Bijuteria care străpunge trupul

În multe culturi și contexte, cerceii au fost consideraţi un simbol al identității și apartenenței la un anumit grup. S-a mai spus despre ei că sunt un indicator al statutului civil al posesorului (căsătorit sau nu), al rangului social, având funcții atât estetice, cât și profilactice. Plasate în vecinătatea feței, aceste obiecte de podoabă au creat o relaţie între ochi, pieptănătură și stil vestimentar. Mai mult decât orice altă bijuterie, cerceii au fost cei mai sensibili la schimbările modei, dimensiunile şi opulenţa lor crescând sau descrescând în funcție de coafură, haine sau pălării.

Ne plac atât de mult încât nu ezităm să ne găurim urechile, nările, ombilicul sau buzele pentru a le face loc. Femeile africane merg până într-acolo încât sfâșie de-a dreptul întregul pavilion al urechii pentru a-l împodobi apoi cu cercei mari cât farfuria, care să le ateste reușita de doamne măritate, la fel și nările sau buza inferioară, de care agață aceste simboluri ale frumuseții și apartenenței la trib.

Care este însă istoria acestor obiecte de podoabă pentru care femeile şi bărbații deopotrivă au acceptat de-a lungul timpului să se tortureze fără să ezite?

În istorie, femei şi bărbaţi deopotrivă poartă cercei

Arheologii care cercetează situl de la Chifeng, în Mongolia interioară, au descoperit recent cei mai vechi cercei din lume. Confecţionaţi din jad, aceştia par să fie mai vechi de 7.500 de ani. Pe lângă această pereche au mai fost descoperiţi acolo şi alţi cercei vechi de şase milenii, aparţinând culturii Xinglongwa. În Enciclopedia modei, semnată printre alții de Christopher Breward de la London College of Fashion și de Joanne B. Eicher de la Universitatea din Minnesota, se spune că în Antichitate cerceii erau cea mai populară bijuterie. Femeile sumeriene purtau cercei din aur în formă de semilună încă de prin anul 2.500 î.Hr., așa cum arată dovezile arheologice.

La Persepolis au fost descoperite indicii că nu doar femeile purtau cercei, ci şi bărbaţii. Pe zidurile acestei cetăţi din vechea Persie sunt zugrăviţi soldaţi imperiali care poartă asemenea podoabe. Prin anul 1.000 î.Hr. apar și cerceii din argint și bronz care împodobesc urechile femeilor de la Marea Egee până în Asia Mică. Urechile femeilor din Creta și Cipru sunt decorate cu cercei confecționați din fire de aur împletite. În Egipt, aceste bijuterii împodobeau atât urechile femeilor, cât și pe cele ale bărbaților. Cerceii egiptenilor aveau forma unor tuburi din aur înfipte în pavilioanele urechilor pentru care era nevoie de perforații pe măsură. Aurul era principalul metal din care erau lucraţi și așa a rămas până azi.

Purtarea cerceilor, o formă de magie

În primul mileniu î.Hr. meșterii aurari etrusci și greci rafinează forma acestor bijuterii, care ajung să fie considerate nu doar obiecte de podoabă, ci și elemente esenţiale în tehnicile de păstrare a sănătății. Încep să capete forme noi (discuri și amfore, flori, figuri de animale sau de zei), iar antropologii susţin că purtarea acestora era o formă de magie simpatetică, având darul de a asigura protecţia, sănătatea şi prosperitatea celui care le purta.

În primul secol după Hristos romanii încep să prefere pietrele prețioase colorate și perlele, care satisfac dorința de opulență a aristocrației imperiale. Nu e o întâmplare că sfântul Pavel proscrie în scrisorile sale machiajul şi pietrele preţioase (pandantivele, inelele şi mai ales cerceii pentru că presupuneau o modificare a corpului), pe care le asocia cu dezmăţul imperial. Cu toate acestea romanii nu le considerau o vanitate oarbă, mai cu seamă că pietrele preţioase au avut mereu un simbolism profund.

În Dicţionarul de simbolurial lui Jean Chevalier se afirmă că pietrele preţioase „sunt simbolul transgresiei de la opac la transparent (...) şi, într-un sens spiritual, de la tenebre la lumină, de la imperfecţiune la perfecţiune”. Acest joc al dualismului oriental continua în apele bijuteriilor, iar cerceii (plasaţi în proximitatea ochilor) joacă ei înşişi un rol hipnotic, preluând ceva din puterea şi sclipirile ochilor. Pentru că proveneau din apă, perlele – spune Chevalier – erau un simbol lunar legat de apă şi femeie. În Europa, erau utilizate de medici pentru tratarea melancoliei, a epilepsiei şi a demenţei. În Orient se considera că au proprietăţi afrodisiace, poate de aceea le regăsim pretutindeni drept componentă sine qua nona istoriilor amoroase.

Cumva moda cerceilor ca montură a pietrelor preţioase ajunge să fie standardizată în partea apuseană a imperiului, până când acesta decade și Bizanţul se înalţă pe valul istoriei. Prin 330 d.Hr. cerceii bizantinilor erau fie cercuri mari din aur, de care se agățau chiorchini de perle, fie cercei în formă de semilună ţesută din aur filigranat.

Girandola şi pendeloque

Prin secolul XVI și începutul următorului, cerceii aproape că dispar din moda europeană, eliminați de pieptănături și gulere înalte care-i făceau foarte nepractici. În secolul XVII însă devin un obiect de podoabă esențial pentru ținutele doamnelor, două fiind stilurile care s-au impus în epocă:girandola, având forma unui candelabru cu trei brațe, de care erau agățate tot atâtea perle sau pietre prețioase de o mărime impresionantă, și pendeloque, având forma unui pendul de care era ataşat doar un pandantiv.

Redescoperirea diamantelor și folosirea lor în confecționarea bijuteriilor devine o practică în secolul XVIII, făcând din aceste pietre perfecte materialul cel mai dorit pentru cercei. Diamantele au străbătut drumul Antichităţii şi Drumul Mătăsii încărcate de simboluri. Tronul lui Buddha este făcut din diamant, iar pentru Platon, axis mundiera tăiat în diamant. Când s-au decis să le taie pentru a le pune în evidenţă apele şi profunzimea, inspiraţi de recenta redescoperire a vechilor civilizaţii, giuvaergiii renascentişti au împletit frumuseţea imediată a pietrei preţioase cu semnificaţiile ei antice.

Cerceii intră şi ies din modă în funcţie de coafuri, de gulere

La începutul secolului XIX, stilul neoclasic din modă și coafurile simple se asortează cu cerceii deveniți și ei mai ușori, cu un design mai auster. Apar bijuterii din oțel tăiat, perle de cultură sau materiale foarte colorate precum coralii. Stilul top-and-drop, constând într-un element fixat pe lobul urechii și un altul, nu foarte impozant, care atârnă de multe ori în formă de lacrimă, devine cel mai popular și rămâne astfel de-a lungul întregului secol, chiar și printre femeile de condiție modestă. Apar acum şi seturile de bijuterii compuse atât din colier, broșă și cercei, cât și cele care includ brățări, catarame, tiare sau diademe-pieptene.

În 1820, bijutierii revigorează stilurile trecutului. Revin astfel la modă versiuni modificate ale cerceilor girandola, împreună cu stilul roccoco. În 1830, coafurile devin mai complicate, iar cerceii coboară în picături aproape de umeri. Pietrele prețioase sculptate și decorate cu filigrane de aur sunt foarte căutate și apreciate pentru că permit detașarea părților agățătoare, astfel că o pereche de cercei putea fi purtată la mai multe ținute și în mai multe feluri. Prin 1850, părul pieptănat cu cărare pe mijloc, adunat la spate într-o cascadă de bucle, acoperă urechile, astfel că cerceii intră iar în umbră (lăsând loc diverselor tipuri de broşe şi cleme de păr care le preiau cumva rolul), revenind după un deceniu într-o varietate uimitoare de stiluri, stimulate de coafurile care ridică din nou părul de pe tâmple şi urechi către ceafă.

Familia Castellani din Roma propune stilul cerceilor inspirați din descoperirile arheologice recente, în timp ce alții au găsit de cuviință să parodieze formele clasice. Cerceii cu sculpturi în relief, din corali sau lavă, din sticlă sau obsidian devin foarte populari și sunt aduși de călători din Italia pe post de suveniruri. Alte stiluri sunt caracterizate prin reprezentări stilizate de frunze, flori, insecte și cuiburi de pasări din aur, email și pietre semiprețioase, dar și prin revirimentul stilului renascentist al bijuteriilor emailate și ornate cu pietre prețioase.

Anul 1870 este anul cerceilor-ciucure suspendaţi de un blat oval pe lobul urechii. În următoarele două decenii cerceii mai că dispar din nou, alungați de gulerele înalte care acoperă aproape complet gâtul. O singură piatră mică fixată în ureche, montată în așa fel încât să reflecte lumina (de regulă un mic diamant), este stilul epocii de început de secol XX. Diamantele devin accesibile și ca urmare a descoperirii minelor din Africa de Sud la finalul anilor 1860. Și dacă până atunci bijuteria era susţinută de un arc de metal (în franceză cercelul este denumit şi azi boucle d'oreille), sistemul de prindere a fost înlocuit cu un șurub care fixa o tijă și care era o bună modalitate de a asigura bijuteria să nu cadă accidental.

Sprijin neaşteptat:regina Elisabeta a II-a

Prin 1900, importanța cerceilor scade și, în plină perioadă victoriană, apar voci care le condamnă pe femei că își străpung urechile, acestea fiind considerate nerespectabile. În ciuda proastei reputații, cerceii cu șurub continuă să fie populari, iar pentru a contracara acuzaţiile că bijuteriile de acest fel ar fi barbare, presupunând mutilarea femeii, apare soluția de a-i prinde cu un şurub conceput în aşa fel încât urechea femeii să nu mai fie sfâșiată.

Din 1910, bijuteriile revin la urechile femeilor care încep să-și cumpere tot mai multe perechi pentru a le putea asorta cu îmbrăcămintea. Din 1930, cercelul clips permite concentrarea ornamentelor pe lobul urechii, iar în 1940 apare concepţia otrivit căreia cerceii trebuie neapărat potriviți cu broșa, cu pandantivul şi cu inelele, ba chiar şi cu brăţara.

La începutul anilor 1950, adolescentele și tinerele își perforează din nou urechile, un aliat de nădejde fiind chiar regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii, care a ales și ea să și le găurească, mai cu seamă pentru că primise cercei cu diamante drept cadou de nuntă.

Anii 1970 mizează pe aspectul natural:cerceii mari dispar pentru a face loc celor discreți. Sunt anii când cerceii pentru bărbați, împodobind o singură ureche, reapar după o absență de sute de ani, fiind purtaţi mai ales de marinari, homosexuali sau bande de motocicliști. Mulți alții au ales să poarte însă cercei din considerente pur decorative.

Moda punk a anilor 1980 readuce la modă cerceii imenși, coafurile exagerate și machiajul puternic. Zece ani mai târziu, moda cerceilor simpli, minimaliști, din aur, e din nou pe caii cei mari. În ultimele decenii, discuţia despre mutilare şi barbarie a fost abandonată. Parcă polemic sunt perforate şi împodobite cu cercei nu doar urechile (pe tot pavilionul acestora), ci şi alte părţi ale corpului, respectiv nasul, sprâncenele, ombilicul şi chiar organele genitale. Limba n-a fost nici ea cruţată, isprava împodobirii acestui organ fiind populară mai ales în rândul adolescenţilor decişi să şocheze cu orice preţ. În aceste condiţii, se pare că cerceii şi-au luat revanşa pentru vremurile când au fost alungaţi de la ureche, colonizând alte regiuni corporale la care poate nimeni nu s-ar fi gândit acum mii de ani.