Bolşevicii iau cu asalt Palatul de Iarnă, 1917: „Ca un râu negru, ne revărsam prin Arcul Roşu”

Americanul John Reed a participat direct la asaltul asupra Palatului de Iarnă din Sankt Petersburg organizat de bolşevici în octombrie 1917. Într-o relatare a sa, explică aşa cum a trăit el cucerirea Palatului – moment de glorie din perspectiva bolşevică, modul în care se comportau Gărzile Roşii şi cum era amenajat edificiul.

În după-amiaza zilei de 3 aprilie 1917, un tren ajungea în Sankt Petersburg, Rusia. Venea din Finlanda. Cu acest tren se întorcea în Rusia Vladimir Ilici Lenin. Fusese exilat în Elveţia de către guvernul ţarist, acum venea cu sprijinul germanilor, în speranţa că va transforma tribulaţiile sociale, iscate de dorinţa de răsturnare a Ţarului, cu două luni înainte, într-o revoluţie care să răstoarne Guvernul Provizoriu şi să scoată Rusia din război. Aşteptările germanilor s-au îndeplinit, şase luni mai târziu.

Lenin era hotărât să îi conducă pe bolşevici spre putere, profitând de oboseala cauzată de război ce afecta cetăţenii şi soldaţii deopotrivă. În primăvară şi vară, a încercat să mobilizeze mulţimile pe străzile St. Petersburgului, ţinând discursuri vibrante despre retragerea imediată a Rusiei din război. Totuşi, efortul său de a preface pasiunile aprinse ale poporului într-un marş asupra clădirii guvernului, fostul Palat de Iarnă al Ţarului, nu a dat roade.

Eşecurile continue de pe Frontul de Est au ros şi mai mult din puterea Guvernului Provizoriu. Ruptura dintre Armata Rusă şi Guvern s-a adâncit, fiecare facţiune devenind suspicioasă cu privire la intenţiile celeilalte. În final, Aleksandr Kerensky, şeful guvernului, i-a chemat pe bolşevici pentru a apăra oraşul St. Petersburg împotriva unei posibile lovituri de stat militare. Kerensky a mers atât de departe încât i-a înarmat pe bolşevici.

Lovitura de stat militară nu s-a materializat niciodată, dar prestigiul guvernului s-a diminuat considerabil, direct proporţional cu creşterea legitimităţii bolşevicilor. Cu un suflu nou de curaj, cu arma în mână, Lenin a ordonat luarea cu asalt a Palatului de Iarnă, pe 25 octombrie, noaptea. Deşi, ulterior, propaganda bolşevică a descris atacul ca pe o bătălie brutală, evenimentele nu au fost atât de sângeroase. Cazacii, apărătorii Palatului, un batalion de femei şi cadeţii nu au opus prea multă rezistenţă. Rezultatul imediat a fost acela că Rusia a plonjat într-un război civil violent, ce s-a încheiat cu victoria bolşevicilor.

„Ca un râu negru, năpădind toate străzile, ne revărsam prin Arcul Roşu”

John Reed s-a născut în Oregon, a făcut studii la Harvard, iar după aceea s-a dedicat carierei de jurnalist. În 1917, a mers în Rusia pentru a se documenta cu privire la evenimentele ce aveau loc aici. Cu o orientare politică de stânga, Reed a îmbrăţişat rapid cauza bolşevicilor şi a fost primit cu braţele deschise în mişcare. S-a alăturat asaltului asupra Palatului de Iarnă şi, ulterior, a scris despre această experienţă.

„Ca un râu negru, năpădind toate străzile, fără cântec sau urale, ne revărsam prin Arcul Roşu, unde omul din faţa mea a spus şoptit:«Aveţi grijă, camarazi! Nu vă încredeţi în ei. Vor trage, sigur!» Sub cerul liber, am început să alergăm, aplecaţi, înghesuindu-ne şi ne-am blocat brusc în spatele soclului Columnei lui Alexandru.

«Pe câţi dintre voi i-au ucis?», am întrebat. «Nu ştiu. Vreo 10.»

După câteva minute de înghesuială-câteva sute de bărbaţi, armata părea liniştită şi fără niciun ordin, brusc, a început să meargă înainte. În acest moment, în lumina ce răzbătea din toate ferestrele Palatului de Iarnă, am putut vedea că primele două sau trei sute de oameni erau Gărzi Roşii, cu doar câţiva soldaţi împrăştiaţi. Ne-am căţărat pe baricada de lemne de foc, şi după ce am sărit înăuntru am dat un strigăt triumfal când am dat peste o grămadă de puşti aruncate de cadeţii ce stătuseră acolo.

„Aceasta este proprietatea Poporului”

De ambele părţi ale porţii principale de acces, uşile erau larg deschise, lumina se revărsa afară şi dinspre marea grămadă nu venea nici cel mai mic zgomot. Purtaţi de valul de oameni nerăbdători, am fost împinşi prin intrarea din aripa dreaptă, ce se deschidea într-o sală mare cu boltă, pivniţa din aripa de est, din care pornea un labirint de coridoare şi scări. Câteva lăzi imense erau prin preajmă, iar Gărzile Roşii şi soldaţii s-au năpustit asupra lor cu furie, lovindu-le cu patul puştii pentru a se deschide, şi trăgând de covoare, perdele, lenjerie, farfurii de porţelan şi sticlărie.

Un bărbat mergea ţanţoş cu un ceas de bronz sprijinit pe umăr;altul a găsit o pană de struţ pe care şi-a agăţat-o la pălărie. Jaful era abia la început când cineva a strigat:«Camarazi! Nu atingeţi nimic! Nu luaţi nimic! Aceasta este proprietatea Poporului!» Instantaneu, douăzeci de voci ţipau:«Staţi! Puneţi totul înapoi! Nu luaţi nimic! Proprietatea Poporului!» Multe mâini trăgeau de jefuitori. Damasc şi tapiserii erau smulse din mâinile celor care le doreau;doi bărbaţi au luat ceasul de bronz. Cu asprime şi în grabă, lucrurile erau înghesuite înapoi în lăzile lor şi santinelele auto-desemnate stăteau de pază. Totul era complet spontan. Prin coridoare şi pe scări, strigătul se auzea din ce în ce mai slab, în depărtare:«Disciplină revoluţionară! Proprietatea PoporuluI!».

Distrugerea Palatului de Iarnă, Ivan Vladimirov, circa 1917

Am mers înapoi, spre intrarea din stânga, în aripa de vest. Şi aici ordinea era stabilită. «Goliţi Palatul!», răcnea un membru al Gărzilor Roşii, băgându-şi capul printr-o uşă interioară. «Haideţi, camarazi, să arătăm că nu suntem hoţi şi bandiţi. Toată lumea afară din Palat, în afară de Comisari, până ce numim santinele.»

Două Gărzi Roşii, un soldat şi un ofiţer, stăteau cu revolverele în mână. Un alt soldat stătea la masă în spatele lor, cu un pix şi hârtie. Strigăte de «Toţi afară! Toţi afară!» se auzeau departe şi aproape, iar Armata a început să se reverse pe uşă, înghiontindu-se, protestând, certându-se. Părea că fiecare om era luat în primire de comisia auto-numită, care îi căuta prin buzunare şi pe sub haină. Tot ceea ce nu era clar proprietatea sa era luat, omul de la masă nota asta pe hârtie, şi obiectul era dus într-o cameră mică.

Cui i-e frică de criminalii poporului

[…] Cadeţii au ieşit afară, în grupuri de trei sau patru. Comitetul i-a sechestrat cu exces de zel, însoţind percheziţionarea cu remarci precum:«Ah, Provocatori! Kornilovişti! Contrarevoluţionari! Criminali ai Poporului!». Dar nu a existat nicio formă de violenţă, deşi cadeţii erau terifiaţi. Şi ei aveau buzunarele ticsite cu mici obiecte furate. Era notat cu grijă de scrib şi apoi îngrămădit în cămăruţă. Cadeţii au fost dezarmaţi. «Acum, mai ridicaţi armele împotriva Poporului?», reclamau zgomotos vocile.

Pe rând, cadeţii au negat. După care li s-a permis să plece.

Între timp, am mers prin Palat fără să fim apostrofaţi. Era încă un dute-vino agitat, se explorau apartamente abia descoperite în vastul edificiu, se căutau garnizoane ascunse de cadeţi, care nu au existat. Am mers sus şi am trecut prin cameră după cameră.

Vechii servitori ai Palatului stăteau prin preajmă, neliniştiţi, în uniformele lor cu albastru, roşu şi auriu, repetând din obligaţie şi din obicei «Nu poţi merge acolo! E interzis.» Am pătruns în camera ornată cu aur şi malahit şi draperii de brocart purpuriu, unde Miniştrii fuseseră în şedinţă toată ziua şi noaptea şi unde shveitzarii-au trădat lăsându-i în mâna Gărzilor Roşii. Masa cea lungă, acoperită cu postav verde, era fix aşa cum o lăsaseră, în stare de arest. În faţa fiecărui scaun gol era un stilou, cerneală şi hârtie;documentele erau mâzgălite cu începuturi de planuri de acţiune, ciorne de proclamaţii şi manifeste. Majoritatea erau scrijelite, inutilitatea lor devenind evidentă, iar restul foii era acoperită cu desene geometrice realizate de o minte plecată aiurea, ca şi când fiecare scriitor stătea deznădăjduit şi asculta cum ministru după ministru propunea scheme himerice. Am luat una dintre aceste pagini mâzgălite, cu grafia lui Konovalov, pe care scria «Guvernul Provizoriu face apel la toate clasele să sprijine Guvernul Provizoriu.»

Comisarul, străinii şi armata proletară

Nu am observat o schimbare în atitudinea soldaţilor şi Gărzilor Roşii din jur. Plimbându-ne din cameră ân cameră, un mic grup ne-a urmărit, până ce, atunci când am ajuns la marea galerie de picturi, unde petrecusem după-amiaza cu cadeţii, aproape o sută de oameni galopau în spatele nostru. Un soldat uriaş ni s-a pus în cale, cu faţa întunecată de suspiciune ursuză.

«Cine sunteţi?», a mormăit. «Ce faceţi aici?» Ceilalţi s-au adunat uşor în jur, holbându-se şi începând să murmure. «Provocatori!», am auzit pe cineva spunând. «Jefuitori!» Am făcut rost de permise de trecere de la Comitetul Revoluţionar Militar. Soldatul le-a luat uşurel, le-a întors pe o parte şi pe alta şi s-a uitat la ele fără să să înţeleagă. Evident, nu putea citi. Le-a dat înapoi şi a scuipat pe podea. «Bumagi! Documente!», a spus cu dispreţ. Masa de oameni a început încet să se apropie, ca o turmă de animale sălbatice de un văcar. Peste capetele lor am zărit un ofiţer ce părea neajutorat şi am strigat la el. A venit spre noi, croindu-şi drum cu coatele.

«Eu sunt Comisarul», mi-a spus. «Cine eşti tu? Ce este?» Ceilalţi ezitau în aşteptare. Am scos documentele.

«Sunteţi străini?», a întrebat rapid în franceză. «Este foarte periculos.» Apoi s-a întors către mulţime, ţinând sus documentele. «Camarazi!», a strigat. «Aceşti oameni sunt camarazi străini din America. Au venit aici pentru a putea spune concetăţenilor lor despre faptele de vitejie şi despre disciplina revoluţionară a armatei proletare!».

«De unde ştii asta?», a întrebat soldatul uriaş. «Îţi spun eu că sunt provocatori! Spun că au venit aici să observe disciplina revoluţionară a armatei proletare, dar s-au tot plimbat liberi prin Palat şi de unde ştim că nu au buzunarele pline de furturi?»

«Pravilno!», au mârâit ceilalţi, înaintând.

«Camarazi! Camarazi!», a strigat ofiţerul, cu sudoarea broboane pe frunte. «Eu sunt Comisar al Comitetului Revoluţionar Militar. Aveţi încredere în mine? Ei bine, vă spun că aceste documente sunt semnate cu aceleaşi nume care apar şi pe permisul meu »,

Ne-a condus jos prin Palat şi afară prin uşa care dădea pe cheiul Nevei, unde se afla comitetul de percheziţie. «Aţi scăpat prin urechile acului», a mormăit, ştergându-şi faţa.

John Reed, Ten Days That Shook the World(1935);

Harrison Salisbury, Black night, white snow:Russia's Revolutions 1905-1917

www.eyewitnesstohistory.com