Bătălia de la Wabash, povestea celei mai mari înfrângeri din Istoria Armatei S.U.A

Bătălia de la Wabash (cunoscută și ca Înfrângerea de la Saint Clair) este astăzi un moment istoric puțin cunoscut de americani, însă rolul acesteia în evoluția Armatei S.U.A a fost unul major...Aceasta a fost cea mai grea înfrângere suferită vreodată de forțele militare ale S.U.A în fața amerindienilor, rezultatul acestei bătălii având consecințe directe cu privire la modul de organizare al Armatei S.U.A, cât și la viitorul națiunii americane.

I.Contextul istoric al apariției conflictului dintre americani și nativii americani

În urma Tratatului de la Paris, semnat la 2 septembrie 1783 între englezi și americani, apare pe harta lumii o nouă națiune, S.U.A, teritoriul acesteia fiind format, pentru început, din Cele Treisprezece Colonii, foste teritorii ale Imperiului Britanic (Virginia, Carolina de Sud, Carolina de Nord, Maryland, Pennsylvania, New Hampshire, Massachussets, Connecticut, Rhode Island, New Jersey, Delaware și Georgia) din estul națiunii americane de astăzi, teritoriile din nordul și nord-vestul S.U.A (pe care americanii vizau să le colonizeze pentru început) fiind locuite de diverse triburi de amerindieni. În ciuda prevederilor specifice din cadrul acestui tratat, de evacuare a forturilor britanice de la granița de nord-vest a nou-apărutei națiuni americane, Marea Britanie eșuează în a găsi pe cineva (un antreprenor american privat sau o companie de stat americană) căruia să-i ofere aceste posturi lucrative de comerț cu blănuri. În speranța că vor recupera terenurile de vânătoare pierdute cu ajutorul britanicilor, mai multe triburi amerindiene formează treptat, între 1785 și 1787, Confederația Indiană de Nord-Vest, această confederație fiind formată, în principal, din triburile Shawnee, Delaware, Ottawa, Iroquis, Ojibwa, Miami și Potawatomi.[1] Coloniștii de la frontieră, din statul Kentucky, reacționează la această amenințare prin inițierea unor raiduri asupra unor sate de amerindieni începând cu anul 1788, Războiul Indian izbucnind în următorul an.[2]

O primă astfel de expediție punitivă are loc în 1790, când o forță de 1453 de soldați americani, condusă de Brigadierul-General Josiah Harmar mărșăluiește spre nord, de la Fortul Washington, pe 7 octombrie 1790, acea campanie terminându-se, însă, în mod dezastruos pentru S.U.A.[3] Între 19-22 octombrie 1790, lângă Kekionga și Fortul Miami (orașul Fort Wayne de astăzi, din statul Indiana), Harmar face jocul dușmanilor săi, divizându-și forțele. În trei ocazii distincte, el eșuează în a consolida sau reorganiza detașamentele lui, întrucât ele erau prinse în ambuscadă unul după altul. Pierzând mai mult de 200 de soldați, precum și o treime din caii de povară, Harmar ordonă o retragere grăbită înapoi la Fortul Washington.[4] În ceea privește numărul morților sau răniților din rândul amerindienilor, estimările variază între 120 și 150 de morți. Presa americană (atâta cât exista la acea vreme, fiind și ea la început de drum, la fel ca statul) îl cataloghează pe Harmar drept o rușine, iar el nu avea să mai dețină comanda vreunei armate niciodată.

Ca urmare a acestei situații dezastruoase, Washington îi ordonă lui Arthur St.Clair, Guvernator al Teritoriului de Nord-Vest, să pregătească o forță militară mai mare pentru vara lui 1791. Experiența lui Harmar dovedise faptul că, soldații din miliția statală, ce formau grosul armatei sale, erau prea indisciplinați pentru a se dovedi de încredere. Ca atare, Congresul S.U.A autorizează apariția unui al doilea regiment de soldați profesioniști pentru 6 luni, dar cu o rată de salarizare redusă. Un Prim Regiment demoralizat este redus la 299 de soldați, în timp ce noul Al Doilea Regiment avea doar jumătate din numărul de recruți necesari pentru un contingent întreg.[5] St.Clair reușește să formeze două regimente de soldați, plătiți pe 6 luni, dar în cele din urmă nu are ce face și cere statului Kentucky să-și trimită miliția sa.[6]

Arthur St.Clair, comandantul trupelor americane în Bătălia de la Wabash (Sursa: https://armyhistory.org/the-battle-of-the-wabash-the-forgotten-disaster-of-the-indian-wars/)

În ceea ce privește structura de comandă a celor două armate, forțele militare ale nativilor americani nu aveau o structură de comandă formală, iar planul de atac, precum și conducerea trupelor au fost dezbătute, liderii amerindieni Little Turtle și Blue Jacket afirmând că fuseseră la comanda generală a forțelor unite. Diferitele națiuni tribale au fost grupate în funcție de limbile similare pe care le vorbeau, în formație de semilună, la startul bătăliei, Little Turtle (șeful tribului Miami), Blue Jacket (șeful tribului Shawnee), Buckongahelas și Căpitanul Pipe (liderii tribului Lenape), formând centrul formațiunii de luptă, Egushawa fiind printre liderii unităților formate din triburile Ottawa, Potawatomi și Ojibwa, aflate la stânga, iar Tarhe și Simon Girty printre liderii unităților formate din triburile Wyandot, Mingo și Cherokee, ce au format flancul drept al semilunii. De cealaltă parte, Armata S.U.A se afla sub comanda generală a lui Arthur St.Clair, recruții celui de Al Doilea Regiment sub comanda Generalului-Maior Richard Butler, iar Miliția din statul Kentucky sub comanda Locotenent-Colonelului William Darke.

II.Campania din Nord-Vest, anticamera unui dezastru

Președintele de la acel moment al S.U.A, George Washington este de neclintit în decizia lui, ca St.Clair să se îndrepte spre nord în lunile de vară (pentru pregătirea confruntării cu nativii americani din Teritoriul de Nord-Vest), însă diverse probleme de logistică și aprovizionare i-au slăbit pregătirile acestuia de la Fort Washington (orașul Cincinnati de astăzi, din statul Ohio). Noi recruți ai Armatei S.U.A (aflată într-un stadiu incipient de dezvoltare) trec printr-un stadiu accelerat al pregătirii militare (ei nefiind, astfel, suficient de pregătiți să înțeleagă toate manevrele pe care urmau să le efectueze, precum și tipul de război în care se aflau, unul de gherilă, dacă îl putem numi așa), rațiile de mâncare fiind precare, măsurile de igienă și ratele de îmbolnăvire năucitoare, iar numărul cailor era mic.[7] Ca atare, expediția către nord-vestul S.U.A nu pornește decât în octombrie 1791.

Armata S.U.A, aflată sub comanda lui St.Clair, includea la acel moment (octombrie 1791), 600 de soldați profesioniști, 800 de soldați recrutați pe 6 luni și 600 de soldați din miliția statală, având, în total, în jurul a 2000 de soldați.[8] În același timp, numărul mare de dezertori își va spune cuvântul în rezultatul final al confruntării, întrucât atunci când Armata începe să-și adune toate forțele, numărul acestora scăzuse la 1486 soldați și undeva la 200-300 membri de personal auxiliar (soții, copii, bucătărese, spălătorese și prostituate), însoțitori ai taberei. Începând cu 2 noiembrie, trecând prin dezertări și îmbolnăviri continue, forța lui St.Clair a scăzut la 1120 de soldați, incluzând și personalul auxiliar al taberei.[9] Între timp, Confederația Indiană de Nord-Vest își suplimentează forțele. Buckongahelas își conduce cei 480 de oameni pentru a se alătura celor 700 de războinici aflați sub comanda lui Little Turtle și Blue Jacket, crescând astfel efectivele confederației la mai mult de 1000 de soldați, inclusiv mulți indieni Potawatomi din estul statului Michigan.

St.Clair avea la acel moment doar 52 de ofițeri și 868 de soldați înrolați (cu tot cu cei din miliția statală) prezenți pe 3 noiembrie.[10] În acea zi, forțele combinate ale Armatei S.U.A campează pe o pajiște ridicată, având Primul Regiment de Infanterie și voluntarii staționați pe partea opusă a râului Wabash, o decizie care avea să facă aproape imposibil pentru americani să se regrupeze cu fiecare regiment în parte. Nicio lucrare defensivă nu a fost construită, cu toate că grupuri de amerindieni fuseseră văzute în pădure. Generalul Butler trimite un mic detașament de soldați, aflați sub comanda Căpitanului Jacob Slough pentru a-i alunga pe nativii americani care deranjau perimetrul taberei lui. Detașamentul de soldați credea că ceea ce văzuse era o mică grupare, dar curând, aceștia realizează că erau surclasați. Aceștia se retrag către tabără și avertizează asupra a ceea ce ei credeau a fi un atac iminent, însă Butler nu-i trimite acest raport lui St.Clair și nici nu construiește apărarea taberei. Ceea ce urmează va fi un dezastru militar de proporții...

III.Desfășurarea bătăliei și consecințele acesteia

Soldații americani, conduși de Arthur St.Clair, pregătindu-se de luptă, în timpul Bătăliei de la Wabash (Sursa: https://warfarehistorynetwork.com/article/the-battle-of-the-wabash-slaughter-in-the-snow/)

În dimineața zilei de 4 noiembrie, liderul amerindian Little Turtle își conduce războinicii împotriva forței militare a Generalului St.Clair peste râu. Soldații din miliția statală fug imediat, alergând prin tabăra principală. Amerindienii înaintează cu prima linie, care le ține piept americanilor cu muschetele și baionetele (fixate pe puști), pe care le primiseră de la britanici.[11] St.Clair își conduce trupele regulate într-o șarjă de baionetă și mai mult decât atât, vede doi cai împușcați sub privirile sale.[12] În același timp, el are parte de câteva găuri de gloanțe în îmbrăcăminte, precum și de o șuviță de păr retezată de o împușcătură. Artileria și-a putut folosi tunurile, dar n-avut niciun efect, din cauza faptului că ținteau prea sus. Ca atare, artileriștii se văd și ei nevoiți să lupte corp la corp cu amerindienii, până când majoritatea acestora au fost omorâți. Generalul-Maior Richard Butler, care se afla la comanda regimentelor de recruți, este împușcat de două ori și moare în cortul său, el devenind primul din cei 4 generali americani omorâți în timpul Războaielor Amerindiene.[13]

Bătălia a durat timp de 4 ore. Femeile care au acompaniat Armata S.U.A, luptă și ele cu disperare, alături de bărbați și desigur, se numără și ele printre cele măcelărite. În cele din urmă, St.Clair ordonă ca tabăra Armatei S.U.A să fie abandonată, lăsându-i în urmă pe cei grav răniți și proviziile acestora și conduce o șarjă de spargere a liniei de atac. Cei care supraviețuiesc se îndreaptă către Fort Jefferson. Restul sunt scalpați, torturați și uciși, inclusiv femeile și copiii. Din cei 1400 de soldați adunați pentru această bătălie, inclusiv recruții și miliția statului Kentucky, 918 au fost uciși, iar 276 răniți.[14] Aproape jumătate din întreaga Armată a S.U.A era fie moartă, fie rănită ca urmare a înfrângerii Generalului St.Clair.

St.Clair îi transmite vestea înfrângerii trupelor sale lui Henry Knox, Secretarul de Război al S.U.A de la acel moment și președintelui George Washington, care imediat după aflarea veștii despre această înfrângere rușinoasă, cere demiterea lui St.Clair de la comanda Armatei S.U.A.[15] Congresul se află într-o stare de șoc la aflarea veștii și comandă o anchetă cu privire la cauzele înfrângerii. La începutul lui 1792, Congresul S.U.A autorizează o creștere a mărimii Armatei S.U.A, precum și crearea unei Legiuni a S.U.A, Generalul-Maior Anthony , , Mad Anthony” Wayne este ales să conducă această nouă forță și este numit Comandant-Suprem al Armatei.[16]

În ciuda faptului că pe 20 august 1794, Generalul Wayne îi înfrânge pe amerindieni în Bătălia de la Fallen Timbers, spălând astfel rușinea celor petrecute cu aproape 3 ani în urmă, iar Legiunea S.U.A oferă primele dovezi de excelență și profesionalism pe câmpul de bătălie (dovezi ce aveau să stea la baza apariției unei armate profesioniste a S.U.A), înfrângerea din Bătălia de la Wabash rămâne și în ziua de astăzi cea mai mare înfrângere din Istoria Armatei S.U.A.[17] Ea va duce la schimbarea modului de funcționare a Armatei S.U.A până la acel moment, din cenușa acestei înfrângeri umilitoare apărând o nouă armată, una bazată pe conscripția voluntară permanentă (acest sistem de recrutare asigurând un număr cât de cât fix de soldați care se alăturau Armatei S.U.A în fiecare an), precum și a strategiei de colonizare a vestului-mijlociu și a vestului S.U.A, strategia , , expedițiilor punitive”, fiind înlocuită de cea a construirii unei serii de așezări precum Detroit, Michigan, Ohio sau St.Louis (care vor deveni, mai târziu, mari metropole ale S.U.A), a căror dezvoltare va fi asigurată de un număr constant de coloniști, ce vor veni să locuiască în acele orașe.

Bibliografie

I.Surse web

1. https://www.britannica.com/event/Saint-Clairs-Defeat

2. https://en.wikipedia.org/wiki/St._Clair%27s_defeat#Campaign

3. https://armyhistory.org/the-battle-of-the-wabash-the-forgotten-disaster-of-the-indian-wars/

[1] https://www.britannica.com/event/Saint-Clairs-Defeat

[2] Ibidem

[3] https://en.wikipedia.org/wiki/St._Clair%27s_defeat#Campaign

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Ibidem

[7] Ibidem