul în funcţii de conducere, chiar dacă acesta era de o laşitate proverbială.

Este interesant că personajele ajunse în cele mai înalte demnităţi ale statului otoman au fost uimitor de puţin interesate de ridicarea nivelului tehnologic al supuşilor. Banii erau cheltuiţi pe dovezi de presupusă credinţă faţă de divinitatea supremă şi moscheile erau ridicate peste tot în centrele de putere, luxul orbitor fiind caracteristica de bază. Erau interesaţi şi de traiul de dincolo de moarte şi bietele oseminte erau păstrate în mausolee impunătoare. Nu este de mirare că populaţiile supuse se descurcau cum puteau şi ofiţerii germani erau uimiţi să constate că în Anatolia anului 1917 nu existau pluguri din fier pentru o agricultură eficientă. Culmea este că nici măcar armata n-a fost în centrul atenţiei în mod real şi a ajuns să se descurce cu tehnică de captură, haosul în ceea ce priveşte calibrele tunurilor fiind legendar. Erau situaţii în care artileriştii constatau că nu au în căruţe ghiulelele potrivite şi erau nevoiţi să le folosească pe cele mai mici, dar precizia scădea drastic.

Moscheea Rüstem Paşa (în centru), depăşită de către Moscheea lui Suleiman (foto: Wikimedia Commons)

Sultanii preferau să trăiască liniştiţi în harem şi să lase soarta imperiului celor proveniţi din tagma devşirme. Vizirii şi ienicerii provenind din familiile sărace decideau viitorul statului musulman, dar nu prea erau interesaţi de serviciu. Vânzarea funcţiilor a devenit o practică universal acceptată şi era firesc să nu mai progreseze ceva în imperiul întins pe trei continente. Averea era motorul tuturor activităţilor şi uciderea unor demnitari a devenit o soluţie interesantă pentru a obţine bani în situaţii de criză financiară.

Oare cât acumulează astăzi birocraţii lumii şi presupusele elite conducătoare? Ştirile din China arată că pofta de avere nu are limite şi a fost identificat în 2019 un demnitar ce avea acumulate lingouri din aur cu o masă de 13,5 tone. Surse neoficiale mai afirmă că s-ar fi descoperit şi suma de 37.589.680.000 de dolari în numerar şi în conturi pare greu de crezut. Nu erau probleme cu depozitarea, casa fostului primar Zhang Qi având mii de metri pătraţi. Administraţia de stat este organizată teoretic pentru binele comunitar, dar funcţionarii înţeleg numai să profite de plăcerea puterii, chiar dacă poate să le aducă pierderea vieţii, comuniştii chinezi nefiind oameni blânzi cu cei ce le strică huzurul.

Foto sus:  Miniatură otomană din secolul al XVI-lea, care îl reprezintă pe marele vizir Rüstem Paşa (în centru)